După 20 de ani. Mentalităţi şi discriminări

Un tânar jurnalist m-a intrebat cu câtva timp in urma ce cred despre ultimele doua decenii traite (sau patimite – cum ar fi zis filosofii din anii ’30) de români. Nu stiu ce gândesc, in genere, românii despre aceasta perioada, dar pot spune ce gândesc eu.
1. A fost, intâi, o mare fervoare, un sentiment puternic de usurare, in fine, la 22 dec. 1989, eram in (actuala) Piata a Revolutiei si, când am vazut ca elicopterul prezidential pleaca, am stiut ca dictatura comunista s-a prabusit. Spuna oricine ce vrea sa spuna despre decembrie 1989, dar pentru mine atunci a fost o veritabila revolutie. Cine zicea (un francez, oricum) ca atunci când multimea iese in strada este revolutie? La 22 dec. centrul Bucurestilor era ocupat de o masa imensa de oameni care cerea caderea lui Ceausescu. A obtinut-o.
2. Revolutia româna a schimbat fata României. Cum, necum – dar a schimbat-o. Românii traiesc altfel, au alt stil de existenta, au, azi, alte vise si, din pacate, alte deziluzii. Pot calatori oriunde, pot munci in tarile bogate din Occident, nu mai exista cenzura, securitatea nu mai sta pe urmele lor, in fine, românii pot face politica, au reaparut partidele „istorice“, au fost create altele noi… Politica a devenit o meserie nationala (din nefericire)… Prin ea se fac (s-au facut deja!) marile averi si marile cariere…
3. Românii si-au pierdut insa repede increderea in oamenii politici pentru ca acestia au revenit in galop la vechile tare ale politicianismului românesc. Acelea care au exasperat si confuzionat generatia tânara de intelectuali din anii ‘30. Spectacolul electoral din 2009 este emblematic. In rau, bineinteles. Urmarindu-l, n-am fost deloc mândru ca sunt român.
4. Dupa 20 de ani de la caderea comunismului, românii sunt mai invrajbiti decât oricând si, intr-o mare masura, mai saraci. Nu trebuie sa fii de stânga sau de dreapta pentru a-ti da seama de aceasta situatie anormala. De altfel, nici stânga româneasca nu are un discurs coerent si sincronic. Nici dreapta. Retorica lor este sensibil asemanatoare si inconsistenta. Românii au de ce sa fie sceptici.
5. Mai grav este faptul ca românii nu mai cred in valorile lor morale, spirituale, istorice… Sunt ajutati de „elitistii“ nostri care, instalati la putere, demoleaza cu fervoare miturile românesti pe motiv ca acestea ne tin departe de adevar si de valorile democratiei europene. Fals. Gândire provinciala, etica de oameni complexati! Este regretabil ca media ii ajuta pe români sa creada din ce in ce mai mult despre ei ca sunt, azi, barbarii Europei… Un tânar român afla zilnic ca vine dintr-un neant istoric si, daca va ramâne aici, va intra iremediabil in altul. Neantul valah! Formula lui Cioran a prins si este repetata cu o fervoare si o staruinta care pe mine, unul, ma pune pe gânduri. Un lung, nesfârsit discurs jeluitor, o retorica inspumata si negationista care nu vine, am impresia, de la o intelegere adânca a lucrurilor, ci din convingerea, poate, ca asa este bine, asa sta frumos, aceasta este „corectitudinea politica“. N-ar fi nimic (toate trec, toate obosesc pâna la urma, chiar si nedreptatea si prostia!), daca acest tip de discurs jalalnic si, dupa mine, cât se poate de pagubos, n-ar asocia ideea ca valorile culturale românesti sunt nule. In literatura, cel putin, nimeni nu sta linistit in banca lui. Eminescu? Un poet prafuit din secolul al XIX-lea? Arghezi? Vine numaidecât replica: mai lasa-ma, nene, cu ciubucele astea… Ramâne pâna la urma ideea ca românii n-au apetenta pentru viata intelectuala, dupa cum n-au vocatie pentru viata publica. Ca latini, zic unii, românii sufera de anomie, nu stiu sa guverneze, incurca mereu lucrurile si, in genere, românii n-au aptitudine pentru democratie. Vine si explicatia: au fost prea mult (cinci secole) supusi turcilor, in timp ce altii au invatat disciplina de la austrieci…
Discutia despre anomia românilor, in care eu, unul, nu cred, depaseste competentele articolului de fata. In ceea ce priveste insa tema inapetentei pentru marea creatie, am ceva de spus. Si anume ca aceasta opinie care trece de la o generatie la alta este o mare necuviinta, ca sa nu zic o mare prostie.

O scriu uneori, in momente de suparare, si oamenii invatati, uitând ca daca toti românii sunt superficiali, inapti intelectualiceste, atunci ii asteapta si pe ei, fiind români, acelasi neant. Neantul pur… Voiam, in fapt, sa spun ca aceasta pedagogie negationista este falsa si primejdioasa pentru ca invata generatiile tinere ca România este, spiritualiceste, un desert si ca a ramâne român este a semna un contract cu esecul. Ceea ce, inca o data, mi se pare o groasa, abominabila absurditate.
6. Ce-au reusit, ce-au ratat românii in ultimii 20 de ani? De reusit au reusit câteva lucruri: nu mai le este, de pilda, frica sa spuna ceea ce gândesc; a aparut o clasa de mijloc nu suficient de stabila si de bogata pentru a se impune in societate, dar ea exista si cred ca are un viitor; multi tineri pleaca la studii in strainatate si exista speranta ca unii se vor intoarce si, ca tinerii din generatia pasoptista, vor face ca România de mâine sa-si depaseasca inertiile, complexele, mentalitatile fanariote… Ciubucul, smecheria, spiritul tranzactional, irespectul fata de munca, mitocania ca stil de existenta, slabul spirit national, individualismul excesiv (fiecare pentru sine), dezinteresul pentru spiritul public si lipsa de cuvânt… mi se par, azi, slabiciunile cele mai raspândite si mai primejdioase pentru ceea ce am putea numi spiritul românesc.
Nu trebuie sa se inteleaga, de aici, ca in ecuatia spiritului românesc intra numai aceste dimensiuni negative. De as crede acest lucru, as intra si eu in rândul negationistilor citati mai sus. Spiritul românesc cuprinde, sa nu uitam, pe marii poeti, insumeaza si pe istorici si pe atâtia altii din sfera artei si stiintei, oameni de isprava, oameni invatati, de la Cantemir la N. Iorga si G. Calinescu, cunoscuti sau nu in Europa spiritului. Creatori esentiali, oricum, incercând sa determine universalitatea din unghiul lor de observatie. Cât ne mai trebuie ca sa-i doborâm si pe ei pentru a intarii prejudecata ca in neantul valah nimic nu creste si ca eternitatea valorilor morale si intelectuale este o zadarnicie?
7. N-am spus nimic despre politicile culturale românesti. Este un capitol ce merita a fi discutat separat. Nu-i, am impresia, locul cel mai potrivit. Ce pot sa spun este ca pentru democratia româneasca de azi cultura este ultima ei grija. Saturati de cenzura, scriitorii au cerut in dec. 1989 o autonomie deplina a Uniunii Scriitorilor si a revistelor literare etc. Au primit-o. Si astfel au ramas liberi fata in fata cu economia de piata… Fiecare se descurca asa cum poate si cât poate. De cele mai multe ori prost. Statul nu se baga. Are alte prioritati. Exista un Minister al Culturii, dar, dupa câte imi dau seama, este foarte discret. Atât de discret incât pare ca nici nu exista. Cine-i, azi, ministrul Culturii? Cine-a fost inaintea lui, dar cel anterior? Nu-mi aduc aminte. Ce proiecte culturale de interes national exista in derulare? Ce altele sunt in pregatire? Mister! Dar Uniunea Scriitorilor? Alex. Stefanescu a publicat de curând un excelent articol despre Uniunea noastra ca despre un sindicat haotic si frivol. Cum el a trait multi ani in interiorul acestui spatiu si cunoaste bine lucrurile inclin sa-i dau dreptate.
8. Chestionat de tânarul jurnalist asupra situatiei invatamântului (o tema arzatoare), am ezitat sa raspund pentru ca nu citisem, atunci, noua lege a invatamântului, o lege care se moseste de multa vreme si se schimba mereu. Atât de mult incât pare un blestem: cum vine un ministru nou, se anunta o schimbare radicala a legii invatamântului, noi rânduri de manuale scolare si alta programa, in fine, orice demnitar care ajunge pe Strada Berthelot (fosta Nuferilor) se gândeste la Spiru Haret si vrea sa restructureze scoala româneasca. As avea multe de spus in legatura, de pilda, cu programele scolare si „competentele“ (un termen care revine, aiuritor, terorizant in orice text oficial) care se modifica de la an la an, dar cum spatiul acestui articol este limitat amân observatiile mele pentru alta data. Ma opresc, in insemnarile de fata, la un singur articol din legea ce se afla acum in dezbaterea Parlamentului României. Acela (art. 36/5) care face o discriminare, dupa mine, scandaloasa, inacceptabila intre scolarii majoritari si scolarii minoritari. Mai precis: intre cei care au ca limba materna româna (limba oficiala a Statului Român) si cei care vorbesc, acasa, alta limba (limba unei minoritati acceptate, stimulate, respectate de Statul Român). Ce prevede noua lege? Prevede, de pilda, ca acolo unde exista o comunitate de minoritari, scoala are din principiu personalitate juridica si poate sa functioneze indiferent de efectivul de elevi. Mai limpede spus: daca sunt 7 sau 25 de elevi, scoala ramâne, iar elevii minoritari beneficiaza de cazare, masa si transport gratuit. Corect, este o lege a democratiei europene, nimic de zis. De comentat este doar faptul ca acelasi articol din lege schimba foaia când este vorba de statutul scolilor si al elevilor majoritari. Aici apare alta logica: pentru a-si pastra personalitatea juridica, o scoala cu limba de predare româna trebuie sa aiba minim 300 de elevi. Daca nu, i se interzice prin noua lege dreptul de a functiona.
Nu inteleg eu sau este la mijloc o imensa injustitie si, sa nu se supere Domnul Ministru al Educatiei, o inacceptabila discriminare? Cum, adica, daca intr-un sat se afla doar 250 de elevi sau numai o suta, desfiintam scoala? Ce lege este asta, ce ratiune sta la baza acestei decizii, ce fel de spirit european ne indeamna sa luam asemenea masuri care, dupa opinia mea, sunt catastrofale?!… Aproape nu-mi vine sa cred ca cineva poate sa propuna o asemenea lege care, daca, Doamne fereste!, s-ar aplica, ar distruge pur si simplu satul românesc… Nu trebuie sa fii europenist pentru a-ti da seama ca Biserica si Scoala sunt institutiile cele mai importante intr-o comunitate mare sau mica si ca, interzicându-le, desfiintam ceva esential din existenta celor ce sunt si a celor ce vor veni… O scoala trebuie sa existe oriunde exista copii care pot si vor sa invete si, cine stie, daca din rândul lor nu se vor ridica, mâine, mari intelectuali, cum s-au ivit si in trecut. Nu stiu daca eternitatea se naste doar in sat, dar, sigur, talentul, inteligenta, geniul in arta si stiinta pot aparea oriunde. Asa ca, Domnule Ministru, fiti bun si dati scolarilor români aceleasi drepturi si sanse pe care, pe drept, le dati scolarilor minoritari. Nu acceptati aceasta barbara discriminare. Stiti doar si Dvs. ca discriminarea nu-i o valoare europeana.
7 iulie 2010