MICU, Dumitru (8.XI.1928, Bârsa, jud. Salaj), critic si istoric literar. Este fiul Anicai (n. Lazar) si al lui Gheorghe Chis, tarani. Învata la Bârsa si Jibou, frecventând cursurile secundare la Cluj, ca elev la Liceul Regesc Maghiar de Stat cu limba de predare româna (1941-1944), la liceele „Gh. Baritiu“ (1944-1945) si „Inochentie Micu-Klein“ (1945-1948). Studiile universitare, începute la Cluj, la Facultatea de Filologie (1948-1950), sunt continuate si terminate la Bucuresti (1950-1952). Urmeaza si Scoala de Literatura „Mihai Eminescu“ (1950-1951), unde va fi scurta vreme si cadru didactic, concomitent fiind inspector-sef în Comitetul pentru Cultura si Arta de pe lânga Consiliul de Ministri. A fost redactor la ziarul „Lupta Ardealului“ din Cluj (1947 si 1948, în timpul vacantelor scolare), ulterior la revista clujeana „Almanahul literar“ (1949-1950), la „Contemporanul“ (1952-1953) si „Scânteia“ (1957-1960). Din 1954 este cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, unde preda literatura româna; din 1962 devine conferentiar, iar din 1969 profesor. Din 1956 este doctor în stiinte filologice, cu o teza despre romanul românesc contemporan. În 1990-1991 a functionat ca director al Editurii Minerva. De-a lungul anilor a tinut prelegeri si conferinte în diverse centre universitare din strainatate, a participat la numeroase colocvii si reuniuni literare, iar în 1970-1971 a fost detasat la Universitatea Lyon II ca lector de limba si literatura româna. Debuteaza în presa ca elev, publicând în „Tribuna Ardealului“ din Cluj (1942) o poezie, „Taranii“. Va mai colabora cu versuri, proza scurta si folclor cules din satul natal la „Saptamâna“ din Bistrita si la „Viata ilustrata“ din Cluj. Dupa 1944 publica în „Tribuna noua“ si în „Lupta Ardealului“. Scrie la majoritatea periodicelor culturale aparute între 1948 si 1989, în special la „Contemporanul“, „Gazeta literara“, „România literara“, „Viata româneasca“, „Steaua“, „Tribuna“, „Flacara“, „Iasul literar“, dar si la alte periodice din capitala sau din alte orase, inclusiv la „Revista româna“, cu editii în limbi straine, precum si la publicatii de specialitate, stiintifice, academice sau universitare („Limba si literatura“, „Analele Universitatii Bucuresti“ s.a.) si la o seama de cotidiene. Dupa 1989 e prezent în ziarele „România libera“, „Adevarul“, „Evenimentul“ si în revistele „România literara“, „Literatorul“, „Adevarul literar si artistic“, „Tribuna“, „Steaua“, „Caiete critice“, „Cultura“, „Ramuri“ cu articole, eseuri, recenzii, cronici, articole, studii critice sau istorico-literare, A folosit ocazional pseudonimele Dan Milcu, Duiliu Marcu, Damian Mihut, Dionisie Mirea, D. Meses s.a., numele Micu fiind luat oficial în 1969. A debutat în volum cu lucrarea „Sensul etic al operei lui Sadoveanu“ (1955). Va mai elabora circa treizeci de volume de critica si istorie literara, între care si o monumentala lucrare „Istoria literaturii române de la creatia populara la postmodernism“ (2000). A scris si versuri („Fragmente automitologice“, 1974), a consemnat impresii de calatorie („De la Baikal la Atlantic“, 1999), a publicat un roman cvasi-autobiografic („Fata morgana“, 2003) si doua volume de memorii („Timpuri zbuciumate“, „Sfârsit si început de milenii“). M. a participat la volume colective (dictionare, enciclopedii, tratate si alte lucrari de referinta), a alcatuit numeroase prefete sau studii introductive la editii sau volume ale unor scriitori din diferite epoci (Grigore Alexandrescu, Ioan Slavici, Alice Calugaru, Al. Macedonski, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihail Sorbul, Lucian Blaga, B. Fundoianu, Damian Stanoiu, Gala Galaction, Mircea Eliade, Cella Delavrancea, Al. Robot, Ana Blandiana, Sorin Titel s.a.), a întocmit el însusi editii si antologii. I s-au atribuit Premiul „C. Dobrogeanu-Gherea“ al Academiei RPR (1959), Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1986) s.a.
În critica si istoria literara româneasca Dumitru Micu s-a impus ca o personalitate de mare suprafata si de certa importanta. Cultivat si informat, serios fara pedanterie, vadind o probitate intelectuala nedezmintita si un gust critic remarcabil, a mobilizat aceste însusiri prin avântul propice angajarii în întreprinderi temerare. Puterea sa de munca este putin obisnuita, iar entuziasmul fata de obiectul analizei ramâne dublat de luciditate si nu genereaza automat un comentariu elogios. Cedarile în fata dogmatismului din vremea realismului socialist au fost mai mult decât „rascumparate“ prin rolul benefic al demersurilor lui ulterioare. Rolul sau, deloc neglijabil, în lupta purtata în anii saizeci ai secolului trecut pentru eliberarea criticii literare de sub dominatia constrângerilor politico-administrative este, din pacate, uitat ori minimalizat. Calitatile criticului ar fi trebuit, în principiu, sa-i aduca elogii si recunoastere din partea contemporanilor si, în primul rând, a confratilor. El a fost însa, de la o vreme, fie ignorat, fie minimalizat ori dezavuat. I s-au reprosat absenta parerilor sau a viziunilor originale, carenta caracterului creator al demersului critic, platitudinea judecatilor, stilul tern si prolix s.a.m.d. Sunt reprosuri în buna parte nedrepte si nu o data rauvoitoare. Se poate spune ca Dumitru Micu e – sub aspectul ignorarii ori subcotarii sale – „victima“ bunatatii si generozitatii sale de-o viata, „victima“ incapacitatii de a urî, de a riposta cu agresivitate la asalturile de rea credinta si vulnerarile nejustificate care-l vor fi vizat de-a lungul anilor, „victima“ inapetentei pentru carierism si autopromovare obsesionale, a lipsei lui de interes pentru contractarea si cultivarea, în conditii de rabat de la principialitate, a unor aliante profitabile etc. Apoi, Dumitru Micu mai este „victima“, fara îndoiala, si a vârstei: nascut în 1928, e probabil cel mai vârstnic critic literar activ la ora actuala, si multi îl asociaza – din comoditate, poate – mai degraba cu etape revolute din istoria literaturii noastre, decât cu pulsul actualitatii, dar trebuie subliniat ca procedând astfel, ei gresesc radical, pentru ca, aflat, e adevarat, în plina senectute (si atingând chiar în aceste zile o etate venerabila, exprimata printr-o cifra „rotunda“ oarecum), criticul îsi continua cu energie si pertinenta lucrarea, si chiar e conectat la „pulsul actualitatii“! O atesta prezenta lui editoriala si publicistica din ultimii ani, si calitatea acesteia. Amploarea si relevanta realizarilor unei stralucite cariere, de-o viata, ne apar astazi ca efectiv impresionante.
Se poate spune ca Dumitru Micu practica o istorie critica sau o critica istorizata. Demersul lui învedereaza de regula recursul simultan la doua perspective complementare: pe de o parte – privirea de ansamblu, sinteza, situarea istorico-literara, pe de alta – examinarea minutioasa a textelor avute în vedere, cu accent pe interpretarea acestora si semnalarea calitatilor estetice. Scriind despre operele unor scriitori contemporani, criticul le raporteaza – explicit sau implicit – la tabloul de ansamblu al literaturii epocilor anterioare si la contextul ideologiilor culturale si al programelor estetice. Ocupându-se de opere din trecut, le analizeaza cu o curiozitate proaspata, cu interesul si lipsa de prejudecati proprii, de regula, comentarii operelor de actualitate. Istoria literara pe care o practica are drept scop nu inventarierea factologica, ci interpretarea operelor si „explicarea“ lor, semnalarea elementelor privind geneza si evolutia unor pozitii, estetici, viziuni, relevarea ocurentei si a circulatiei unor tematici, modalitati si tehnici etc. Nu e o istorie anecdotica, pierzându-se în detalii, biografice sau de alt soi, e o istorie a formelor de literatura, a ideilor literare (profesata altfel decât o face Adrian Marino), a practicilor scrisului, observate nu într-o viziune tehnicista, ci prin corelare cu substratul ideologic si într-o perspectiva vizând revelarea valorii. Demersul exegetic este deseori, daca e considerat pe portiuni restrânse, unul cu focalizare apropiata, cu staruinta asupra detaliilor, dar vadeste întotdeauna preocuparea pentru ideile generale, cu referiri la imaginea de ansamblu.
Traseul carierei critice a lui Dumitru Micu începe cu succinte monografii despre scriitori români contemporani (Mihail Sadoveanu, Maria Banus) si continua cu un masiv volum de abordari critice, „Romanul românesc contemporan“ (1959). În anii urmatori, desi criticul continua sa arate interes actualitatii literare, îsi deplaseaza atentia si spre istoria literara. „Poporanismul si «Viata româneasca»“ (1961) e un prim studiu vizând o perioada – începutul secolului al XX-lea – care va face obiectul unui sir de lucrari convergente si complementare, cu ambitia epuizarii domeniului. „Literatura româna la începutul secolului al XX-lea. 1900-1916“ (1964) e o lucrare ce trateaza mai ales nivelul ideologiilor literare, pornind de la reviste, grupari etc. „Istoria literaturii române (1900-1918)“ (I-II, 1964-1965) cuprinde analize critice amanuntite. „Început de secol. 1900-1916“ (1970) reia în mare în prima parte volumul din 1964, partea a doua cuprinzând studii despre scriitori grupati pe „ambiante“: „Ambianta «Samanatorului» si a «Vietii românesti»“, „Ambianta socialista“, „Ambianta simbolista“. Obiectivul pare sa fi fost examinarea ideologiilor literare, a curentelor, a miscarilor coagulate în jurul unor reviste. Analiza, pertinenta, demonstreaza eclectismul diverselor miscari, faptul ca programul ideologic influenteaza în mica masura productia literara, factorul „creatie“ primând asupra teoriei. În 1965 criticul publica, împreuna cu Nicolae Manolescu, o concentrata „panorama“ a literaturii postbelice, „Literatura româna de azi. 1944-1964“. O prezentare a aceluiasi domeniu, adusa la zi prin examinarea literaturii ivite de-a lungul a înca unui deceniu, cu aplicarea unei grile estetice mai exigente si cu amplificarea demersului analitic, au întreprins, tot împreuna, cei doi critici într-o lucrare de uz didactic, aparuta în 1974. Activitatea critica a lui Dumitru Micu cuprinde si o serie de eseuri despre mari scriitori contemporani: „Opera lui Tudor Arghezi. Eseu despre vârstele interioare“ (1965), „Lirica lui Lucian Blaga“ (1967), „G. Calinescu. Între Apollo si Dionysos“ (1979) s.a. Dintre acestea, exceptionala monografie „Arghezi“ (2004, reeditata în 2011) merita o mentiune speciala. Cartea nu reprezinta o reeditare a volumului despre Arghezi din 1965, ci este rodul unei noi lecturi critice a operei marelui scriitor, abordata, comentata si interpretata în ansamblul ei, cu instrumente critice primenite si cu mare verva ideatica, oferind un tablou plauzibil si plenar al creatiei argheziene si constituindu-se într-o piesa esentiala, de neocolit, a bibliografiei în materie.
Cumva în continuarea demersului din „Început de secol“ se afla „«Gândirea» si gândirismul“ (1975), studiu care impresioneaza nu atât prin dimensiuni, cât prin acuratetea cercetarii. E o minutioasa prezentare a ideologiei gândiriste, urmarita diacronic, pe etape, plasata în contextul epocii, confruntata cu reactiile pe care le-a determinat, dar este totodata o laborioasa inventariere comentata a literaturii aparute în revista, organizata pe genuri literare, iar în cadrul genurilor, pe autori. Un capitol final situeaza „Gândirea“ în context national si universal. Spirit de stânga, rationalist, atasat sincronismului mai degraba decât traditionalismului, favorabil unui „autohtonism deschis, receptiv, asimilator“, criticul nu simpatizeaza cu ideologia gândirista, dar apreciaza uneori superlativ creatiile scriitorilor gândiristi. Concluzia lui, judicioasa, este ca acestea nu s-au conformat, de fapt, ideologiei gândiriste militante: „«Gândirea» trebuie disociata de «gândirism». Gândirismul a poluat si infectat spiritualitatea româneasca. «Gândirea» a constituit în epoca – în masura în care n-a ramas un simplu organ al gândirismului – unul dintre focarele culturii românesti“. Între 1984 si 1988, criticul da o lucrare ambitioasa, în patru volume care, desi au titluri diferite – „Modernismul românesc“, I-II, „Limbaje moderne în poezia româneasca de azi“, „Limbaje lirice contemporane“ –, participa la un proiect unitar: o meditatie asupra modernismului literar românesc. Nu mai e vorba de investigarea unui curent în sens restrâns sau a miscarii din jurul unei reviste, ci de un concept de mare generalitate. Criticul îsi propune sa stabileasca daca literatura – în speta poezia, avuta în vedere în mod exclusiv – creata la noi în secolul al XX-lea sub semnul simbolismului, expresionismului, ermetismului, avangardismului etc. are sau nu „semne particulare“, daca se poate vorbi de un specific al modernismului românesc. Concluziile nu sunt spectaculoase, violent „originale“, ci întrucâtva previzibile, dar argumentatia si exegeza sunt demne de tot interesul. Ca si în alte rânduri, criticul se lanseaza în cercetare fara prejudecati, recurge masiv la analiza de text si împartaseste cititorului întreaga dinamica a rationamentelor si emotiilor estetice pe care îsi întemeiaza concluziile, extrem de nuantate, de o fermitate prudenta, evitând transanta simplificatoare. Sunt semnalate eclectismul, confluentele si convergentele poetilor apartinatori, în principiu, unor „curente“ diferite, inclusiv traditionalismului. Autorul precizeaza ca si-a limitat aria la poezia de expresie moderna, dar explica si ca termenii „modern“, „modernism“, „modernitate“ au fost întrebuintati largo sensu, în întelesul lor generic, cuprinzator. De fapt, este vorba despre o vasta istorie a poeziei românesti din secolul al XX-lea, inclusiv a celei contemporane pâna în anii ’80, întocmita cu panoplia criticului literar competent si rafinat, reprezentând o contributie esentiala la exegeza vizând o chestiune atât de ampla si de însemnata. Referindu-se la „autentismul“ – aspiratie la autenticitate maxima, în detrimentul perfectiunii artistice – teoretizat ori cultivat în diferite formule de Gide, Proust, Sartre, Malraux, de corifeii Noului Roman francez etc., criticul consacra studiul „În cautarea autenticitatii“ (I-II, 1992-1994) manifestarilor similare din proza româneasca interbelica. Sunt cercetate scrieri de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian, C. Fântâneru, M. Blecher, Octav Sulutiu, H. Bonciu, Ion Biberi, Mihail Celarianu si Anisoara Odeanu. Se depisteaza si comenteaza omologii si filiatii cu demersuri similare din literatura universala moderna. Urmarind diferitele variante ale conceptului, criticul surprinde si transpunerile acestuia într-o scriere ori alta. Era, în buna masura, de asteptat ca dupa o asemenea investigatie ampla a literaturii nationale Dumitru Micu sa încerce o sinteza de ansamblu. În „Scurta istorie a literaturii române“ (I-IV, 1994-1997), o cumpanire optima între esentializare si aprofundare, între concizie si abundenta asigura consistenta lucrului bine facut. Chiar daca într-o viziune deliberat didactica, „Scurta istorie…“ se înfatiseaza limpede, prietenoasa, alerta, consistenta fara îmbâcseala, bine ritmata, persuasiva si agreabila. Civilizatiei geto-dacice, influentelor culturale ale coloniilor pontice grecesti, prezentei lui Ovidiu la Tomis, activitatii misionare si culturale a scriitorilor crestini din perioada straromâna le sunt consacrate paragrafe succinte, dar relevante. Într-o tratare sintetica, despovarata de tentatia recurgerii excesive la taxinomie si la recenzarea corpusurilor, este panoramata creatia populara orala. În prezentarea perioadei vechi si în cea a începuturilor perioadei moderne, factorilor culturali (civilizatie materiala, raspândirea tiparului si circulatia tipariturilor, religie si organizare ecleziastica, ideologii, mentalitati etc.) le este acordata o atentie speciala, dat fiind rolul acestora în configurarea literaturii propriu-zise. Îmbinarea cultural-literar e abandonata începând de la ceea ce e numit „emergenta literarului“ (capitolul „Primul val romantic – 1830-1840“), consideratiile privind fenomenele extraliterare relevante pentru literatura fiind pentru epocile ulterioare tesute în substanta comentariului istorico-critic. Modalitatea de tratare aplicata e, dincolo de acest punct, unitara: pe epoci, curente si autori. Criticul nu se angajeaza în gesturi iconoclaste, nu simte imboldul de a-si personaliza viziunea prin fronda programatica sau prin atitudini demolatoare. Aportul lui, pretios, se vadeste la nivelul întelegerii. Întemeiat pe empatie, animat de dorinta de elucidare, de revalorificare în perspectiva actualitatii, comentariul nu e niciodata complezent sau conformist, dar nici malitios fara temei. Parafrazarea simpatetica si revelatoare, recursul la citat, contextualizarea, sugestiile comparatiste sunt utilizate eficient, integrate în discursul critic. Scrisa de un critic, cartea e o istorie estetica, Dumitru Micu fiind, fara îndoiala, adeptul unei idei formulate de G. Calinescu: „O istorie literara fara scara de valori este un nonsens“. Scriitorii sunt tratati diferentiat, dupa importanta si dupa specific, prin adaptarea metodei si a opticii. Ca structurare si ton, lucrarea aminteste, mai ales în paginile dedicate perioadei contemporane, de „Istoria literaturii române contemporane“ a lui E. Lovinescu din 1937. Trebuie remarcat ca, desi contine eseuri si microeseuri, „Scurta istorie…“ nu e o simpla însiruire de micromonografii, o istorie-fisier sau o istorie-dictionar, ci cu adevarat o istorie, în care comentariul concluziv si integrator asigura ansamblului nu numai coerenta, ci si un mesaj global, superior aditionarii partilor componente. Lectura da senzatia ca se urmeaza un itinerar (personal), traiectul unei demonstratii. De un interes deosebit sunt paginile consacrate perioadei 1948-1965, care reprezinta prima abordare sintetica a epocii, total sincera – complet degrevata de servitutile impuse de cenzura pâna în 1989, cu aspiratia obiectivitatii, fara accente resentimentare. Un capitol final cauta sa surprinda caracteristicile generale ale literaturii române, ca un pandant la capitolul „Specificul national“ din „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“ a lui G. Calinescu. În ansamblu, aceasta întreprindere, depasind cu mult obiectivele initiale (modest „didactice“, asa-zicând…), se înfatiseaza ca un succes de netagaduit. E prima sinteza completa – izbutita si pertinenta – de dupa 1989, a întregii literaturi române. Lucrarea a fost reeditata în 2000, într-un singur volum (de 800 de pagini), sub titlul „Istoria literaturii române de la creatia populara la postmodernism“, cu adaugiri, revizuiri, amendari si modificari deloc neglijabile. Ea ramâne, fara îndoiala, probabil cea mai buna lucrare de gen întreprinsa în ultima vreme.
Critic literar (bun, sigur ca si „istoric“ literar, însa unul care s-a preocupat mai mult de examinarea istoriei ideilor si a formelor în literatura, decât de recenzarea si investigarea microscopica a patrimoniului documentar si factologic, deci un istoric al literaturii care examineaza diacronia în calitate de critic), critic literar nu doar „în primul rând“, ci în mod definitoriu, prin vocatie si destin, în pofida unor intentii juvenile de alta natura, Dumitru Micu, asemenea atâtor altor autori din aceeasi „breasla“, s-a încercat si în alte genuri: a publicat si versuri, memorialistica, roman. Sunt scrieri interesante – chiar daca nu „fundamentale“, rascolitoare ori revolutionare – , de certa tinuta, demne de toata luarea-aminte, cu facultatea, dupa caz, de a delecta, de a instrui (în chip valid, iar nu la modul acela, „didactic“, postulat si ironizat de neprieteni…) si de a captiva prin dinamica discursului ideatic, respectiv prin „administrarea“ marturiilor si comunicarea deliberarilor launtrice.
Remarcabile sunt volumele de memorialistica, în care Dumitru Micu se arata a fi „omul liber“ prin excelenta, ce se pozitioneaza în chip firesc, structural, la antipodul fatarniciei si oportunismului, care scrie ce a vazut si a trait dupa o grila de selectie si un protocol de ecleraj propriu, nu dupa retetele furnizate de-a gata de formatorii de opinie cvasi-institutionalizati. Este un om de opinie, care nu-si cenzureaza pusilanim constatarile, dar în primul rând este un observator-martor, cu scrupulul obiectivitatii, inclusiv în ceea ce priveste raportarea la propria persoana. Pozitia lui e definita de un amestec productiv de „egocentrism“ si detasare. Persoana I, a memorialistului, se transforma treptat într-un „personaj“, parca observat, înfatisat si cântarit de catre altcineva decât însusi împricinatul. Din confesiune, textul se transforma pe nesimtite, pe ample portiuni, si fara etalare de artificii tehnico-narative savant puse la cale, în autofictiune din cea mai pura (desi probabil ca „oficial“, în intentionalitatea auctoriala, nu aspira la asa ceva… ori, cine stie? – în orice caz, „efectul“ e valid si atractiv). Fara sa tradeze râvnirea la „literaturizare“ fortata, memoriile lui Dumitru Micu vadesc, astfel, reale calitati efectiv literare. Ca sa nu mai vorbim de cele asa-zicând documentare, ale „marturiei“ unui om care, timp de atâtea decenii – a trait? si a putut observa – „din interior“ viata literara si universitara de la noi.
Personalitatea si creatia lui Dumitru Micu merita, din partea contemporanilor, pretuire si admiratie.