În prima scenă a celui mai recent film al lui François Ozon, Victor (Fantin Ravat) îşi spionează sora mai mare, care are aproape 17 ani, cu binoclul. Aceasta stă întinsă la soare, pe o plajă aparent goală. În scena următoare, umbra mâinii băiatului se preumblă peste trupul lui Isabelle (Marine Vacth), oprindu-se în dreptul ochilor ei. Eroina îşi dă seama că e privită, îşi pune sutienul şi se întoarce în casa unde îşi petrece vacanţa alături de Victor şi de părinţi.
Fratele său îşi va continua incursiunile voyeuriste şi în restul actului I, în timp ce Patrick (Frédéric Pierrot) îi e de fapt doar tată vitreg, ceea ce face ca promisiunea incestuoasă să fie dublă. Această promisiune, dimpreună cu toate celelalte combinaţii erotice posibile având-o drept singură constantă pe Isabelle, nu se concretizează niciodată în „Jeune et jolie”. Victor îşi contemplează sora în timp ce foloseşte o pernă pe post de substitut de partener, Patrick dă peste ea goală puşcă în timp ce face duş, pentru ca mai apoi să poarte cu ea o conversaţie nu tocmai cuviincioasă, într-o situaţie în care ar fi trebuit să se arate mai cumpătat, şi totuşi nimeni nu abuzează de ingenuitatea lui Isabelle. Nimeni din familia ei, cel puţin.
Asta nu înseamnă că filmului lui Ozon îi lipsesc tuşele groase: în timp ce îşi pierde virginitatea pe o plajă, Isabelle se trezeşte că e privită, cu o expresie goală, de o a doua Isabelle (în poziţie bipedă, cu toate hainele pe ea, neangrenată în vreun act sexual). Când coboară la metrou, după ce o vedem pentru întâia oară practicând prostituţia (abia mai târziu aflăm că nu e şi prima ei experienţă ca prostituată), protagonista trece prin dreptul unui tunel, pe care tronează un panou publicitar din care se vede doar o pereche de buze cărnoase, date din belşug cu ruj (ceea ce nu e o întâmplare, unul din cadrele cu minoră şi buze face parte din fotografiile de promovare a filmului). Primul client al lui Isabelle e neaşteptat de bătrân (atât de bătrân, încât are nevoie de sprijin medicamentos pentru a răspunde exigenţelor unui astfel de raport profesional), al doilea e văzut ca un pervers (deşi contractul e dus la îndeplinire, refuză s-o atingă, apoi refuză s-o plătească), al treilea e tot un bătrân, pe deasupra libidinos, care o mai şi jigneşte. Apoi, aproape fiecare raport intim e urmat de un duş, ceea ce are o dublă funcţie: trebuie să înţelegem că Isabelle se simte murdară şi (mai important) trebuie s-o vedem din nou goală…
Invitată de o colegă la o petrecere acasă la un cunoscut, Isabelle trece din cameră în cameră. Fără să ia parte la distracţie, o examinează (la fel cum fratele său o examina pe ea, întinsă pe plajă). După ce a lucrat ca prostituată, după ce i-a murit un client, după ce a intrat în vizorul poliţiei, după ce nimic în familia ei n-a mai fost la fel, eroina îi priveşte cu o detaşată îngăduinţă pe colegii ei de generaţie, care sunt acolo pentru a-şi începe sau a-şi actualiza un CV erotic care, prin comparaţie cu el ei, pare ridicol. Într-un alt film, aceeaşi scenă, filmată aproape la fel, ar fi putut îndeplini o cu totul altă funcţie (de pildă, ar fi putut spune ceva despre adolescenţă, despre efemerul şi totodată despre extraordinara ei seriozitate, făcând ca portretul să fie cu mult mai măgulitor). Preocuparea lui Ozon rămâne, însă, Isabelle.
Filmul e împărţit în capitole, fiecare dintre ele corespunzând unui anotimp (deşi mai cinstit ar fi fost să se cheme Actul I, Actul II, Actul III şi Epilog). La final, imaginea luminoasei protagoniste e contrastată de chipul plin de riduri, şi totuşi nu mai puţin luminos, al lui Alice, văduva lui Georges. Nu e prima dată când Ozon lucrează cu veterana Charlotte Rampling (de asemenea, nu e nici prima dată când o pune să împartă cadrul cu o actriţă cu mult mai tânără decât ea), dar acum regizorul francez chiar are ceva de spus despre tinereţe, vârstă şi îmbătrânire, nu doar se foloseşte de ele.
În sfârşit, copilului teribil al cinema-ului francez i s-a schimbat vocea.