Nikos Kazantzakis, Ultima ispita a lui Hristos, traducere, postfata si note de Ion Diaconescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011
„Daca ceea ce noi numim adevar, Dumnezeu numeste minciuna?“
(Nikos Kazantzakis, „Ultima ispita a lui Hristos“)
Pus uneori alaturi de marii romancieri ai secolului al XIX-lea si comparat, în ceea ce priveste viziunea epica si suflul narativ, cu Tolstoi ori Dostoievski, sau raportat, alteori, la estetica modernitatii si la proza lui D. H. Lawrence, datorita tendintei dionisiace care-i strabate opera, ori la scrierile lui Albert Camus si Jean Paul Sartre, pornind de la spiritul de alienare ce-i anima pe unii dintre protagonistii sai, sau chiar la textele lui Jorge Luis Borges, în ceea ce priveste capacitatea de a analiza complicatele raporturi stabilite între adevar si fictiune, între realitate si iluzie (fie ea si literara), Nikos Kazantzakis ramâne un scriitor imposibil de prins în vreo formula critica simplificatoare, opera sa continuând sa suscite nu numai interpretari dintre cele mai diferite, ci si controverse dintre cele mai aprinse. Poate mai ales prin doua dintre romanele sale, „Hristos rastignit din nou“ (1948) si „Ultima ispita a lui Hristos“, carte aparuta mai întâi în traducere, în limbile suedeza si norvegiana, în 1952, înainte de a fi publicata în Grecia, abia în 1955 si inclusa chiar, la Vatican (la începutul anului 1954), în „Indexul cartilor interzise“. Fara îndoiala, toate aceste amanunte au contribuit, fie si indirect, la celebritatea acestui roman care, chiar si fara a fi fost întotdeauna citit cu adevarat si pâna la capat, a devenit, rapid, extrem de citat – în Occident si nu numai.
Un Iisus prometeic
Cartea (aparuta de curând si în limba româna, la Editura Humanitas Fiction, în excelenta traducere a lui Ion Diaconescu) reprezinta o inedita si neasteptata reinterpretare a textului Evangheliilor, fiind punctul de plecare la care se vor raporta, apoi, autori precum Norman Mailer, Anthony Burgess sau José Saramago. În fond, la o lectura atenta, vom constata chiar ca Iisus, asa cum apare el în paginile romanului lui Kazantzakis, nu este nicidecum identic cu cel din textul biblic, dând, adesea, senzatia ca ar fi un adevarat personaj prometeic, înca unul din seria magistralelor creatii ale scriitorului grec (alaturi de Zorba, Manolios sau Odiseu), încercând sa lupte cu propriile slabiciuni, sa nu-si încalce cuvântul dat, ispitit de Cel Viclean sa aleaga fericirea si tihna omeneasca în locul calvarului de pe cruce, dar capabil sa învinga – nu fara suferinta! – tentatia aceasta, cea de pe urma, asa cum învinsese si altele, pâna atunci. Caci aceasta este ultima ispita careia, în romanul lui Kazantzakis, trebuie sa-i faca fata Hristos cel rastignit, cel care va avea viziunea existentei sale posibile: o viata traita alaturi de Marta si Maria, surorile lui Lazar din Betania cel înviat, plina de bucuriile obisnuite ale unui om ca toti oamenii, departe de calvarul crucii si de gândul mântuirii omenirii. Dar totul dureaza doar o clipa, doar cât un crâmpei de vis, „iar Iisus deschise ochii; nu, nu, nu a tradat, slava tie, Dumnezeule, nu a dezertat, si-a dus pâna la capat apostolia pe care i-a încredintat-o Dumnezeu, nu s-a casatorit, nu a trait fericit, a ajuns în piscul jertfei, se afla pironit pe Cruce.“
Iar daca, de pilda, în „Hristos rastignit din nou“, Iuda, ca personaj, era înca profund legat de traditia biblica si de o imagine consacrata, fiind cel care îl trada pe Iisus, aici Kazantzakis îsi asuma dreptul de a-l configura altfel, acesta devenind veritabilul partener al lui Hristos, fratele sau cel bun, singurul suflet capabil sa-l înteleaga; de la început si pâna la sfârsit. Caci el va trada si aici – dar numai si numai la cererea expresa a lui Iisus, tradarea devenind, astfel, actul fara de care martiriul si, implicit, mântuirea omenirii nu puteau sa se produca. În fond, doar dupa rastignirea si suferinta de pe cruce va avea loc învierea. Desigur, nu e usor pentru Iisus sa poarte povara Crucii sale. Si, desigur, nici pentru Iuda nu e usor sa-l tradeze pe cel în care crezuse, chiar daca nu-i întelesese întotdeauna învatatura. Cu toate acestea, el ramâne singurul ucenic suficient de credincios, dar si suficient de puternic pentru a-l trada si a-l ajuta, în acest fel, sa-si duca menirea pâna la capat si sa-l fereasca de o alta tradare, cea a propriei datorii, pe care, ca fiinta umana tematoare, ar fi putut fi tentat sa o aleaga: „Înduri, Iuda, fratele meu. Dumnezeu sa-ti dea putere câta-ti lipseste, pentru ca trebuie: trebuie ca eu sa fiu omorât si tu sa ma tradezi. Noi doi trebuie sa mântuim lumea, ajuta-ma. (…) – Daca ar fi ca tu sa tradezi pe învatatorul tau, ai face-o? Mult timp, Iisus ramase gânditor. În cele din urma: – Nu, spuse el, ma tem ca n-as putea. Si lui Dumnezeu i-a fost mila de mine si mi-a dat datoria cea mai usoara: sa ma rastignesc.“
O alegorie bine pusa la punct
Iar sensul ultimei ispite pe care diavolul i-o pune în fata lui Iisus cel rastignit tocmai acesta este: sa-l determine pe Fiul Omului sa regrete tot ceea ce a pierdut prin alegerile pe care le-a facut, stiindu-se bine ca si cea mai mica parere de rau a lui Iisus ar fi reprezentat un triumf urias al Satanei, subrezind integritatea (si integralitatea) renuntarii Fiului lui Dumnezeu la bucuriile omenesti, pentru a lua asupra sa pacatele omenirii. Iar faptul ca Ispititorul pierde înclestarea cea de pe urma la capatul unei lupte crâncene demonstreaza, din punctul de vedere al lui Kazantzakis, capacitatea protagonistului din acest mare roman al sau de a nega lumea materiala si micile bucurii ale acesteia în favoarea marii împliniri spirituale. Desigur, unul dintre telurile autorului a fost si acela de a sublinia nevoia omului însusi de a avea un nou model de Mântuitor, un veritabil erou-martir, capabil sa arda asemenea unei flacari si sa duca lupta pâna la capat, chiar daca acest capat reprezinta deopotriva sfârsitul existentei sale pamântesti, tocmai pentru a-si elibera spiritul nepieritor, într-o epoca marcata de un vid spiritual din ce în ce mai evident, asa cum considera Kazantzakis ca era perioada care a urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial. Fara îndoiala, scriitorul grec tinde sa procedeze, cel putin pâna la un punct, în maniera marilor autori care l-au precedat, unii critici chiar comparându-l pe Iisus cu unii dintre protagonistii lui Browning, dar autorul atingând, nu o data, intensitatea lui Dante sau Milton în ceea ce priveste capacitatea de a dubla nivelul epic cu acela al unui sistem alegoric extrem de bine pus la punct. Legatura dintre om si Divinitate devine, în acest fel, mult mai subtila decât ar fi putut sa para la început, cu atât mai mult cu cât, în „Ultima ispita a lui Hristos“, materia ia, adesea, forma Celui Viclean, Dumnezeu fiind, indirect, echivalat cu acel „élan vital“ despre care vorbea Henri Bergson. Kazantzakis a luat, desigur, foarte în serios afirmatia lui Nietzsche, conform careia „Dumnezeu a murit“, mare parte a operei sale literare reprezentând încercarea lui de (re)descoperire a esentei celei mai adevarate si mai consistente a divinitatii, de impunere a unei noi imagini divine, acum una divin-umana, singura în stare sa salveze lumea atât de înstrainata de sine a secolului XX.
Semnificatiile drumului initiatic menit a duce la descoperirea sinelui, ca si preferinta marcata pentru jocul contrariilor si opozitiile aparent imposibil de rezolvat prezente la tot pasul în „Ultima ispita a lui Hristos“ subliniaza tensiunea crescânda dintre spiritul luptator si tendinta contemplativa, dar si dorinta comuna care-i anima pe protagonisti de a-si defini, oricât ar fi de dureros (sau de dificil) acest lucru, propria identitate. Ca numele celui implicat într-un astfel de proces este Petru sau Iuda, Iacov sau Andrei, Toma, Maria Magdalena sau Matei este, poate, mai putin important, esentiala ramânând nevoia lor de a afla, în cele din urma, cine sunt cu adevarat – iar acest lucru se poate petrece doar prin raportarea la Celalalt, mai cu seama când acest Celalalt se numeste Iisus si poate sa fie Mesia cel mult asteptat. De aici, desigur, si predilectia pentru alegorie a scriitorului grec, dar si capacitatea sa de a se raporta la nivelul alegoric în cu totul alt mod decât o facea textul biblic. Si tot de aici, fara îndoiala, o extraordinara calitate a textului lui Kazantzakis, aceea de a ramâne deschis interpretarilor. Caci, daca lecturile deceniilor trecute tindeau sa descopere esenta operei lui în depasirea finala a tuturor opozitiilor prin transformarea completa a materiei în spirit si a trupului în suflet, cele mai recente merg într-o alta directie, subliniind tocmai deschiderea pe care autorul o pastreaza în mod voit la finalul tuturor romanelor sale, convins ca esentiala pentru conditia umana este tocmai devenirea, înteleasa ca permanenta redefinire si reconfigurare a lumii. Astfel, cu toate ca unele dintre romanele lui Kazantzakis se încheie cu moartea – cel putin fizica – a protagonistilor, semnificatiile textelor sale nu sunt atât de simplu de descifrat, daca avem în vedere, de pilda, doar cunoscutul final din „Zorba Grecul“. Zorba moare, se stie, lasându-si santuri-ul sau mai tânarului prieten. Însa acesta, în calitatea sa de narator, apreciind valorile în care crezuse Zorba, va alege, totusi, mai degraba sa puna pe hârtie povestea, decât sa traiasca plenar o existenta aidoma cu aceea a dionisiacului sau camarad… La fel se întâmpla, chiar daca la un alt nivel al semnificatiilor, si în „Hristos rastignit din nou“ si mai ales în „Ultima ispita a lui Hristos“: „Ucenicii lui traiesc si domnesc, au luat uscaturile si marile si vestesc Vestea cea Buna. Toate s-au petrecut cum se cuvine, slava Tie, Doamne. Scoase un strigat triumfator: – S-a sfârsit! Si era ca si cum ar fi spus: Toate încep.“
Devenirea înseamna, deci, aici, perpetuu proces al reinventarii, transformarii, contradictiei, chiar al re-povestirii. Ambiguitatea structurala a scriiturii lui Kazantzakis consta, asadar, mai cu seama în aceasta nevoie a oscilarii între semnificatia luptei si aceea a sperantei datatoare de pace. În plus, viziunea scriitorului evolueaza ea însasi, câta vreme blândul pastor Manolios din „Hristos rastignit din nou“ nu era Iisus, ci îsi suprapunea existenta pe faptele acestuia, în vreme ce protagonistul din „Ultima ispita“, Iisus însusi, devine din ce în ce mai apropiat de nivelul divin, cu toate ca la început îl respinge vehement, încercând sa-si afirme exclusiv identitatea umana: „Nu pot! Sunt neînvatat, trândav, fricos, iubesc mâncarea buna, vinul, râsul, vreau sa ma însor, sa fac copii, lasa-ma! (…) Da, da, mi-e frica… Sa ma ridic si sa vorbesc? Ce sa spun? Cum s-o spun? Sunt neînvatat, nu pot, îti zic! Ce-ai spus? Împaratia cerurilor? Nu-mi pasa de împaratia cerurilor, îmi place pamântul. Vreau sa ma însor, îti zic, sa iau pe Magdalena, chiar de-ar fi si desfrânata. Eu sunt vinovat c-a ajuns asa, eu, si-o s-o mântuiesc… Nu pamântul, nu pamântul, pe Magdalena s-o mântuiesc, mi-e de ajuns!“