Sari la conținut
Autor: Laurentiu Malomfalean

Dragostea la prima citire

    Diana Adamek, „Dulcea poveste a tristului elefant“, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 392 p.

     

    Daca dragostea la prima vedere se mai explica prin déjà vu, cauza dragostei la prima citire déjà lu s-ar numi. Ne indragostim cu forta unui fulger de-o carte, pentru ca poate in alta viata sau vârsta am mai citit-o si-am fi simtit cum ia foc intre mâinile noastre, sub razele fierbinti ale ochilor. E ca si cum ar fi daca ne-am indragosti mai ales de romanele palimpsestice, manierist(ic)e, care se scriu aproape de la sine peste ceva sau din ceva preexistent, al carui suflu si materie narativ-epica ni se potriveste, la fel cum ne indragostim mai ales de persoane in care ne recunoastem. Oricum ar fi, nu e usor sa te indragostesti de o carte, insa nici greu. O demonstreaza cu prisos ultimul volum al Dianei Adamek, amara si „Dulcea poveste a tristului elefant“, aparut anul acesta la Cartea Româneasca.
    Dupa numai câteva paragrafe, cu bucurie si surpriza, daca nu cumva esti un lector inrait in profesionalism, care sa refuze cititul orgasmatic (adica, pardon, sublim), daca te lasi cu alte si pline cuvinte vrajit, fermecat, abandonat simtului pur estetic, ai putea constata ca, surclasând incercarile romanesti anterioare ale binecunoscutei in primul rând eseiste care semneaza povestea de fata , rândurile cartii deseneaza un soare negru mult ridicat deasupra orizontului de asteptare. Pentru ca dorul, melancolia sau mai bine scris, desi sensul e similar, acea „saudade“ tipic lusitana face din acest roman, pe care-l imbiba de la un capat la altul, aproape o capodopera.
    À la Saramago
    Firele naratiunii descind in istoria patiserului Roro, „stapân peste toate cele care trec, dulciuri si tristeti“, un copil invaluit in trupul numai pamânt al unui elefant in venele caruia, din ce in ce mai aprins, arde si fierbe si tipa un sânge bolnav. In ciuda monstruozitatii fizice a personajului, rezultatul e delicios, un roman-prajitura, din paginile caruia putem degusta, cu fervoare sau doar ca desert, o casa, fluturi, o licorna, ba chiar un tort-elefant. Evident, exista riscul unei strepziri a caninilor, insa cu multa rabdare ne vom simti cerul gurii topit de soarele negru. Si poate ca tot el, acest astru heraldic al decadentei (baroce), goleste pe dinauntru si mâna extrem de sigura si versata a prozatoarei, care aluneca de la sine si rotunjeste romanul intr-un imens poem in proza – ritmata si câteodata rimata, mereu curgatoare.
    Pe de alta parte, dar poate aceeasi, am scris deja cuvântul magic. E timpul sa-l scoatem dintre paranteze. Despre sfârsitul baroc al unui secol de aur e vorba. Veacul al XVI-lea, cu splendorile si paunii si nesiguranta lui, gaseste in cartea de fata un martor deloc netacut. Un excelent roman istoric à la Saramago, pentru care istoria reala nu e decât o varianta printre multe altele posibile, de valorificat alternativ in spatiul romanesc al imaginarului: de la monarhii Maximiliam al II-lea si Rudolf al II-lea de Habsburg, Anna de Austria si Filip al II-lea al Spaniei, pâna la vrajitoarea Katharina Guldenmann, mama viitorului astronom Johannes Kepler, intrigile povestii rescriu aspecte din vietile unor persoane reale, in confluenta lor cu micul, apoi tânarul si in final maturul deja Roro, care poate sa moara subit, insa logic, respectând un traseu prestabilit. Pentru ca, laolalta cu personalitatile mai sus amintite, romanul contine persona de scriitor a lui Saramago insusi. Astfel, acesta se incarneaza textual in figura lui José, personaj anuntat si mai apoi creionat la final, când elefantul-om il intâlneste exact in punctul de unde plecase pachidermul adevarat din „Calatoria elefantului“, romanul-model pentru cartea Dianei Adamek. In fond, ambigua si „Dulcea poveste a tristului elefant“ este un retro-text, un roman scris indarat, inversat, inapoi, dinspre nordul intunecat al Transilvaniei – si aici autoarea extinde limitele calatoriei pâna la tinutul ei natal, aducând un surplus de culoare si intuneric ereditar in imaginea cneaghinei Amanda, mama fascinata de animalul ajuns tata pentru fiul ei, Roro – prin Viena spre Lisabona, acolo unde oceanul inghite totul. Mai putin dulceata tristetii.
    Scurt interludiu manierist. Intre congenerii poeto-prozatoarei se numara si Virginia Woolf (cu poetica privirii sau despre cum Arcimboldo-personajul aduce destul de vizibil cu pictorita Lily Briscoe din „Spre far“, a carui polifonie vocal-narativa se intâlneste in scena teatrului de marionete cu post-ecourile dintre acte), Patrick Süskind (al carui „Parfum“ bântuie romanul), apoi desertul din inima Vienei si puiul de leu Ottakar amintind un episod al „Povestii fara sfârsit“, in fine, cum sa-l uitam pe David Lynch, al carui cel mai premiat film este chiar „Omul-elefant“, il mentionam si pentru ca – Motor! – adamekiana si „Dulcea poveste a tristului elefant“ este mult un roman cinematografic, asteptam ecranizarea, cu titlu schimbat, se-ntelege.
    „Sub toti pasii pe care i-ai facut si ii vei mai face de acum sta ascunsa o scriere“ ss.m.t, spune iezuitul Antonio Possevino când se desparte de protagonist. O scriere, nicidecum o scriitura. Cu mai multe cuvinte, nu vorbim in cazul acestui roman de un textualism ieftin, de simulacre si alte hipertezisme postmoderniste, ci simplu si pur de o scriere foarte plina de viata. Calatorii „se vor apropia, nu neaparat din vointa lor, ci din curgerea fireasca a pasilor“, inspre toate locurile din pâna departele drum intors al „Calatoriei elefantului“; pentru ca, nu-i asa, „Intotdeauna ajungem in locul unde suntem asteptati.“ ss.a.t – un citat revelatoriu, punctat excelent de Ovidiu Mircean pe coperta a IV-a. Si daca firescul pasilor e la fel un firesc al cuvintelor subintinse, faptul e numaidecât explicabil: avem un destin astral, o „scriitura a stelelor“, a soarelui negru si vid, emanând „aceasta lumina in care s-a scuibarit/t adunat (si) intunericul“.
    Romanul (in)departarii
    Pâna si minusurile volumului par sa contribuie la perfectionarea lui continua, transformându-se-n plusuri, in stelute negre cu funda. Ritmul e tot mai accelerat, pe masura ce Roro ajunge acasa, dozajul extrafin al vitezei epice facându-se nod in capitolul 14 („Timpul trece“), situat exact la mijlocul cartii. Sa mai notam ca, desi se perinda si prind radacini ori isi pierd viata de-a lungul unui spatiu lingvistic eterogen, superintins dintr-un Ardeal ardent in Bretania de la poalele marii, prin Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germana, prin Italia, Spania si Portugalia, personajele romanului vorbesc mereu aceeasi limba, fara ca prozatoarea sa sesizeze macar aceasta mica problema. Dar minusul devine plus: am citit un roman european, urgent exportabil. Apoi, Dianei Adamek ii reuseste o compozitie nu neaparat estetizant-artistizant-artizanal-artificiala si calofila, ci dusa pâna la capat cu mâna de maestra, nicidecum de maestru – care, daca e acolo, e cu siguranta ajuns din urma. Frazarea saramagoviana, cu dialoguri incastrate in (s)curgerea textuala, cu propozitii scurte si simple, dar cu atât mai percutante, ce cad pe sfârsiturile de capitol ca niste lame superb ascutite, permite o lectura pierduta, cu sufletul in gura, pe cerul ei negru de soare sau, mai scurt suflat, o lectura cu sufletul. Intreg volumul e doar o fluiditate fluenta, muzica si volute hipnotice, si mai ales, impresia ca s-ar putea prelungi pâna foarte aproape de infinit. In fond, un roman al (in)departarii se scrie si se rescrie sub ochii nostri, care, desi se mai ratacesc in(tre) fraze si neclaritati, il duc la bun sfârsit evadând evaziv. Autoarea ne dovedeste ca nu de curaj evazionist e vorba, ci de curajul nebun de-a scrie bine, fara sa-i pese prea mult de mode si forme si stiluri in voga. Rezultatul e acest realism magic, deloc epigonic, ale carui companii selecte le stim cu totii. Fapt e ca Diana Adamek si-a insusit-apropriat o maniera personala, nelasând imitatia sa devina exercitiu de stil, cum facil am putea crede. Ma voi repeta, insa citindu-i romanul, ai tot mai mult senzatia ca te lasi invaluit in plasele unei vraji atât de fermecatoare incât jos palaria, tuguiata sau nu, la fel cu a figurii pelerinate si negre si – vai – mefistofelico-nalucita care il introduce pe Roro in rosul cuptor al Vienei!
    La fel cu orice dragoste, si cea la prima citire e acolo. Se intâmpla. Fara s-o poti vreodata nega. Decât inlocui – la recitire sau la o noua prima lectura, mai putin sau mai mult indepartata de „Dulcea poveste a tristului elefant“. Oricum ar fi, totul in aceasta carte – poate cu exceptia finalului, putin grabit – ne obliga sa consideram aparitia Dianei Adamek un adevarat eveniment: un candidat foarte serios pentru titlul de cel mai bine scris roman al ultimilor ani.