Este o adevărată aventură ca-n zilele noastre, când ecranele televizoarelor sunt umplute cu oameni plimbaţi în cătuşe la DNA, să poţi scrie un roman istoric. Şi nu unul privind istoria noastră recentă, ci unul ce zugrăveşte perioada fanariotă
a Bucureştiului. Din această aventură, Doina Ruşti a ieşit învingătoare. Am putea spune că ea nu este la prima tentativă de a scrie un roman istoric.
A mai publicat, în 2008, Fantoma din moară, o amplă frescă a comunismului românesc, pentru care a fost distinsă cu Premiul pentru proză al USR, şi rămânând în registrul disticţiilor, pentru romanul Lizoanca la 11 ani a primit premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Este, aşadar, o prozatoare talentată şi care stăpâneşte foarte bine resorturile prozei contemporane.
Anul acesta a publicat la Editura Polirom, în colecţia „Ltd“, romanul Manuscrisul fanariot, o carte care porneşte de la un fapt real. Este vorba despre un manuscris pe care autoarea l-a găsit la Academia Română. Pornind de la acest zapis, Doina Ruşti construieşte o naraţiune plasată pe mai multe paliere ale scriiturii. În prima este vorba despre povestea de iubire a lui Ioan Lu Bradu Milikopo, un tânăr de numai 17 ani care pleacă din cartierul Căţol al Salonicului, la Bucureşti, pentru a-şi trăi pe deplin libertatea. Numai că, ajuns la Giurgiu, i se schimbă numele în Leun, apelativ care fusese al valetului Hastatov, consul al Rusiei. Acţiunea se petrece în Bucureştiul anului 1796. Trebuie să spunem că acest tânăr a venit la Bucureşti pentru că pe tronul ţării Româneşti se afla Nikos Mavrogheni, „un marinar grec“. Numai că Mavrogheni a avut de luptat cu austriecii, pe care i-a învins la Ostrovul Florentin şi la Cetate. În final, viteazul domnitor este înfrânt şi ucis de austrieci, iar pe tronul ţării vine Moruzi. Leun vede Bucureştiul cu ochii adolescentului nevoit să se maturizeze repede. Ceea ce-l duce la pierderea libertăţii fizice şi interioare este dragostea pe care i-o poartă Maiorcăi, o ţigancă din sălaşul boierului Dan Braşoveanu Doicescu, pentru că în final el se căsătoreşte cu Maiorca, devine sclav, are doi copii. Numai nepoţii lui au prins dezrobirea, făcută de Mihail Kogălniceanu, în guvernul lui Alexandru Ioan Cuza. Ajutat de învăţătorul Arghir şi de Tilu Băjescu, Leun reuşeşte să devină unul dintre cei mai căutaţi croitori din urbe. Tilu Băjescu este şi autorul de facto al manuscrisului fanariot. Acesta ar fi, în linii mari, primul palier pe care Doina Ruşti îşi situează naraţiunea.
Al doilea palier este perspectiva istorică. Din mărturia personajului narator aflăm cum domnitorul Moruzi este urcat pe tron, cum boierimea ţese intrigi la Curtea Domnească. Însuşi Moruzi şi boierul Dan Braşoveanu Doicescu fac parte dintr-o organizaţie de tip francmason, Frăţia Sfântului Andrei. Boierii Divanului, printre care Brăiloiu, ar dori chiar o înlăturare de la domnie a lui Moruzi. Tot în această perspectivă se include şi viaţa ţiganilor, care, după cum se ştie, majoritatea erau robi, iar domnitorul îi judeca după Pravila lui Armenopol , „macedoneanul, care, cu toate că trecuseră câteva sute de ani, continua să exercite un respect unanim, atât printre greci, cât şi printre români“. Viaţa acestor robi se desfăşoară la graniţa dintre fantastic şi real. Mentalitatea oamenilor acelei vremi era impregnată de fantasmele şi credinţele acestor ţigani. Mărturie stă condamnarea la moarte a Trancăi, mama Maiorcăi, care, pentru fapte mai mult închipuite, a fost spânzurată. Sunt pagini de un mare dramatism, pe care personajul narator ni le povesteşte fără ironie, ci incluzând o notă de ambiguitate, aşa cum era şi viaţa acestor ţigani. Fantasticul se regăseşte şi în cazul lui Tilu Băjescu şi a învăţătorului Arghir. Tilu şi Arghir erau îndrăgostiţi de Zoica, fata lui Mantu, bijutierul. Când Zoica era gata-gata să se căsătorească cu un grec, dispare pur şi simplu, iar toată lumea credea că este vorba despre o vrajă făcută de Tranca. Mai târziu, când Zoica apare, ne dăm seama că ea fugise cu învăţătorul Arghir la moşie, unde îşi consumaseră luna de miere. În tot acest timp, Tilu Băjescu suferea şi pregătea în ascuns tot felul de licori, pentru a o face pe Zoica să-l iubească. Numai că licorile lui nu aveau nici un efect. Iar atunci se hotărî să-l otrăvească pe Arghir. I-a reuşit lovitura şi Arghir a fost găsit mort.
Al treilea palier, şi poate cel mai important, este atenţia pe care autoarea o dă limbajului, cuvintelor. În fapt, Bucureştiul, pe acest palier, devine personajul principal. „(…) Bucureştiul, pentru cine nu ştie, este un oraş mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu şoapte, un depozit de şuierături şi de cântece. Este un oraş sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemţeşti, greceşti sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt e o scânteie, un combustibil care ţine oraşul în viaţă. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureştiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrine de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul oraşului. Uneori, un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dâmboviţei, încât pe cheiul ei ai impresia că şuşotesc spiriduşi“. Tot atât de important este pentru autoare cuvântul Kilipir, căruia îi dedică ultimul capitol al romanului. Însă, la Doina Ruşti, cuvintele au o obiectivitate, ele sunt privite în corporalitatea lor. Totodată, autoarea introduce ceea ce se numeşte un personaj cititor, identificând-o aici pe Manda Doicescu, soţia boierului Dan Braşoveanu Doicescu. Nemulţumită de căsnicia ei, de desele escapade amoroase ale boierului când cu Gogoşica, când la moşie la Prundu, Manda se refugiază în cărţi. Citeşte, mai întâi, volumele aduse de boierul Scarlat Slătineanu, prietenul şi amantul ei până la căsătoria acestuia, apoi romanele găsite în casă şi aruncate într-un coş. Visa la Cavalerul de la Mancha, o trimitere la Don Quijote al lui Cervantes, tradus din greceşte de boierul Slătineanu special pentru ea. „Povestea curgea drept în creier, unde fiecare cuvânt zidea hanuri pline de bărbaţi eleganţi, cu buze albite de cât vorbiseră şi de domniţe pentru care cavalerii şi-ar fi dat viaţa. Iar între ei, Cavalerul de Mancha era exact bărbatul la care visa.
Manuscrisul fanariot este o carte densă, plină de poezie şi senzualitate. Este mărturia unor vremuri când Bucureştiul era cufundat în fumul ciubucelor, când şalvarii multicolori colindau pieţele şi podurile peste Dâmboviţa, când veştile erau purtate din gură în gură, devenind pe nesimţite legende. Este un roman al comunicării, al limbajului colorat şi plin de cuvinte a căror vechime răzbate prin aburii istoriei, al cutumelor care explică în multe sensuri comportamentul bucureşteanului de rând. Este un roman fascinant, de o mare literaritate, care te fascinează şi pe care nu-l poţi uita curând.
Autor: Mariana CrişApărut în nr. 525