- Cartea româneasca
Cecilia atefanescu, Intrarea aoarelui, roman, Editura Polirom, Iasi, 2008, 368 p.
Nu m-am grabit sa citesc „Intrarea aoarelui“, al doilea roman al Ceciliei atefanescu. Imi ajunsese primul, „Legaturi bolnavicioase“, o pseudo-proza rau construita si inca mai rau scrisa. Dupa o cronica luând ca titlu un cuvânt edificator din carte („intimitaturi“), in care comparam ambitiile autoarei cu realizarea ei propriu-zisa, m-am trezit cam singur printre criticii de intâmpinare, sofistici asupra meritelor romanului respectiv sau chiar crezând sincer in ele.
ai fiindca, zice-se, nimeni nu poate fi onest in lumea noastra literara, aceasta izolata cronica negativa a fost luata, cu superioara intelegere a lucrurilor, drept un atac personal, un afront deliberat la adresa unei autoare pe care nu o cunosc decât din vazute. Când unui critic nu-i place o carte si spune deschis acest lucru, el trebuie suspectat ca având mobiluri ascunse, vechi resentimente, diverse interese colaterale. Acest tip de „explicatii“ panseaza orgoliul ranit al scriitorului analizat si muta accentul de pe formidabila lui carte, pe incredibila rea-vointa a receptorului. Abia atunci când (si daca) laudam o carte, ne aratam buna credinta si ne dovedim profesionalismul, degrevându-l pe autor de suspiciunile lui. atiam eu ca am scris o carte nemaipomenita; n-ati vazut cronica lui X din revista Y? Daca n-ati vazut-o inca, nu-i nimic, va dau eu un link…
Nu m-am grabit deci sa parcurg noul roman al Ceciliei atefanescu. La ce bun? Majoritatea cronicarilor tineri (de la Adriana atan la Bianca Burta-Cernat si de la Mihai Iovanel la Paul Cernat) isi exersasera deja spiritul critic asupra noii fictiuni, subliniindu-i apasat carentele, facând liste de improprietati si inadecvari rizibile, deconstruind sarcastic scena dupa scena. Sa mai infig si eu cutitoiul in rana sângerânda a bietei autoare? Sa reintru in rolul de serial killer, de data aceasta ajutat, nu contrazis, de colegii de breasla?
Dar pâna la urma am cautat romanul, contrariat fiind de laudele pe care un lector atât de rau ca atefan Agopian i le-a adus intr-o recenzie. Nu stiu de ce, am facut si un pariu cu surprinzatorul exeget, mizând pe verdictele categorice ale colegilor mei si lasându-mi totusi deschisa portita lecturii directe. Pariul a fost asa: daca imi place „Intrarea aoarelui“, scriu in clar acest lucru si dau o sticla de vin. Daca, in schimb, nu-mi place, ramân criticul opac la farmecul prozei Ceciliei atefanescu si primesc, in compensatie, sticla.
Bucuros in avans, am deschis romanul si am luat-o incet, de la stânga la dreapta, pe Intrarea aoarelui. E strada pe care se afla casa neobisnuitului erou al unei fictiuni la fel de neobisnuite. Micutul aal, aflat la vârsta tatonarii pubertatii, atinge hipnotic lucrurile din jur, are deseori stari de greata si momente in care pierde contactul cu realitatea: cazând la pamânt, lesinând, bolborosind in transa, iesind brusc din prezentul linear al copilariei lui. Tovarasii de joaca (Harry, Toma, Johnny, Max), ca si parintii lui aal, stiu deja ca e un baiat mai „special“. Tot ceea ce spune el si apare altora ca ciudat, straniu, inexplicabil in planul comunicarii uzuale se decupeaza si se extrage din prezentul dat, pentru a se confirma mai târziu, facând corp comun cu intâmplari si episoade ulterioare. aal e un vizionar, iar viziunile lui ce urmeaza sa se adevereasca atunci când majoritatea celor din jur vor fi uitat despre ce a fost vorba ii perturba existenta obisnuita, dislocând planul de stabilitate cotidiana si introducând, pe neasteptate, secvente si scene frisonante.
Provocarea reala a autoarei sta mai putin in natura speciala a personajului sau si mai mult in modul de a o accesa si intermedia prozastic. Nu numai ca romanul avanseaza pe mai multe planuri deodata si deruteaza, pâna la un punct, prin rupturile in ordinea realista si glisajele temporale; dar naratia insasi este interiorizata, tulbure, nefiltrata. Altfel spus, cititorul nu percepe stranietatea lui aal si a istoriei lui de dragoste cu Emi din unghiul unui narator impersonal si omniscient, prin care s-ar fi delimitat mai clar componenta realista de fluxul fantasmatic. Marcajele realului fictional, nivelul zero de la care putem masura deviatia si inregistra oscilatiile, se pierd in curbura interioara a mintii de baiat-barbat, copil vizionar si matur semiratat, personaj predestinat in propria poveste de dragoste.
Pe tiparul iubirii imposibile dintre Tristan si Isolda, aceasta noua, ascunsa de cei din jur, este conditionata aproape embrionar, intr-o incasabila structura gemelara. Finalul capitolului „Intrarea aoarelui“, pe care Paul Cernat l-a considerat „lamentabil“, e departe de a fi asa: „Aproape ca adormise, pleoapele i se legasera, genele i se innodasera, lacrimile pe dinauntru formasera un lac pe marginea caruia ramasese visator, privind lianele care se miscau incet, bolborosind, când la orizont s-a itit prima aratare. Era ceva ce putea recunoaste, desi il vedea acum pentru prima data, o linie arcuita, continua, imobila, o forma care-l atragea mai mult decât toate inchipuirile de pâna acum. (…) Pe masura ce se straduia sa-si umfle pernele scofâlcite din piept cu oxigen, o vedea mai bine, era asemenea lui, sufocata de prezenta lui, doar ca nu mai apucase sa reziste, scapase din mâinile lui inca neformate sirurile infinite de numere si acum ii zacea la picioare, neinsufletita.“ (p. 149).
Cu exceptia unor cuvinte inabil alese, cum e in fragmentul de mai sus „s-a itit“, si a unor fragmente redactate in vechea maniera a „Legaturilor bolnavicioase“ – si focalizate, acum, acuzator de critici care au laudat romanul precedent (!) –, romanul e remarcabil, in toate capitolele lui, in regimul obsesional, diurn sau nocturn, al acestei relatii care nu-si lasa nici cuplul de personaje, nici cititorii sa respire. Majoritatea scenelor cu aal cel iluminat si Emi cea baietoasa, la vârsta pubertatii constrânse si la cea a maturitatii decomprimate, ii ies excelent autoarei.
Modul ei de a scrie si stilul in care o face sunt servite, in „Intrarea aoarelui“, de alunecarile si interferarile de planuri, ca si de revenirea la un anumit episod traumatic, vazut, revazut, trait, retrait, interpretat, reinterpretat din perspective si din momente diferite. Dar in pofida reluarilor cu incetinitorul, din unghiurile unor camere de luat vederi care ar putea sa ne ofere realitatea nuda, aceasta din urma continua sa fie incetosata. acena violarii Emiliei de catre „cuceritorul Harry“, tovarasul de joaca al lui aal (care bate cu pumnii, de afara, in usa apartamentului de bloc), ramâne nefixata, neprecizata, spectrala. Si tot mai terifianta.
Prin comparatie, viziunile neobisnuitului baiat par aproape linistitoare. aal se vede peste douazeci de ani si ii atrage atentia micii sale prietene asupra cuplului trist ce se plimba pe aleile aceluiasi parc. aunt tot ei, la vârsta maturitatii „libere“, dupa ce s-au reintâlnit din intâmplare si au devenit amanti, intr-o echilibristica adulterina. Pe o alta pagina, intâmplarile se complica la puterea a doua, trecându-se de la paralele la incrucisari temporale. In spitalul unde ajunge in urma unui accident autoprovocat, aal-copil o intâlneste (fara a o recunoaste) pe marea lui dragoste, internata in urma unei incercari de sinucidere. Femeia inalta, cu par negru si ondulat, ii vorbeste ca unei vechi si dragi cunostinte, anulând granita dintre planul realist si cel oniric-fantasmatic, dar pastrând-o pe cea dintre prezentul ei adult (din viitorul propriei feminitati) si prezentul lui prepuberal (din trecutul lui aal)…
Toate aceste rupturi si suprapuneri, derapaje controlate si mixaje, ar fi iesit destul de rau daca autoarea n-ar fi avut forta indiscutabila de a lucra cu ele nu mecanic-enigmistic, ci obsesiv-compulsiv. Ambiguitatea este o rezultanta a romanului, nu un defect de fabricatie, si Cecilia atefanescu e capabila s-o intretina si s-o tensioneze. Ca si descriptia, niciodata lamuritoare in „Intrarea aoarelui“, naratia se face taraganat si eliptic, cu gândul, parca, la alte sfere decât cea traversata momentan. Acum este amprentat si distorsionat de atunci, iar atunci poate veni din trecut sau, dimpotriva, din viitor.
Finalul („bun“ chiar si pentru hiperexigentul Mihai Iovanel) incheie memorabil un roman caruia putin i-a lipsit sa fie astfel in integralitatea lui. In sordidul Hotel Banatul, tapisat cu matase rosie ca in „Twin Peaks“, vechile noastre personaje si stravechea poveste de dragoste funebra inunda camera: „A privit-o de pe partea lui de pat. Isi tinea mâinile aduse pe lânga corp si i-a zarit degetul cu inel. Nu semana deloc cu cealalta si asta il contraria. a-ar fi asteptat sa-l loveasca imaginea identica, sa-i apara cerata, cu pletele canite si cu buzele palide, cu unghiile date cu lac rosu si putin crescute, lasând un frumos semicerc rozaliu la baza lor. Dar ea arata ca si inainte, avea parul ondulat zbârlit si pometii proeminenti si ochii incercanati si gura rotunda. Iar trupul ei de baietoi se dezvelea acum si mai puternic, cum statea nemiscata. Le apropia doar inelul de pe deget, dar aal a priceput ca era prea putin. a-a sculat si, cu precautie, a inceput sa-i dea hainele jos una câte una. Mai intâi bluza gri cu guleras incheiata cu nasturi marunti, sidefati, apoi fusta plisata, de culoarea cerului senin, noaptea, ciorapii subtiri, sutienul din bumbac si chilotii. A contemplat-o dezbracata, dar tot nu a fost multumit. a-a chinuit sa-i indrepte parul, sa-l puna in ordine. I-a pipait si sânii, dar, in loc sa intâlneasca vârful aisbergului, a dat peste o carne lasata si lipsita de viata. a-a infrigurat si s-a intors spre camarazii lui, pentru a le cere ajutorul, dar plecasera. ae plictisisera pesemne de toata mascarada, le era lehamite de atâtea prefacatorii si minciuni, nu-i mai suportau, doreau alti prieteni, sinceri si altruisti, buni si blânzi, lipsiti de secrete, pe care sa-i citesti ca pe o carte deschisa. Voiau sa nu adulmece in jurul lor mirosul dulceag al cadavrelor de femei aflate in descompunere, sa nu respire acelasi aer in care ele se conservau, sa nu fie obligati sa le gazduiasca hoiturile in aceleasi imobile in care ei isi cresteau copiii si-si rasfatau nevestele. ae hotarâsera brusc ca nimeni sa nu mai vorbeasca despre aal si Emi vreodata, sa nu le mai rosteasca numele. Iar astfel vor vedea cum dispar.“ (pp. 360-361).
Bunule si increzatorule cititor, nu te mai incredinta cu ochii inchisi cronicarilor literari, oricât de talentati si de onesti s-ar fi dovedit ei. Verifica-i pe toti si pe fiecare in parte, parcurgând tu insuti cartile recenzate. Eu, uite, o data m-am increzut pe necititelea, si acum trebuie sa platesc pretul unei sticle de vin.