Infiintarea unui nou muzeu, in România, este un lucru atât de rar, incât atunci când se intâmpla, el trebuie, musai, consemnat. De data aceasta, faptul s-a intâmplat la Iasi, intr-o casa de pe Dealul Copoului (mai exact, pe strada Titu Maiorescu, la nr. 12), care se afla de câtiva ani in administrarea Universitatii. Rectorul Vasile Isan (putin importa daca a fost chiar ideea lui sau nu; este important ca el a fost cel care a pus in miscare mecanismul administrativ pentru ca ideea sa fie pusa in practica) a initiat lucrarile de restaurare si de amenajare a imobilului, aflat, initial, intr-o stare extrem de proasta. Reusind sa obtina si o finantare europeana, dar având, bineinteles, un proiect foarte bine intocmit, conducerea Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ a ales sa ofere cladirii destinatia de muzeu. Stiu ca muzeele universitare, in România, se limiteaza, de regula, in extrem de putinele cazuri in care exista, la niste colectii prafuite de fotografii, catastife, diplome si medalii, aruncate in vreun colt de incapere, lânga arhiva cu registrele matricole si biroul jerpelit al unui fost rector. In lumea larga, insa, lucrurile nu stau asa. Exista chiar si un Comitet International al Muzeelor si Colectiilor Universitare (UMAC), aflat sub egida Consiliului International al Muzeelor (ICOM), si care grupeaza aproape 200 de muzee, din 40 de tari (din nou, cu regret, trebuie sa constat ca România nu este reprezentata nici in aceasta organizatie, dar nu lipsesc tari precum Belarus, R. D. Congo, Madagascar, Armenia, Bulgaria, Serbia si Filipine). Muzeul universitar reprezinta un motiv de fireasca mândrie pentru cei care ii stau in preajma, dar si, deseori, un depozitar al unor obiecte rare si de mare valoare, stiut fiind ca, peste tot, in lume (poate, mai putin in România, care a ramas cu sistemul sovietic de tutelare a institutelor de cercetare de catre Academie) universitatile si, in general, invatamântul superior se afla avangarda cercetarii stiintifice. Cel care a primit sarcina ducerii proiectului la bun sfârsit a fost tânarul universitar Bogdan Maleon (unul dintre discipolii istoricului Ioan Toderascu). De fapt, la 1 decembrie, când a avut loc inaugurarea, au fost deschise doua muzee, nu unul, in vechea casa boiereasca din Copou. Unul este, propriu-zis, Muzeul Universitatii, iar celalalt este un muzeu dedicat civilizatiei Cucuteni.
Primul dintre ele strânge laolalta cam tot ceea ce este reprezentativ din colectia ingrijita de mai multe generatii de profesori, incepând inca de pe vremea lui Orest Tafrali, in 1916 (amintesc faptul ca universitatea ieseana, mai veche decât cea bucuresteana, a fost infiintata in 1860). Expunerea este grupata tematic, in afara de partea care priveste strict istoricul institutiei, in functie de disciplinele predate in facultatile Universitatii. Sunt expuse acte, documente, carti, obiecte care au apartinut universitarilor ieseni, instrumente de laborator, diplome si medalii. Expunerea se incheie cu o sala dedicata legaturilor pe care Universitatea (mai ales, cea de dupa 1989) le are cu institutii similare din intreaga lume. Expozitia foloseste un mobilier traditional, adecvat stilului casei si subiectului tratat si reuseste performanta de a oferi un sentiment tonic, de simplitate si curatenie, in ciuda unei mari aglomerari de obiecte. Mai mult decât atât, aproape ca fiecare vitrina te indeamna sa te opresti si sa citesti si etichetele – lucru ce, sa recunoastem, se intâmpla destul de rar, chiar si in marile muzee.
In mansarda casei a fost amenajata o sala multimedia, unde se pot desfasura cursuri, conferinte, prelegeri.
Celalalt muzeu are o istorie putin diferita. El are la baza atât propria colectie a Universitatii – care a participat, prin profesorii si studentii sai – la cercetarile arheologice desfasurate pe tot cuprinsul arealului de intindere al culturilor neolitice Cucuteni-Ariusd-Petresti –, cât si colectia privata, apartinând Fundatiei „Cucuteni pentru Mileniul III“, organizatie culturala infiintata, generos sustinuta financiar si animata de medicul Romeo Dumitrescu, un om care si-a transformat hobby-ul sau pentru arheologia neolitica intr-o a doua profesie, reusind nu doar sa achizitioneze terenuri pe care se afla situri arheologice, pentru a permite cercetatorilor sa lucreze in liniste, lipsiti de stresul creat de presiunea proprietarului, vesnic interesat sa scape cât mai repede de prezenta arheologilor pe terenul sau, sa finanteze diverse proiecte culturale si cercetari, ci si apropiindu-se chiar el insusi de sfera cercetarilor, prezentând comunicari stiintifice si incurajând arheologia experimentala. Trebuie spus ca, desi cultura Cucuteni este cunoscuta, ca atare, de mai bine de un secol, si desi este exceptional de bine documentata arheologic, ea naste, inca, suficient de multe dispute printre specialisti, pentru a stârni pasiuni justificate si dezbateri intense. Romeo Dumitrescu are meritul de a fi fost initiatorul mai multor expozitii importante, realizate in ultimii 15 ani, cea mai interesanta fiind aceea deschisa in 2008, intr-un palat vaticanez, cu exponate provenind România, Republica Moldova si Ucraina. De multi ani de zile, doctorul Dumitrescu a incercat sa gaseasca o gazda pentru colectia fundatiei pe care o conduce. Dupa diverse incercari esuate in câteva locuri din tara, Universitatea ieseana s-a aratat interesata de proiectul deschiderii unui muzeu dedicat exclusiv acestei civilizatii neolitice. Trebuie spus ca nu este chiar primul muzeu de acest fel din România. In iunie 2005, la Piatra Neamt, a fost deschis, in cadrul Complexului Muzeal Judetean Neamt, un Muzeu de arta neolitica Cucuteni (sic!). Bine prezentat, cu piese superbe, bine puse in valoare, Muzeul din Piatra Neamt are, desigur, meritul intâietatii. Numai ca este suficient de mult loc, in România, pentru acest tip de muzee. Asa incât, muzeul recent deschis la Iasi nu poate fi decât binevenit in aceasta comunitate.
Ceea ce mi s-a parut a fi, din capul locului, interesant la noul muzeu iesean este faptul ca acesta nu cade in capcana fascinatiei pentru „arta“ neolitica (am pus intre ghilimele cuvântul, pentru ca este, in continuare, greu de discernut intre ceea ce insemna, pentru comunitatile de agricultori „cucutenieni“, arta, in comparatie cu religia sau cu simpla decorare a vaselor). Intr-adevar, frumusetea ceramicii culturii Cucuteni-Tripilie (aceasta din urma este localitatea care a dat numele culturii in Ucraina; in fapt, este vorba despre exact aceeasi civilizatie) este tulburatoare. Tocmai de aceea, orice muzeograf, fie el si arheolog sau nu, este tentat sa acorde spatii largi de expunere vaselor mari sau mici, incizate sau pictate, precum si figurinelor – a caror semnificatie ramâne, pe mai departe, de cercetat…
Autor: Virgil Stefan NITULESCUApărut în nr. 357