Sari la conținut
Autor: CONSTANTIN COROIU
Apărut în nr. 419

Don Quijote, bolgiile dantesti si tunelul bacovian

    Raspunsurile lui Dumitru Radu Popescu la întrebarile lui Mircea Dinutz din volumul de interviuri „Confesiuni provocate“ sunt de fapt niste microeseuri rostite. Ironia cordiala, dar nu mai putin casanta, marca DRP, accentele polemice de aceeasi factura inconfundabila fac din dialogul cu autorul „Vânatorii regale“ un adevarat… regal spiritual. Încât tentatia de a cita copios din el este aproape irepresibila. Dar, mai înainte de orice, e de remarcat ca D.R. Popescu se dovedeste a fi si în acest interviu care se întinde pe 20 de pagini de carte, patruns de ceea ce as numi sentimentul solidaritatii cu scriitorul român de oriunde si din toate timpurile. Dintre contemporani, cu exceptia lui Nichita Stanescu, nu cunosc un alt scriitor român care sa traiasca si sa exprime mai profund un asemenea sentiment nobil si tonifiant, dar si de mâhnire. Caci traim într-o vreme a demitizarilor. Nici macar mitul scriitorului „revolutionar“ sau al disidentului, atât de exaltat imediat dupa evenimentele din decembrie ’89 si în prima jumatate a anului 1990, nu se simte prea bine. Doar mitul filosofului mai rezista cât de cât gratie lui… Dan Puric! Mai preocupanta, si pe buna dreptate, este însa problema miturilor false, cum ar fi, de exemplu, cel al mortii tragice a lui Nicolae Labis, genialul congener al lui D.R. Popescu: „Am citit destule nazbâtii despre moartea lui Labis! C-a fost împins sub rotile tramvaiului de un înstelat, ca medicii au vrut sa-l omoare, netratându-l cum trebuia! În primul rând, barbatul de care s-a lovit Labis, când încerca sa urce în tramvai, cobora din tramvai! Stia el cine este Labis?! Trebuie sa aiba cineva, azi – ca si ieri! – o fantezie bolnava ca sa-si închipuie ca toate tramvaiele din Bucuresti erau pline de arnauti care pândeau în fiecare statie sa coboare Labis – si, coborând, sa-l împinga în moarte! Apoi: marele profesor Arsene – în tineretea sa, desigur! – a fost printre medicii care l-au avut în îngrijire pe Labis! Profesorul Arsene mi-a povestit ca doctorii au facut atunci tot ce se putea face!… Dar nici atunci, nici azi, nici mâine, nu s-ar fi putut face, nu se putea face si nu va putea sa se faca mai mult!… Labis avea maduva spinarii – din pacate! – sectionata!“.
    Admirabil în eseurile lui Dumitru Radu Popescu, inclusiv cele în forma epistolara, este modul de a reciti si de a „rescrie“ într-o cheie inedita povesti, scene celebre din Shakespeare, Cehov, Caragiale si altii. De aceasta data, într-un context creat de o întrebare, a venit vorba de Cervantes. Scriitorul îsi aminteste ca a citit, la o vârsta, si biologica, si a lecturii, frageda, doua mari carti, cumparate de parintii sai. Una dintre ele a fost „Divina Commedia“. Neîntelegând-o, a ajuns sa o urasca pâna târziu, la maturitatea deplina, când si-a dat seama ca „nu e prea bine sa citesti carti… daca nu le ajungi nici macar pâna la glezne!“. Cealalta era romanul „Don Quijote“. O poveste cu un personaj insolit „purtând pe cap un castron“ care, calare pe costeliva Rosinanta „pleaca în lume, s-o curete de pacate“. Nu semana cu Fat-Frumos al nostru si nici mârtoaga sa cu înaripatul cal hranit cu jar. Dar sa-l las pe DRP sa repovesteasca, dintr-o perspectiva comparatista, cu harul sau epic, pendulând între planul unei lecturi de odinioara a unui adolescent si cel de la vârsta când cititorul de atunci a devenit el însusi nascocitorul atâtor povesti suprarealiste: „Fat-Frumos, frumos fara pereche, înarmat cu un palos scânteietor, neiertator, destept ca focul (Fiu de împarat!), voia sa ajunga în tara fara batrânete si fara de moarte! În tara tineretii vesnice! Voia sa ajunga în tara nemuririi, da, da, dar se batea cu tot felul de fapturi urâte si dracesti… ca sa ajunga el în Tara fara de moarte! El si cu calul! Pe când Don Quijote, batrân, urâtel, slabanog, aiurit… voia sa reteze capetele balaurilor si sa învinga toate jivinele cu fete omenesti ca sa… fie bine pe pamânt pentru toata lumea! Ce mai tura-vura, Don Quijote nu era fiu de împarat, nu, dar citise, oameni buni, multe carti, era cult la cap, nu analfabet, ca Fat-Frumos! Si apoi, Don Quijote avea Norocul cu el!… Era însotit de un taran – ce mai tura-vura! – de un ins cu toate picioarele pe pamânt, cam lipsit de prea multa minte, cam necitit, desigur, dar cu sufletul curat!… Da, sa recapitulam: O mârtoaga cara în spinare un Cavaler caraghios (al Binelui), care-si destrama zilele în nebunie!… Însa e o minune ca pâna la urma visul pe care-l urmareste Don Quijote – ca pe o de neatins Fata Morgana!… – visul acesta utopic nu-l prabuseste! Asa ca, îmbatrânit în batalii, debarasându-se de sirul realitatilor închipuite, înstrainându-se chiar de visele sale desprinse din carti, Don Quijote renunta la logica abstracta, fantastica, a fericirii – pe care, însa, – atentie! – ne-o lasa drept mostenire, înscriind-o chiar în gena fundamentala a umanitatii!…“. Interesant e ca si cealalta carte, „Divina Commedia“, desi citita prea devreme, îsi cere, as zice, drepturile. Imaginatia scriitorului de azi, prozator si dramaturg, este stimulata, încât el se întreaba: „… ce s-ar fi întâmplat daca Don Quijote si Sancho Panza, calari, Seful (Don Quijote), cu un castron în cap, în mâna cu o prajina, drept sulita, urmat de taranul taranilor, ar fi pornit într-o calatorie prin bolgiile dantesti, sa mântuiasca si mortii?…“. Ar fi aceasta, crede D.R.P., macar o idee de film, daca nu mai mult. Dar cine sa-l finanteze?! Unde mai pui, as adauga eu, ca, înainte de bani, ar trebui sa se mai stie câte ceva despre „Divina Commedia“ si bolgiile dantesti… Ma tem, însa, ca în filmografia noastra mizerabilista, bolgiilor lui Dante le-au luat locul alte bolgii, care fac rating si aduc premii. De pilda cele de la… Tanacu.
    Multe interviuri din volumul „Confesiuni provocate“, precum cele la care m-am referit, sunt niste (auto)portrete. Între ele, si dialogul cu Constantin Calin. Criticul, istoricul literar, eseistul fin este om de biblioteca prin excelenta. Marginal implicat, cum ni se dezvaluie si într-un recent aparut jurnal, Constantin Calin iese, fireste, si în spatiul public, dar se întoarce repede în lumea cartilor, a documentelor mai vechi sau mai noi pe deplin convins însa ca „nu tot ce ofera viata si nu tot ce ofera biblioteca e de folos“. Peste toate, el ramâne biograful si exegetul cel mai autorizat si cel mai devotat al lui Bacovia, desi marturiseste ca este „usor dezolat“ de faptul ca pâna si prietenii sai cred ca a stat pe masa de lucru doar cu acest mare poet: „Nu, Bacovia a fost punctul la care m-am întors dupa fiecare nereusita. Iar prin asumari repetate a devenit un «punct de onoare», central, al angajamentelor mele intelectuale“. De altfel, si convorbirea sa cu Mircea Dinutz îl are, as spune inevitabil, ca „punct central“ de referinta pe Bacovia. Parca urmând îndemnul unui mare critic din generatia afirmata în perioada interbelica, autorul „Dosarului Bacovia“ a coborât, de-a lungul mai multor decenii, în tunelul adânc al lirismului bacovian, asumându-si o datorie de onoare fata de orasul Poetului, dar si (re)descoperindu-se pe sine. Criticul se confeseaza: „Bacovia e un «nod» ce nu-i usor de dezlegat. Experienta literara nu e suficienta pentru a o face; trebuie si experienta sufleteasca. Sa traiesti, sa vezi, sa reflectezi. E nevoie sa ai fata de viata o atitudine apropiata de a lui. Sa fi gustat din amaraciuni, sa fi fost atins de dezgusturi. Zabovind câteva decenii lânga opera sa, am ajuns sa scriu despre el cu firescul cu care scriu, într-un jurnal, despre mine. Rezultatul de care sunt mândru nu e interpretarea critica a cutarui sau cutarui aspect al operei, ci faptul ca, întelegându-l în semnificatia lui originara, m-am înteles mai bine pe mine însumi decât daca as fi stat în preajma altui autor. Am vorbit despre om si i-am descris poezia fara superlative (…) Bacovia e, în felul sau, un erou, însa nu unul flamboiant. Portretele sale nu suporta culorile aprinse, statuia sa nu suporta poleiala. Originalitatea lui are chipul banalitatii (…) Fata de omul Bacovia si fata de poet, n-am nici un repros. Ma despart totusi de el în anumite privinte. Cert este ca n-as putea trai ca Bacovia. Oricât m-as trage la margine, nu pot pierde interesul pentru centru“. (Va urma)