„Don Carlos“ cu pizza-boy si rate arse în cuptor

Versiune integrala
Opera de Stat din Viena a avut ambitia, înca din timpul directoratului lui Ioan Holender, sa aiba în repertoriu ambele versiuni de baza ale operei verdiene „Don Carlos“, în cinci si patru acte, în limbile originale, franceza si italiana. La aproape noua ani de la premiera, afisul le mentine si le reprezinta în pachete alternative.
Recent, am vazut in loco cel de-al 32-lea spectacol al versiunii franceze în cinci acte, o reproducere muzicala fidela a premierei absolute de la Paris din 1867, fara taieturi în partitura, incluse fiind toate pasajele pe care însusi Verdi le-a eliminat pe parcurs. Fara îndoiala, este un document important al creatiei marelui compozitor, chiar daca se cânta mai putin în lume, preferintele managerilor si ale unor interpreti îndreptându-se catre varianta italiana în patru acte, din cauza scurtimii si eliminarii dificilului prim act a carui actiune se desfasoara în padurea Fontainebleau, ca si a altor pasaje solicitante.
Asadar, la Viena, „Don Carlos“ total. În 2004, Ioan Holender a încredintat mizanscena lui Peter Konwitschny, scenografia lui Johannes Leiacker, luminile lui Hans Toelstede, pentru ca în redarea tabloului Autodafé si pentru regia video sa recurga la Vera Nemirova. Ciudata dualitate conceptuala pentru un spectacol care se doreste unitar! În fine, conteaza mai putin. Ceea ce ramâne este faptul ca de noua ani pantomima „Visul lui Eboli“ (voi nota imediat despre ce este vorba) si marea scena a Autodafé-ului sunt rasplatite de public cu strigate de Buh!, interjectia absoluta a contestarii, un fel de huiduit de pe la noi. Ma întreb daca aceasta stare a putut fi prefigurata în momentul în care regizorul (regizorii) si-au prezentat managerului ideile. Probabil ca da. Dar prevenita n-a fost. Asa ca m-am alaturat corului protestatarilor.
Talmes-balmes regizoral
Totusi, mizanscena lui Konwitschny nu a fost lipsita de virtuti, un filon realist deloc contemplativ a strabatut-o. Sesizabil înca de la primele cadre din padurea Fontainebleau, s-a vazut pus în pagina prin atitudine si miscari scenice diverse si animate, prin expresii variate ale coristilor si solistilor. Vânatorii, poporul care dupa ce se lamenteaza îsi exprima bucuria la anuntarea casatoriei dintre Don Carlos si Elisabeta de Valois (actul I), doamnele din anturajul Principesei Eboli într-o placuta si destinsa sustinere a Cântecului valului pe care îl expune eroina, curtenii surprinsi la aparitia regelui Filip (actul secund), rasculatii cerând eliberarea din închisoare a lui Don Carlos (actul al IV-lea), toti au fost veridici, implicati, vivaci, înfatisând bune cadre de regie, care au dat culoare platoului în acele momente de ansamblu.
Konwitschny a umblat avid dupa gaselnite de detaliu, în dorinta de a fi original, lucru care i-a reusit într-o oarecare masura. Îmi revin în minte imagini precum a Calugarului-gradinar care sadeste planta eternitatii si comenteaza sugubat întâmplarile, chiar daca ne informeaza mimat „C’est moi“, vezi Doamne ca sa… întelegem ca este Carol Quintul deghizat. Si arata o coroana ascunsa sub sutana. Naivitati! Am acceptat însa idilica întâlnire de dragoste Don Carlos – Elisabeta în padurea Fontainebleau troienita, la gura sobei, insistentele lui Eboli de a vedea ce bilet secret citeste regina, complicitatea pajului în aceeasi scena, comportamentul feroce al lui Filip fata de Contesa d’Arembourg (momente din actul secund), efectele amenintarilor Principesei asupra prietenilor Don Carlos si Posa, dominati si îngroziti o vreme (trio-ul din actul al III-lea), haituirea si chiar molestarea celor doi îndragostiti, Elisabeta si Don Carlos, la final.
Am fost însa socat când am descoperit-o pe Eboli în patul lui Filip, când acesta trebuia sa cânte însingurat celebra si profunda arie „Elle ne m’aime pas!“ (actul al IV-lea), chinuit de reflectii în marea sa clipa de solitudine, în linistea noptii. Konwitschny a ratat referentialul moment meditativ si apoi a insistat în transformarea Principesei într-un soi de… consiliera care asista chiar si la dura confruntare dintre rege si Marele Inchizitor. Cu ce finalitate? Greu de spus.
Derapajul major a fost însa în pantomima imaginata de regizor pe muzica baletului. Sub titlul „Visul lui Eboli“ ne transferam din secolul al XVI-lea în ultimele decenii ale veacului trecut, vremea LP-urilor si telefoanelor cu fir. „Principesa“ îi are ca invitati la un party pe ceilalti eroi. Numai ca… rata ce urmeaza a fi servita se face scrum în cuptor si atunci se recurge la eterna pizza. Baiatul de la livrari, în persoana… „Marchizului de Posa“, soseste cu promptitudine si salveaza situatia. Dupa gaguri (deh, „Don Carlos“ se cam grizase), scena se termina cu o bataie cu sampanie. Herr Konwitschny, ce rost a avut acest intermezzo de prost gust în plin spectacol verdian istoric?
Nu mai vorbesc ca scena Autodafé-ului a pastrat încadrarea temporala a pantomimei; cei prezenti erau în costume negre si rochii de seara iar condamnatii au fost fugariti prin foyer si sala de trupe de comando. Pasamite, totul se transmitea live la un TV imaginar sau, poate, doar se filma pentru… posteritate. Într-un asemenea talmes-balmes, ce a mai contat ca interpreta Vocii celeste, Ileana Tonca (glas plin de stralucire, ramas dator în plutirea neîntrerupta), a aparut pe scena în chip de dizeuza de bar, cu look de Marilyn Monroe.
Concentrata asupra jocului scenic (bun) si elucubratiilor ideatice, montarea a propus un decor unic, un fel de camera uriasa în care usi mascate permiteau accesul pe platou.
George Petean, în fruntea
distributiei
Înca de la prima ridicare de bagheta, impresia sonora s-a format mirific prin tragismul coardelor ce anunta, parca, întreaga dramaturgie a opusului, într-o expunere de rara calitate. Fara îndoiala, s-a recunoscut valoarea Orchestrei Operei de Stat care, sub conducerea reputatului dirijor francez Bertrand de Billy, si-a evidentiat individualitatile instrumentale (ce solo impecabil de violoncel în introducerea la aria lui Filip!), ca si evolutia de ansamblu, omogena si compacta. De la subtilitati la forta telurica, totul a fost admirabil în talmacirile vienezilor. Corul, a carui atentie a sporit imediat dupa început, i-a secondat.
Se stie, idiomul francez al versiunii duce cântul solistilor catre specificitati venite din pronuntie, din sonoritatile si înlantuirea cuvintelor, care amprenteaza frazele muzicale. Dirijorul, cu stiinta, l-a însotit din fosa prin culori rafinate, prin adaptari dinamice, asa încât autenticitatea si atmosfera acestei grand-opéra nu au suferit.
Pentru George Petean, rolul Marchizului de Posa este un vehicul optim destinat prezentarii darurilor sale, care îl configureaza ca important bariton verdian al momentului. Catifeaua vocii, lirismul, accentele si nuantele sunt pretutindeni. Balada „Ah! l’Infant Carlos, du roi son père“ (actul secund) a respirat prin omogenitate si legato suveran, într-o servire exemplara, generoasa a desenului melodic exprimat în limba franceza. Aceeasi linie frumoasa de glas, acelasi cantabile fara cusur au înzestrat si aria din actul al IV-lea, „C’est mon jour, mon jour suprême“, finalizata maiestrit în registrul acut, mai întâi printr-un crescendo catre forte, urmat de un filaj ireprosabil, desigur, într-un singur arc de respiratie. Moartea lui Posa „Ah! je meurs, l’âme joyeuse“, cu derulare sonora ultrafluida, a avut linistea serena a împlinirii.
În rolul titular a cântat Yonghoon Lee. Tenorul are o voce lirica în care irizatiile spinte au oferit o buna încadrare în vocalitatea partiturii. Sud-coreeanul a frazat prelung si a pigmentat desenul melodic cu sonoritati incisive, chiar daca unele note acute au parut „strânse“, cu coloana de sunet subtiata (tertetul din actul al III-lea). Ameliorata s-ar cere si pronuntia în limba franceza.
Alaturi de el, soprana georgiana Iano Tamar a întruchipat-o pe Elisabeta. Obisnuinta prezentarii rolului la Opera de Stat din Viena a fost, poate, motivul pentru care prestatia ei a aparut rutiniera si întrucâtva stearsa, fara daruire (duetul cu Don Carlos din actul secund este o pilda). Din unghi vocal, timbrului colorizat placut i-a opus uniformitatea expresiei. Înca de la început, dezvoltarile acute pe nuante de forte au evitat cântul în piano, unele sunete au fost prea „deschise“ (scena Elisabeta – Eboli din actul al IV-lea) iar câteva atacuri din marea arie „Toi qui sus le néant des grandeurs de ce monde“ (actul al V-lea) au fost nepotrivit glisate, „pe dedesubt“, cum se spune. În plus, oboseala la finele parcursului de cinci acte a condus-o catre intonatii deficitare.
Basul Kwangchul Youn are deja o carte de vizita impresionanta, validata pe scene mari, inclusiv pe cea a Festivalului wagnerian de la Bayreuth. Generozitatea glasului a fost în buna simbioza cu cea a lui George Petean în importantul duet Filip-Posa (actul secund), moment în care am apreciat trecerea graduala a artistului sud-coreean de la staiful regal la exprimarea exteriorizata, dovada de încredere totala în apropiatul sau sfetnic. Nu cred ca prezenta Principesei Eboli în patul lui Filip în actul al IV-lea a ajutat la redarea framântarilor monarhului, marea arie derulându-se în platitudine. Nici violenta fizica a regelui fata de Marele Inchizitor (Alexandru Moisiuc, impunator, fara sa fie un „pedalist“ al vocii de bas), asa cum a dorit-o Peter Konwitschny în marea lor confruntare, nu mi s-a parut o idee fericita. De fapt, pe aceeasi linie, chiar si „consiliera“ Eboli a vrut sa-l loveasca pe înaltul prelat. În general, regizorul a gasit de cuviinta ca rangurile sunt doar… orientative.
Mezzosoprana bulgara Nadia Krasteva a acoperit cu profesionalism marile provocari ale rolului Eboli, ce merg de la lejeritati în Cântecul valului din actul secund („Au palais de fées des Rois Grenadins“) pâna la dramatism extrem în aria „O don fatal et détesté“ din actul al IV-lea. La pasiv, am observat ca unele asprimi si o lipsa de concentrare a sunetului s-au insinuat în registrul înalt al artistei. S-o recunoastem, nota acuta de Do bemol a ariei este de o dificultate greu surmontabila si atrage dupa sine voalari ulterioare ale registrului central, ca si stridente în abordarea tesaturii vocale înalte cu care aria se încheie.
În rolul de mai mica întindere al Calugarului, basul Dan Paul Dumitrescu a reprezentat o buna optiune vocala si actoriceasca.
„Don Carlos“ în versiune franceza la Opera de Stat din Viena, un spectacol remarcabil din punct de vedere muzical, umbrit de ideile regizorale.
Corolar plin de speranta
Aflu ca, recent, o noua montare cu „Tannhäuser“ la Deutsche Oper am Rhein din Düsseldorf a fost atât de controversata încât seria de spectacole s-a întrerupt si reprezentarea a continuat în versiune concertanta. Motivul? Protestele publicului, socurile psihice care au dus la consult medical pentru unii spectatori. Managementul a încercat o discutie (tardiva) cu regizorul Burkhard C. Kosminski pentru modificarea pasajelor sensibile. Fara rezultat. În consecinta, cu toate efectele legale, a oprit productia scenica. Este o prima bresa, curajoasa, în stoparea dictaturii actuale a regizorilor, despre care am scris în repetate rânduri. Sper ca va fi o pilda si învatamintele vor decurge.