Un rar şi cu atât mai memorabil exemplu – model! – de cordialitate şi prietenie în diversitate şi divergenţă ni-l oferă dl Marin Pop în excelenta revistă Caiete silvane. A descoperit în dosarele CNSAS-ului documente cu „informaţii inedite şi importante despre o relaţie de prietenie ce a depăşit graniţele impuse de Securitate şi de ideologia comunistă“. O prietenie atipică, zice dl Pop, între Corneliu Coposu, cu „puternice convingeri ideologice naţional-ţărăniste, pentru care a îndurat 17 ani de puşcărie, şi Alexandru Ivasiuc, „un marxist convins“, care a suferit şi el o detenţie şi domiciliu obligatoriu. Pot fi „prieteni“ doi oameni cu convingeri ideologice atât de strident diferite şi cu experienţe atât de deosebite? Se adăuga, în plus, diferenţa de vârstă, de 19 ani, dintre tânărul Ivasiuc şi „bătrânul“ Coposu. Prietenia nu se naşte însă din prescripţiile cărţii de membru al unui partid sau altul, ci din afinităţi elective, amintiri comune şi împrejurări ce actualizează şi mobilizează instinctul aţipit al solidarităţii umane. I-au apropiat, observă dl Marin Pop, „condiţiile mizere din domiciliul obligatoriu, unde Corneliu Coposu a dat dovadă de omenie şi bun simţ. L-a ajutat pe Ivasiuc, mai ales când a aflat că este rudenie cu Ilie Lazăr şi alţi fruntaşi politici naţional-ţărănişti din Maramureş„. Venind din direcţii ideologice atât de diferite, tânărul Ivasiuc şi bătrânul Coposu s-au trezit amândoi în aceeaşi situaţie de viaţă, în carantina păzită cu stricteţe a domiciliului obligatoriu din Rubla, un sat din Bărăgan unde vor locui (supravieţui) după anii de detenţie, încă 24 de luni. La o lună de la trimiterea lor în domiciliu obligatoriu, Alexandru Ivasiuc începe să dea „note informative“ despre Corneliu Coposu care-l invita adesea să ia masa la „bojdeuca“ lui din Rubla, beneficiind de condiţii speciale. Au avut lungi conversaţii, gazda, Corneliu Coposu, „se bucura de simpatia oamenilor pentru faptul că este în măsura posibilului în afară de intrigi şi bârfa cronică care bântuie în sat. E considerat un om serios, destul de demn, care a suferit mult, cu un bun prestigiu încă din penitenciar, destul de inteligent şi cultivat. În afară de aceste calităţi pe care le are în proporţii diferite, Coposu este totdeauna amabil, vesel şi pare deschis… Atmosfera cordială şi prietenoasă de aici este întreţinută şi de aspectul de îndestulare şi căldura care există aici. Coposu ajută şi alte persoane din sat, fiind gata oricând să dea cuiva ceva. Ajutorul acesta acordat nu are neapărat un caracter organizat, ci pare a fi o caracteristică a lui Coposu în general şi a familiei lui. Toţi câinii străzii – scrie viitorul romancier – se adună în curte şi primesc mâncare…“. Formal vorbind, aceasta este o „notă informativă“ destinată celor cu care Ivasiuc semnase, nu-i aşa, un „angajament“ şi făcuse un pact: în realitate, „notele informative“ alcătuiesc un certificat de bună purtare, portretul unui om bun care, în condiţii nefireşti şi în împrejurări anormale, se poartă firesc şi ca un om normal, cu via amintire a „celor şapte ani de-acasă“. „Toţi câinii străzii se adună în curte…“ – îl trădează pe romancier, care, părând că „uită“ unde se află, înregistrează şi transmite „cititorului“ acestor note informative cu care ar fi făcut „pactul“, acest detaliu aparent benign despre câinii care „se adună“ în curtea deţinutului politic de la Rubla. Scriitorul acestui detaliu extraordinar prin puterea lui de simbolizare, îşi aminteşte Nicolae Manolescu în 2011, ieşise din puşcărie „fără dinţi în gură (mai târziu va purta placă), era buhăit, nu de băutură ci, probabil, fiindcă muşchii feţei cedaseră, plin de ticuri, agitat, cu un mers neregulat, cu opriri bruşte şi neanunţate. Avea 34 de ani, dar părea mult mai în vârstă“. Ce mai spunea „Eugen Stănescu“, acest tânăr desfigurat de la Rubla, în „referatele“ lui despre Corneliu Coposu? Că în casa în care-şi avea domiciliul obligatoriu era „un du-te vino general, fiind rareori singur“, că e un om „serios şi demn“, care „a suferit mult“ dar totdeauna „amabil şi vesel“, „deschis, iar faptul că atrage multă lume e şi acela că el are în general posibilităţi mari, iar mosafirii întotdeauna sunt serviţi cu ţuică, mezeluri, prăjituri…“. Descrierea „casei“, cu „mosafirii“ ei, şi a gazdei, cu generozitatea sa largă, de o cordialitate netulburată ne trimit într-o pagină de roman despre un „cămin“ familiar şi paşnic, plin de căldură omenească: iată „informarea“ lui Eugen Stănescu, fidelul pseudonim al romancierului Alexandru Ivasiuc! Am convingerea că deţinutul Corneliu Coposu din domiciliul obligatoriu de la Rubla l-a cunoscut şi l-a „citit“ pe tânărul romancier mai bine decât mulţi alţii şi de aceea teribilul „secret“, „pactul“ pe care i l-a destăinuit aici nu l-a tulburat şi nu l-a făcut să pună capăt prieteniei lor. Dimpotrivă: avem dovada peremptorie, autorizată de Securitate, că prietenia dintre „informator“ şi „subiectul“ informărilor a ccontinuat şi după părăsirea domiciliului obligatoriu, supravieţuind în amintirea lui Corneliu Coposu şi morţii lui Alexandru Ivasiuc la cutremurul din martie 1977. Iată dovada: „Apropiindu-se mai mult de mine – scrie Corneliu Coposu într-o amplă declaraţie cerută de Securitate în aprilie 1977 –, numitul mi-a comunicat confidenţial că este obligat să colaboreze cu organele de securitate şi să dea relaţii şi despre mine, împrejurare care nu m-a îndepărtat de el, mai cu seamă că discuţiile de acolo, cu Ivasiuc sau alte persoane, aveau exclusiv caracter de depănare de amintiri, impresii literare, retrospective istorice. La rugămintea lui Ivasiuc i-am relatat în diferite ocazii, în cursul anilor 1962-1964, felurite întâmplări legate de evenimentele politice mai importante din trecut. Relatările se refereau şi la anumite fapte amuzante din culisele evenimentelor dintre anii 1930-1946 de care Ivasiuc se arăta foarte interesat de a le cunoaşte (…) În romanul său Păsările şi în romanul Apa, oferindu-mi cărţile cu dedicaţie, mi-a spus că şi-a permis să includă în paginile de atmosferă a epocei, bineînţeles romanţate şi depersonalizate, unele scene pe care i le istorisisem eu în timpul domiciliului obligatoriu şi mi-a cerut opinia…“. Cu ocazia informărilor de la Rubla, romancierul, profitând de acea ocazie, se documenta, în vederea unor romane viitoare pe care le va scrie şi a ecranizării unuia dintre ele, iar cititorul Corneliu Coposu, el însuşi „sursa“ unor scene din conţinutul acestora, le va menţiona amuzat şi cu nostalgia nerăzbunătoare trezită de istoria şi „istoriile“ prin care trecuse. Un om adevărat, un intelectual autentic şi un moralist în felul său, Corneliu Coposu a fost un prieten al romancierului de la Rubla şi a rămas credincios acestei prietenii şi după dispariţia tragică a lui Alexandru Ivasiuc. Îşi aminteşte în declaraţia lui din aprilie 1977 şi despre ajutorul pe care Ivasiuc, ajuns, ca în romanul său Cunoaştere de noapte (1969) „înalt funcţionar într-un minister-cheie“ i-l dă intermediind la un moment dat între concediatul Coposu dintr-o „funcţie în construcţii“ şi Dumitru Popescu, „preşedintele Comitetului Superior de Cultură şi Artă“, în vederea unui eventual transfer la acest important „minister-cheie“: „În timpul cât eram acolo, în audienţă, Ivasiuc mi-a spus că merge să se intereseze la cei mari şi că va întreba pe Dumitru Popescu şi D. Ghişe. După circa un ceas a revenit în cabinet spunându-mi că angajarea mea nu ridică nicio problemă şi a convocat pe şeful personalului ca să opereze practic angajarea“. N-a ajuns însă, din fericire, funcţionar în acel minister-cheie pentru că „organele Securităţii aflând despre îndepărtarea mea din serviciu, au intervenit la conducerea construcţiilor, iar Directorul a anulat licenţierea mea, menţinându-mă în vechea slujbă“. Noroc cu Securitatea, altfel dl Dumitru Popescu l-ar fi angajat ca funcţionar în ministerul-cheie al cărui şef suprem era în acel moment… Om integru care şi-a asumat pînă la capăt destinul dat şi misiunea căreia i s-a consacrat în numele convingerilor sale nedezminţite, Corneliu Coposu n-a evitat, nici după 1989, să-şi exprime opinia, ca un moralist autentic de o largă comprehensiune umană, despre figuri „negative“ sau controversate ale istoriei prin care a trecut şi pe care, nu puţin, a suferit-o. Într-o lungă confesiune – Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014 – portretele pe care le face unor foşti demnitari din diverse perioade ale regimului comunist sunt memorabile şi pilduitoare, între altele, şi pentru că vădesc pe lângă ascuţime psihologică, o mare şi singulară putere de a privi obiectiv şi drept oamenii pe care i-a cunoscut sau întâlnit, nu doar prieteni şi comilitoni, ci şi adversari ireductibili ai platformei politice de la care el nu s-a abătut. Câteva „oi negre“ ale dictaturii comuniste din România îşi recapătă sub privirea lui limpede şi nepărtinitoare nuanţele paradoxale ale fizionomiei lor umane, morale şi intelectuale pe care însă „bogomilii“ activismului politic de tip iacobin nu-s în stare să le vadă şi să le recunoască. Vartan Arachelian are meritul de a-l fi găsit pe acest mare Senior în dispoziţia caracteristică de a privi în urmă cu seninătatea unui autentic moralist neatins de ura neagră pe care suferinţele îndurate i-ar fi justificat-o. Nu-i vorba de a-şi fi făcut prieteni la toartă din adversari intoleranţi şi înverşunaţi, ci de o putere exemplară nu atât de a „ierta“, cât de aceea de a nu schimonosi şi denigra reducându-i la neant pe cei căzuţi la (în) pământ după ce te-au făcut să suferi…
Autor: C. StănescuApărut în nr. 4922014-11-06