Emilian Colceru a publicat, în cel dintâi numar din luna iulie, a.c., al revistei „Cultura“, un raspuns (întârziat, dupa cum el însusi arata) la un mai vechi articol de-al meu despre filmul lui Cristian Mungiu, „Dupa dealuri“. Într-adevar, discutia ramâne actuala, mesajul filmului, modernitate versus traditie, fiind unul despre care se va mai vorbi mult si de aici înainte. În lunile care au trecut de la aparitia articolului meu s-au petrecut evenimente în stare sa alimenteze o atare dihotomie – tinerii ortodocsi care au tulburat un eveniment al comunitatii LGBT la Muzeul Taranului Român, manifestatiile anti-gay, luarile de pozitie ale lui Remus Cernea vizavi de subiectul discriminarilor de tot felul din societatea româneasca de acum.
Modernitate, postmodernitate
Dl. Colceru ma critica din capul locului, gasind neinspirat titlul articolului meu, „România medievala fata cu (post)modernitatea“. Cum ar veni, cei doi termeni, modernitate si postmodernitate, nu ar fi intersanjabili si, pentru ca demonstratia sa fie cât mai solida, autorul apeleaza la Lyotard: „postmodernismul are rolul de a refuta orice «metanaratiune» moderna, cum ar fi progresul sau lupta de clasa, dar si premoderna, cum ar fi traditia sau religia (cf. Lyotard, «Conditia postmoderna», 1979)“. Pedanteria este una gratuita, atâta vreme cât scopul meu nu a fost acela de a echivala modernitatea cu postmodernitatea, intentia fiind, mai degraba, una de efect, în sensul în care si modernitatea si postmodernitatea, ca fenomene recente, sunt în contrapondere cu bigotismul omului religios. Si, ca sa ma formalizez si eu, adaug ca „indiferent de ce paradigma utilizam, definirea conceptului de postmodern se face cu dificultate“ (Mihaela Constantinescu, „Forme în miscare. Postmodernismul“, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999, p. 54). Doar nu suntem acum atât de naivi sa credem ca o simpla trimitere la Lyotard lamureste distinctia dintre cele doua concepte? În plus, chiar Lyotard s-a referit la faptul ca societatea postmoderna s-a debarasat de elementele experimentale ale modernismului si a dezvoltat aspectele capitaliste (Lyotard, „Answering the Question: What is Postmodernism?“, 1982).
Aspecte capitaliste? Pai, în distinctia mea, acesta e un element foarte important, aspectele capitaliste: postmodernitatea si conceptul de modernitate se opun României ortodoxe ce transpira din film. De acord? Sau mai trebuie sa adaug ca „pentru multi teoreticieni postmodernitatea reprezinta doar o perspectiva asupra modernitatii, o perspectiva dependenta ea însasi de modernitate“ (Mihaela Constantinescu, op. cit., p. 61)?
România premoderna nu e doar la tara
Mutând planul discutiei în directia filmului, observ ca dl. Colceru citeste si în filmul lui Cristian Mungiu, dar si în altele, despre societatea romanesca atinsa de coruptie, înapoiata si anti-europeana. Mai sustine ca anumite pelicule mai recente nu sunt puse în discutie de mine pentru ca nu îmi servesc argumentatiei. Nu pentru ca nu s-ar potrivi argumentatiei nu le-am folosit, multe dintre filmele însirate de autor pur si simplu nu le-am urmarit înca, si nu puteam sa ma pronunt asupra lor. Cum ar veni, societatea româneasca nu este zugravita în culori sumbre doar în filmele despre ruralul înapoiat si bigot (cu manastirile lui cu tot), referintele despre România coruptiei, înapoierii si antieuropenismului sunt plenar raspândite în filmele românesti postcomuniste. Atunci de unde antipatia mea (exprimata în scris) fata de productia lui Cristian Mungiu, mai ales ca filmul „Dupa dealuri“, ne spune Emilian Colceru, este bazat pe o poveste reala si, mai mult, prezinta o Românie medievala ce respecta traditii contrare modernitatii? Ceea ce nu spune dl. Colceru este, însa, esential: ce este modernitatea si, mai mult, care sunt atributele modernitatii? Domnia sa ar fi putut continua precizând care sunt acele traditii românesti contrare modernitatii. Oare cântecele legionare de la Petru Voda din Neamt si reactiile împotriva cardului de sanatate sa fie acele traditii antimoderne? Si de unde pâna unde a dedus domnul Colceru ca un „duhovnic al neamului“ (este vorba despre Iustin Pârvu) mândru ca a fost legionar si un preot care a recurs la exorcizare reprezinta fapte normale în România de azi?
Pâna una, alta, noi vedem ca românii nu sunt asa de antieuropeni cum încearca sa ne arate autorul replicii – toate sondajele de opinie facute de-a lungul timpului au scos în evidenta faptul ca românii au fost/sunt printre cei mai proeuropeni dintre locuitorii UE. Mai mult, taranii si micii meseriasi români, aia bigoti si traditionali, antimoderni, s-au racordat foarte bine la modernitatea europeana, si asta macar în ceea ce priveste piata de munca. Ceea ce fac în România, agricultura si diverse meserii, pot face peste tot în lume. Ei sunt globali, trimit acasa resurse financiare care tin în viata o economie informala. Ceilalti, modernii, cei ce îsi duc existenta în orase, mai ales cei educati – sunt multi si stau aici, în România, fara sa aiba skill-uri pentru a fi globali, ei sunt buni doar aici, în balcanismul nostru românesc.
Si, daca tot stau cu mâna întinsa dupa niscai sinecuri – multi, si acestia, unii dintre ei intelectuali vizibili în spatiul public –, se lamenteaza de premodernitatea românilor rurali si religiosi. Pâna la urma chiar domnul Colceru scrie: coruptia si înapoierea sunt metehne inclusiv ale claselor educate. Problema este ca în România coruptia se distribuie de sus în jos, iar paturile precare economic se comporta similar claselor educate si corupte. În consecinta, gradul de înapoiere si de coruptie nu este invers proportional cu gradul de educatie. Si atunci de ce am crede ca niste români mai laici, mai desprinsi de religie ar fi mai moderni, mai proeuropeni, asa cum spune domnul Colceru?
Un regizor global
Cristian Mungiu este un român global, un regizor care poate face filme la fel de bine aici si în alta tara europeana. Cristian Mungiu, însa, nu rezista tentatiei cliseelor care plutesc în spatiul românesc, le preia si face din ele filme despre bizarii români premoderni – multe dintre acestea premiate la festivaluri de top. Ca o paranteza, nu sunt împotriva celor care fac filme pentru premii, foarte bine, trebuie sa existe eficienta, si dl. Mungiu este eficient în ceea ce face. Însa teza filmului dlui Mungiu este cea pe care o combat, acea teza conform careia traditionalismul se afla ascuns dupa dealuri. Sau credem ca a fi modern si european înseamna doar a avea masina, rata la banca si serviciu la oras?
Opinia mea este ca România premoderna salasluieste mai mult dupa blocuri si mai putin dupa dealuri. Pâna la urma, mentalitatile orientale au înflorit si înfloresc foarte bine si între zidurile Universitatii Bucuresti. Sau nu este vorba si aici de spirit antieuropean, antimodern? Nu ne putem scuza la infinit cu religiozitatea pregnanta a românilor aciuati dupa dealuri. Lucrurile nu sunt asa de simple, sunt mult mai complicate si tin inclusiv de istoria politica si economica a Europei ultimelor secole. Teza filmului nu face decât sa întretina un cliseu intens prizat în vremea din urma: spiritul religios si modernitatea sunt doua aspecte antagonice. Aici consider eu ca teza filmului dlui Mungiu se subrezette. Cât despre valoarea lui estetica? Nu m-am declarat un expert în estetica filmului, asa ca s-au pronuntat si se vor mai pronunta altii vizavi de acest aspect.
P.S. Nu, filmele nu sunt justificate doar daca trateaza conflictele dintre clasele sociale. Nu sunt atât de „stalinist“ sa sustin una ca asta (pentru mai multe detalii privind arta în lumea sovietica a se vedea Boris Groys, „Stalin – opera de arta totala. Cultura scindata din Uniunea Sovietica“, Ideea & Design Print, Cluj-Napoca, 2007). Fata de Visconti, De Sica si alti italieni neorealisti am o slabiciune mai veche, si aceasta pasiune e motivata inclusiv de felul în care acestia s-au raportat la clasele inferioare.