Cel mai recent număr din revista Vatra (11-12/ 2014) conţine un dosar despre critica tânără. Dosarul are ca scop, conform coordonatorului Călin Crăciun, „să contribuie la limpezirea disputei dintre o serie de critici tineri şi o parte a înaintaşilor asupra modului în care se raportează la criteriul estetic cei care au debutat în câmpul discursului despre literatură în epoca postdecembristă, mai ales în jurul anului 2000 sau chiar în ultimii ani“.
Dosare pe această temă s-au tot făcut în ultima vreme. Inevitabil, unele răspunsuri sună cunoscut. Paul Cernat îşi reia ideea – din motive evidente, nu foarte populară în rândurile beletriştilor – că din literatura actuală critica ar fi partea cea mai interesantă: „criticii de întâmpinare (…) nu mai au o literatură «actuală» importantă şi valoroasă, pe care să merite s-o susţină ca pe o cauză majoră.“; „critica literară a noului val autohton se dovedeşte a fi mai creativă, mai imaginativă, mai pasionantă şi mai edificatoare decât beletristica mainstream, care nu incită şi nu creează emulaţie. Să fi fost beletristica noastră vampirizată de critică, iar literarul – de extraliterar?“.
Alex Goldiş lansează la rându-i o idee polemică, potrivit căreia principalii adversari (în sensul de parteneri de discuţie) ai criticilor douămiişti sunt criticii şaizecişti. Potrivit lui Goldiş, critica optzecistă şi-ar fi ratat proiectul: „dacă vom mai avea parte de episoade polemice în critica actuală, e foarte probabil ca ele să-i aibă drept protagonişti tot pe şaizecişti şi pe douămiişti, peste capul optzeciştilor. (…) ambiţiile optzeciştilor au rămas nematerializate în proiecte critice de anvergură, care să servească drept model (…). Cea mai puternică generaţie anterioară, cu care mai are socoteli neîncheiate dacă vrea să-şi delimiteze şi mai exact poziţiile în câmpul literaturii actuale, rămâne încă generaţia ’60“.
Pentru Bogdan-Alexandru Stănescu însă, „critica tânără nu înseamnă nimic. S-a născut speranţă şi moare talent“. Motivul? Nu este suficient de „plăcută“ şi „literară“. „Critica trebuie să fie fun. Acum e foarte departe de aşa ceva”, scrie Stănescu.
În linii mari, sunt de acord cu cei trei critici, minus unele detalii. Şi mie îmi place Daniel Mendelsohn, pe care Bogdan-Alexandru Stănescu îl dă ca model; doar că Mendelsohn nu face propriu-zis critică de întâmpinare în eseurile sale lungi de zeci de pagini pentru care, de altfel, nici nu cred că există în România publicaţii care le-ar putea prelua, nicidecum plăti (căci n-avem nici New Yorker, nici TLS, nici The New York Review of Books). Modelul de critică de întâmpinare „fun“ ar fi mai curând cel de la publicaţii precum The Guardian sau New York Times, în raport cu care ce se scrie în România (cu mici excepţii) pare vetust, bătrânicios sau, în cazul blogurilor, diletant.
Deşi nu cred, precum Alex Goldiş, că Aisbergul poeziei moderne al lui Gheorghe Crăciun ar fi un reper (e mai curând un exemplu outdated de cultură provincială – deşi oricând preferabilă romanelor plictisitoare şi inutile ale lui Crăciun), îi dau dreptate că optzeciştii au ratat în critică; însă doar ca proiect colectiv. Altfel, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Mircea Mihăieş şi alţi câţiva sunt critici perfect canonici.
Şi cu Paul Cernat sunt de acord, măcar dintr-un motiv simplu: critica este genul cel mai problematizat din literatura scrisă din 2000 încoace (poezia şi-a trăit perioada de glorie la începutul acestei perioade, iar proza a fost tot timpul ruda săracă – din păcate pentru toată lumea). Vestea parţial proastă e că şi despre critica optzecistă s-a vorbit la vremea ei aproape la fel de mult; aş zice că sper ca povestea să nu se repete – dar sunt în conflict de interese.