Octavian C. Tăslăuanu, Din vârtejul războiului – Sub flamurile naţionale, ediţie îngrijită de Gelu Voican Voiculescu, Editura RAO, 2001
Am citit cu întârziere acest important volum de note şi documente din istoria războiului de reîntregire a neamului, în care se vorbeşte pe larg (sute de proiecte, rapoarte, declaraţii, comunicate) despre Corpul Voluntarilor ardeleni şi bucovineni, despre activitatea românilor emigraţi din Austro-Ungaria la Iaşi .
„O flacără crescută impetuos din vatra Bilbourului!“, cum îl caracterizează Vasile Netea, Octavian C. Tăslăuanu, publicist, scriitor, istoric literar, editor şi memorialist, şi-a împletit numele „cu al tuturor celor cari, în anii din preajma primului război mondial şi apoi în furtuna ce i-a urmat, au fost stegarii vieţii şi culturii româneşti din Transilvania, şi totodată ai legăturilor cu cărturarii şi luptătorii din vechea Românie“.
În ediţia de la RAO există o amplă fişă bibliografică a lui Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), care cuprinde amănunţit lista lucrărilor publicate în timpul vieţii, ca şi a numeroaselor texte rămase în manuscris.
În volumul trei, Sub flamurile naţionale, primul capitol, intitulat Tribulaţiile unui proiect născut mort, aflăm despre Memoriul şi regulamentul de la Oneşti, Intervenţia statului român, Situaţia prizonierilor din Rusia, Neglijenţa românească şi Istoricul tratativelor din Rusia. Sunt pagini emoţionante despre mişcarea ardelenilor din ţară şi din Rusia, după perioada de neutralitate (1914-1916) şi intrarea României în război. În acea situaţie dificilă, prin relaţiile oficiale cu Puterile Centrale, în opoziţie cu Antanta, românii ardeleni ajunşi în România întreţineau o atmosferă de entuziasm pentru eliberarea Ardealului, aliaţi cu toţi cei care urmăreau aceeaşi orientare politică. Neînrolaţi în niciun partid, erau asociaţi cu cei care făceau propagandă pentru dărâmarea Austro-Ungariei. De aici, multe dificultăţi cu oficialităţile guvernamentale. Idealurile lor de eliberare şi unitate naţională s-au intensificat în prizonieratul din Rusia şi refugiul de la Iaşi, prin efortul de organizare a Corpului Voluntarilor, gata oricând să se implice în luptă.
În capitolul De la intenţii la fapte citim despre Acuzaţiuni şi apărări, Un glas de prieten, O confuzie, Decepţii, Desfiinţarea Corpului de Voluntari şi Reînfiinţarea Corpului Voluntarilor. Enorm de mult zbucium, frustrări, nedreptăţi, speranţe, militantism. Pe lângă numeroasele rapoarte şi comunicate provenind din partea oficialilor guvernamentali şi militari apar şi contactele secrete sau publice cu reprezentanţii ruşi, francezi şi englezi, ţări aliate în Antanta, care aveau să contribuie decisiv la lupta finală împotriva Puterilor Centrale. Mai cu seamă Germania şi Austro-Ungaria. Sute de pagini, cu litere mici, pe care şi iubitorii de documente istorice le parcurg cu dificultate şi răbdare multă. Oricum, revelatoare pentru aflarea adevărului, aşa cum îl urmărea, ca observator şi participant implicat direct, scriitorul, militarul şi propagandistul ardelean Octavian C. Tăslăuanu. El era aflat de multe ori în răspăr şi pe poziţii critice faţă de unele slăbiciuni şi greşeli ale lui Ion I. C. Brătianu, cel care avea să formuleze ideea „Ardealul fără ardeleni“.
În volumul patru, Activitatea românilor emigraţi din Austro-Ungaria la Iaşi, primul capitol poartă titlul Sub robia Puterilor Centrale şi cuprinde Orientări ample în situaţia internă şi internaţională a statului român, aflat în cea mai nefericită situaţie. La fel, referiri la Plecarea ardelenilor pe frontul ardelean sub conducerea unor ofiţeri francezi, delegaţi de generalul Berthelot. Misiune neagreată de generalul Averescu, drept care, în numele Comitetului Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria, preşedintele Al. Lepădatu şi secretarul Octavian C. Tăslăuanu mulţumesc în scris locotenent-colonelului Réne Begou. Urmează o multitudine de asemenea documente, semnate de cei doi ardeleni în numele acelui Comitet mai larg format la 25 februarie (I. Meţianu, dr. G. Baiulescu, dr. I. Nistor, O. Goga, O. Ghibu, V. Deleu, S. Bucu şi M. Popovici) şi adresate Preşedintelui Consiliului de Miniştri, toate mărturisind dorinţa şi pregătirile, bine organizate, de a participa la înfrângerea Austro-Ungariei şi realizarea Marii Uniri naţionale.
Printre atâtea învălmăşeli, iluzii şi deziluzii, apare şi O rază de lumină pentru luptătorul singuratic, apariţia Fatmei, o soră de caritate din neamul de boieri Sturdza, fiinţă admirabilă, despre care citim pagini de autentic roman eroic.
Un episod şi mai emoţionant este Răscoala schilozilor, petrecută la Iaşi, în 24 februarie 1918, împotriva oficialităţilor supuse încă Puterilor Centrale, şi amânând astfel războiul de eliberare. Merită să citim împreună acest straniu episod:
„De aceea, au urzit un plan de acţiuni. Iniţiatoarele au fost d-rele Fatma Sturdza, fiica lui Radu Sturdza şi nepoata lui Vasile Sturdza, unul dintre caimacamii Moldovei din vremea Unirii, şi Alice Cantacuzino, fiica lui Mişu Cantacuzino, amândouă tinere şi coborâtoare din vechi familii boiereşti domnitoare.
Ce planuri puteau urzi nişte fecioare îmbrăcate în haina inocentă a surorilor de caritate? Care era câmpul lor de activitate? Spitalele cu schilozii războiului.
Hotărârea a fost luată repede: «Scoatem schilozii şi bolnavii din spitale, facem o demonstraţie pe străzile Iaşului laş, ne ducem la Palat şi cerem continuarea războiului».
Cele două domniţe tinere şi frumoase aveau nevoie de complici şi trebuiau să lucreze în cea mai mare taină ca planul să izbutească. Ca manifestaţia să fie cât mai impozantă, trebuiau răsculate toate spitalele din Iaşi, la un semn dat, într-o zi şi oră hotărâte, să năvălească, fără să prindă autorităţile de veste, într-o piaţă, iar de acolo să plece la Palat.
Cele două domniţe s-au aşternut pe lucru şi au câştigat pentru ai lor mai multe surori de caritate, dintre care citez pe dr. ştefania Constantinescu, nepoata ministrului Constantinescu, Magda Mavrodi, fiica doamnei de onoare de la Palat, Miţa Ralet (căsătorită ulterior cu lingvistul Alexandru Rosseti-Bălăneşti), d-nele Mariana Racoviţă şi Sybil Hrissoveloni. La complot a aderat şi prinţesa Elisabeta.
Vineri, 24 februarie 1918, ora 11 dimineaţa, răniţii şi schilozii din spitalele Iaşului au început să se adune în Piaţa Unirii, conduşi de infirmiere. În urale şi în cântece, s-au încolonat şi au plecat spre Palat. Erau peste 1.000 de oameni, la care s-au adăugat şi trecătorii de pe străzi. Infirmierele s-au îngrijit şi de placarde, pe care era scris: «Vrem războiu!», «Jos pacea!», «Trăiască armata!» etc.
Agenţii poliţiei şi patrulele militare au încercat să oprească manifestaţia, dar la vociferările infirmierelor şi ale ostaşilor răniţi, s-au dat la o parte şi răsculaţii spitalelor au reuşit să ajungă până la porţile palatului regal.
Aici, a început o nouă luptă. Ofiţerii din palat au ieşit în întâmpinarea manifestanţilor şi le-au strigat:
– Înapoi!
Infirmierele, îmbujorate de vitejia lor, răspund:
– Să nu vă mişcaţi, rămâneţi pe loc!
Situaţia e salvată de regina Maria, care apare în costum de infirmieră pe balcon şi dă ordin:
– Lăsaţi-i să intre!
Se deschid porţile şi manifestanţii intră triumfători în curtea palatului. Apare regele Ferdinand, care e primit cu urale. Infirmierele îşi fluturau basmalele în aer, iar schilozii, cârjele.
Dintre rânduri se desprinde un soldat simplu, din îndemn propriu, şi începe să cuvânteze:
– Majestate, am pierdut un picior în bătăliile de la Oituz, să-mi ia Dumnezeu şi pe cel care mi-a rămas şi să nu-mi mai văd nevasta şi copiii, decât să mă întorc acasă cu ruşinea că Armata noastră a depus armele şi a lăsat să ne ciopârţească ţara!
Vorbele simple rostite lapidar de un ţăran au impresionat.
Iese din rânduri locotenentul Tudor, rănit la obraz şi ochi, cu o legătură neagră peste ochi. Îşi întinde braţele tremurătoare spre Rege şi spune:
– Majestate, uită-te la oastea asta de schilozi, care s-a târât până la tine să te roage: nu lăsa să se săvârşească păcatul strigător la ceriu, să ne întoarcem iar la luptă şi să pierim până la cel din urmă, decât să trăim într-o ţară înjosită.
Glasul strident al ofiţerului părea că e un glas din altă lume, plin de durere şi de deznădejde. Oastea răniţilor plângea, infirmierele, cu regina în frunte, îşi ştergeau lacrimile. Regele era emoţionat. Se retrase o clipă să se reculeagă, apoi se întoarse şi zise:
– Să aveţi încredere în mine!
Regina întinse braţele şi strigă:
– Copii, vă mulţumesc!
Urale nesfârşite. Oastea schilozilor a străbătut străzile Carol şi Lăpuşneanu în cântece patriotice şi s-a întors la spitale“.
Nu mai am spaţiu să mă ocup de Note zilnice ale lui Octavian C. Tăslăuanu cu prezenţa sa şi în Basarabia, în preajma hotărârii istorice de unire cu ţara. Şi aici, pagini revelatoare, admirabil scrise.
Printre atâtea alte documente publicate pentru prima oară, figurează şi o Declaraţie a Comitetului naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria către prim-ministrul Marghiloman, declaraţie tradusă în franceză de N. Iorga şi trimisă Legaţiilor Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Italiei, cu o adresă redactată de Ion Agârbiceanu.
Aşadar, se reîntâlneau, într-un moment istoric capital, câteva nume care străluciseră cândva în paginile budapestane şi sibiene ale revistei Luceafărul.
Aşa ni se relevă uneori zeiţa Clio, cea capricioasă.