Ca majoritatea românilor din afara tarii, citesc aproape zilnic presa din România. Si, totusi, trebuie sa recunosc ca nu sunt la curent cu tot ce se întâmpla. Nici macar atunci când e vorba de meseria mea. Interpretez lucrurile pe dibuite. Si, cu frica de-a nu fi pe-alaturi, ma feresc sa le interpretez.
Dupa aproape treizeci de ani de la emigrare si alti multi ani de cercetare sociologica, cunosc în schimb diaspora. O cunosc atat cât se poate cunoaste. Adica prezentul ei. Viitorul, elementele care vor marca vietile copiilor nostri, ca orice neprevazut, îmi scapa de sub control. Misterul acesta e fascinant. Are o uriasa forta de atractie. Este ca si când ai încerca sa-ti fortezi limitele biologice, sa patrunzi într-un timp care nu mai este al tau.
Din aceasta pricina îmi place sa lucrez cu oamenii tineri. Îmi place sa le predau copiilor. Satisfactiile sunt nebanuite.
La Scoala româneasca din Atena, scoala care a functionat un an pe principiile unui colegiu, cu multe materii si multi profesori, am predat un curs de cultura si civilizatie româneasca. Elevii mei aveau între opt si doisprezece ani. Copii ai caror parinti lucrau, în majoritatea lor, în constructii. Era o binefacere pentru ei sa-si stie copiii în siguranta, un numar de ore pe zi.
Trebuia sa tin la un loc grupul, trebuia sa-i interesez, trebuia sa ma simta aproape. Ne adunam, asezati turceste pe mocheta, în jurul unui computer. Le povesteam si, din când în când, le dadeam pe ecran imagini. Le mai proiectam de pe YouTube câte un filmulet. Le placea. Se tineau dupa mine ca potârnichile.
În grup l-am avut si pe Flaviu. Avea doisprezece ani. Un copil frumos, smead, elegant în alcatuirea lui. Avea cele mai bune note la limbi straine. Si statea smirna, numai interes, la orele mele. Care nu aveau subiecte usoare. Am vrut sa fac un experiment. Sa le vorbesc, pe limba lor, despre marile personalitati culturale ale românilor. Despre Cantemir, despre Enescu, despre Traian Vuia, despre doctor Babes. Despre arhitectul Mincu, despre Titulescu si tot asa. Am încercat la sfârsit sa aflu cât au retinut din povestile mele. Le-am declarat ca intram în perioada de repetitii. I-am dat fiecaruia sa pregateasca câte un subiect. Pe cel care trebuia sa expuna l-am numit „referent“. Fiecare dintre ei avea câte doi „co-referenti“, care sa completeze datele omise. „Jocul“ i-a încântat peste masura. Trebuiau vazuti la alegerea subiectelor. Trebuia sa-i filmeze cineva fetisoara plina de lacrimi a Biancai, amarâta la cei noua ani ca subiectul preferat, Nicolae Grigorescu, fusese ales de un alt copil înaintea ei. Multe zile, prin scoala se vorbea numai despre asta. Cine e co-referent la cine. Ingenuitatea copiilor tine de darurile firii.
Flaviu si-a ales sa vorbeasca despre Dimitrie Cantemir. Am încercat sa-l opresc. Am încercat sa le explic cum ca Titulescu si Cantemir sunt subiecte prea grele pentru vârsta lor si ca as fi preferat sa vorbim despre ei în anul urmator. Flaviu mi-a spus, serios foc, ca el poate vorbi despre Cantemir. Nu aveam dreptul sa-l descurajez. I-am pregatit, la fel ca tuturor celorlalti vorbitori, un synopsis. I l-am dat cu câteva zile înainte de data stabilita. În dimineata respectiva, când l-a adus mama lui la scoala, a mai ramas dupa ora sa stea cu mine de vorba. Cred ca si-a luat liber de la serviciu. „Stiti, mi-a spus, a dormit tare nelinistit toata noaptea. Mi-a spus ca astazi e referent. N-am înteles eu prea bine ce înseamna asta, dar mi-am dat seama ca pentru el e ceva foarte important“.
Flaviu, la cei doisprezece ani ai lui, a vorbit despre Cantemir de parca ar fi fost un student. „Co-referentii“ au ramas cu gura cascata. N-au mai avut de adaugat nimic. Cu generozitatea de care numai la acea vârsta se pare ca suntem în stare, l-au tratat cu o stima nedisimulata, l-au felicitat din tot sufletelul lor.
Am iesit din clasa cu Flaviu de mâna si cu ei dupa mine. Ne-am dus la cancelarie. I-am adunat pe toti cei aflati pe coridoare, parinti, profesori, elevi. I-am pus pe colegii lui sa-l laude pe Flaviu. Si, asa cum se întâmpla în asemenea cazuri, cineva l-a întrebat ce vrea sa devina când se face mare.
„Diplomat“, a raspuns Flaviu, de ne-a lasat muti si, pe maica-sa, cu sprâncenele ridicate.
Scoala s-a închis dupa un an, fiindca numeni nu s-a îndurat sa ajute la plata chiriei. Dar mi-am adus aminte de elevul Flaviu, citind zilele astea „Cotidianul“. Unde am dat de un articol despre Dimitrie Cantemir. Mai bine spus, despre un scriitor roman care tocmai pleca la Moscova, pentru ca primise aprobarea sa scaneze în întregime arhivele Cantemir. Nu pleca singur, ci cu un domn pe numele lui Paul Tudor, pe post de sponsor.
Fiindca sunt plecata de mult din România, fiindca ma intereseaza cum se scrie si ce se scrie, ce se spune si cum se spune, articolul mi s-a parut o bomba media. Sper sa nu fie asa. Am cautat pe internet numele citate. Am aflat ca scriitorul Constantin Barbu a scris o carte importanta despre Eminescu. Mi-am propus sa-mi procur cartea. Sunt fascinata de ce cladim, nu de ce distrugem. Verva pamfletara a domnului Barbu când vorbeste despre confrati trebuie sa recunosc ca e uneori scânteietoare, dar… cartea e carte. A dânsului. Si a celor incriminati. Despre domnul sponsor nu am aflat prea multe de pe internet. Sau poate n-am stiut eu sa caut. Este minunat însa gestul domniei sale. Un mod cât se poate de nobil de a-si investi surplusul financiar.
Articolul din „Cotidianul“ este, de fapt, un interviu. În care se citeaza nume mari ale trecutului si ale prezentului. Tarul Alexandru al II-lea, Stalin, Putin. Si institutii asisderea: Ministerul de Externe din Moscova, Guvernul României de la 1935, când au fost aduse în tara osemintele lui Dimitrie Cantemir. Si când, spune frumos Constantin Barbu, „sicriul a fost primit pe covor rosu, cu salve de tun, fiind salutat de guvern, iar Iorga a stat drepti în fata Voievodului“.
Aflam din interviul din „Cotidianul“ ca editia pe care scriitorul contemporan noua o va publica va avea o suta de volume. Si autorul îsi încheie expunerea proiectului cu o fraza îmbucuratoare si plina de adevar. Anume ca Dimitrie Cantemir, „prin toata opera lui, ar putea sa traga dupa el toata cultura româna“.
Am citit acest articol cu gândul la Flaviu, copilul de muncitori români emigranti în Atena. Elevul meu. Care a tinut la doisprezece ani un „referat“ cu doi „co-referenti“ de aceeasi vârsta cu el despre Dimitrie Cantemir.
M-am gândit la sprijinul pe care îl va gasi el în opera Voievodului. În anii când va fi diplomat.