Cercul Metacritic din Cluj
„Cercul Metacritic“ este un cerc de dezbateri al Facultatii de Litere din Cluj, prezentat la http://metacritic.wordpress.com. La ultima întâlnire au participat 24 de „metacritici“, tema propusa de Mihaela Ursa fiind „Diarist sau blogger?“. Dezbaterea a antrenat cadre didactice ale facultatii (Sanda Cordos, Ovidiu Mircean), doctoranzi (Andrei Simut, Iulia Micu, Adriana Stan, Cosmin Borza), masteranzi si studenti (Adrian Tataran, Oana Demeter, Iulia Cadar, Lavinia Rogojina, Flaviu Patrunjel, Alexandra Columban), care au în comun interesul pentru critica literara si pentru transformarile literaturii de astazi. Textul care urmeaza este transcrierea înregistrarii acestei întâlniri, facuta cu eforturi apreciabile de catre Andrei Simut si – fatalmente – lipsita de detaliile care fac deliciul dezbaterilor metacritice (rumoarea care însoteste un comentariu „scandalos“, râsetele si ironiile care pigmenteaza seriozitatea argumentelor).
Sanda Cordos: Am dorit sa aud mai multe voci tinere, înainte de a interveni, pentru ca sunt o cititoare chiar ocazionala a blogurilor, si, în schimb, o cititoare pasionata de jurnale. Exista, în cazul meu, o asimetrie de experienta care nu ma prea califica pentru discutia aceasta, dar, iata, încerc sa-i fac fata. Eu nu cred, la fel ca si Cosmin, ci, dimpotriva, merg aici pe mâna Adrianei, ca exista o opozitie între lumea de hârtie si lumea virtuala (în sensul cel mai larg), si nici c-ar exista un razboi între carte si internet, ci, din contra, consider ca internetul slujeste sau poate sa slujeasca foarte mult cartii. În preumblarile mele (putine, cum sunt) pe bloguri am descoperit cititori foarte inteligenti, nu numele acestea pe care le-ati vehiculat voi. Sigur, pe blogul Teroristei am intrat si eu de mai multe ori si cred ca avea o spontaneitate si o argumentatie neconstruita cu concepte, desi criterii avea si ea, si am regretat ca s-a închis blogul ei. Am descoperit bloguri anonime (din punctul de vedere al lumii literare) care se ocupau de multe alte lucruri acolo în spatiul lor virtual (deloc în primul rând de literatura) si care aveau niste intuitii si un discurs foarte bun despre anumite carti citite. În ceea ce priveste raportul dintre jurnal si blog, cred ca nu le putem alatura, din start. Ovidiu a spus (foarte expresiv de altfel) ca daca Emma Bovary ar fi trait astazi si ar fi avut un amant ar fi postat pe blog strigatul ei de fericire: „am un amant, am un amant“. Ei bine, as spune ca, daca Emma Bovary ar trai astazi si ar avea o identitate reala si daca ar avea în mod real un amant, n-ar scrie niciodata lucrul acesta pe blog. În termeni mai generali, daca ai un secret, nu-l pui niciodata pe blog.
Cosmin Borza: Ba îl pui, asta e problema.
Sanda Cordos: Doar daca îti construiesti, asa cum spunea Iulia, un dublu fictional, sigur, atunci poti sa pui tot ce vrei, fictiunea e o pavaza, te ascunde. Dar atunci, în mod clar, apropierea de jurnal devine imposibila. Revenind la una din tezele lui Lejeune, prezentate de Mihaela mai devreme, potrivit acestuia (daca am retinut eu bine) nu e nicio diferenta între a-ti scrie jurnalul pe hârtie sau a-l posta pe blog. As face o prima precizare: desi sunt partizana a scrisului cu creionul si a cititului pe hârtie, pot sa accept ca nu e nicio diferenta între a tine un jurnal pe hârtie ori pe ecran. În schimb, cred ca este o diferenta majora între a tine un jurnal si a tine un blog, pentru ca blogul îl tii mai ales pentru ceilalti, esti gazda, vrei sa fii vizitat, asa ca faci cum poti, cum stii pentru a-ti astepta oaspetii. Cred ca blogul este comparabil cu alte genuri discursive, cu cele publicistice în primul rând, blogul e o revista, în care publici dupa stiinta, dupa putere. Trasaturile enumerate de Ovidiu mi se par cele importante: teatralitate, joc, interventii ludice, faci tot ce poti ca sa îti atragi, depinde cum o luam, fie parteneri de dialog, fie cititorii. Faptul ca elevii despre care vorbesti, Cosmin, îsi faceau blog mie mi se pare chiar înduiosator, încercau sa se construiasca neavând sa spuna prea multe lucruri, înteleg ca asta e obiectia ta, voiau si ei sa comunice ceea ce mi se pare foarte bine.
Cosmin Borza: Si la specia jurnalului pe hârtie putem vorbi despre aceleasi caracteristici: teatralizare, dialogism etc.
Confesiune, autoinvestigatie, autoexpunere
Sanda Cordos: Cred ca distinctia importanta pot sa o fac cu ajutorul a doi termeni. Primul e cel de confesiune: atunci când jurnalul e autentic, acesta e un spatiu al confesiunii, care e greu sau, dupa mine, imposibil de practicat pe blog. Am putea lua exemplul blogului lui Florin Lazarescu (care are o sectiune ce se numeste jurnal intim): el spune lucruri amuzante, istoriseste patanii, uneori amintiri, exprima opinii, dar nu face confesiuni. În al doilea rând, jurnalul este o autoinvestigatie de sine în care te duci cât mai departe. În marile jurnale pe care Mihaela ni le-a dat aici spre exemplificare, de la Kafka la Mircea Cartarescu, exista o asemenea dimensiune. Pe blog, în schimb, te autoexpui, ceea ce e altceva, selectezi inevitabil ceea ce e planuit sa cucereasca imediat. Sigur, accept ca exista jurnale si jurnale, un jurnal pe care îl scrii anume pentru cititor, si atunci acesta se învecineaza cu blogul, dar exista si jurnalul de intimitate, care te obliga foarte mult în raport cu tine. Pe când atunci când postezi zilnic, stiind ca asta va atrage cititorii, lucrezi mai mult ca în presa si mizezi pe o reactie imediata, rapida. Pe scurt, sunt discursuri complet diferite, dupa mine.
Mihaela Ursa: Ai spus acum, la sfârsit, câta vreme scrii pentru a avea cititori esti ca în presa si cu aceasta sunt absolut de acord. Cred ca noi am dus discutia pe niste categorii oarecum generale, adica, desi propunea la început Alexandra hai sa vedem despre ce bloguri vorbim, am cam amestecat, în comentariu, blogurile culturale cu cele intime, cu cele de carti samd. O multime de bloguri au optiunea de private, de a scrie numai pentru tine sau optiunea de private poate fi completata cu optiunea de a invita un set limitat de cititori – aici ar interveni acea mutare a jurnalului despre care vorbesti, Sanda, de pe hârtie, pe ecran, fara alterarea receptiei. Sau exista o multime de bloguri foarte interesante, ale unor personalitati care se ascund, care nu spun nimic despre ei si care fac masiv acolo si investigatie de sine, dar si un soi de investigatie din aceasta dura si psiho…culturala a lumii în care traim, cu totul altfel decât ai face într-o pagina de revista, dar exact cum ai face într-un jurnal de scriitor. As spune ca tipul acesta de bloguri nu seamana mai mult cu presa, ci mai degraba cu literatura în sensul cel mai tare, cu fictiunea, cu eseul…
Iulia Cadar: Blogul apare ca un manifest, în timp ce jurnalul intim este mai degraba un text al interioritatii despre interioritate. Bloggerul tinde sa le arate el celorlalti cum arata viata…
Mihaela Ursa: În plus, Cosmin ne-ar putea spune, el a lucrat pe jurnale, cine a spus „toate jurnalele intime au fost scrise pentru a fi citite“?
Cosmin Borza: O spun mai multi într-un fel sau altul, inclusiv Lejeune…
Ovidiu Mircean: Pe de alta parte, continuând ceea ce spunea Sanda, un blog care da acces comentariilor si interventiilor cititorilor seamana cu salonul doamnei de Verdurin, (Primim joia la 5, la discutii, primim la ceai si, daca cumva intram într-o zona foarte intima, totul se transforma în petrecere de pijama). Cred ca e tipul acesta de socializare, care era salonul înainte, micul grup monden care îsi apara cu foarte multa gelozie vizitatorii. Cumva e calitatea asta, dar mediata oarecum internautic. Ca exista alte tipuri de bloguri, sigur, dar celelalte sunt cazuri singulare…
Mihaela Ursa: Nu este tocmai salonul doamnei de Verdurin, pentru ca, în salonul respectiv sunt personaje oameni-reali, care se privesc în ochi si îsi vorbesc, si comenteaza, exista toata ritualica asta a politetii de salon, ritualul conversatiei sociale, care este complet suspendata pe blog, unde multe comentarii – într-un blog „obisnuit“ – sunt formulate de mascati si de avataruri…
Andrei Simut: … si arata astfel, cu înjuraturile de rigoare..
Mihaela Ursa: … si cu parcurgerea tuturor stadiilor freudiene ale copilariei comunicarii: anale, orale, ale copilariei care descopera înjuratura si voluptatea de a rosti public obscenitati fara urmari punitive.
Instrumente pentru blog
Andrei Simut: Am ajuns la o întrebare care merita dezvoltata: putem sa mergem catre bloguri cu instrumentarul cu care mergem catre literatura?
Cosmin Borza: E devastator pentru blog daca merg cu instrumentarul de literatura în el.
Ovidiu Mircean: Pai asta înseamna ca ele sunt nule din punct de vedere literar?
Andrei Simut: De la început, de când mi-am facut un blog, am observat rezistenta unor forme textuale ale revistelor pe hârtie si literaturii tiparite la a fi incluse pe blog, asa cum este si cronica literara sau povestirea. Jurnalul intim are aici o pozitie privilegiata, formal se potriveste perfect cu formatul si profilul textului de blog, prin fragmentarism, personalizare, serializare, subiectivizare accentuata a tratarii oricarui subiect etc. Multi spun, formatul de blog condamna fragmentul respectiv la scurtime, la concizie, trebuie sa fie cât mai scurt. Poate fi adevarat în mare parte. Pentru a putea fi citit, textul are nevoie sa se dinamizeze, sa se scurteze, sa aduca în sprijin imaginea. Pe de alta parte, o data ce te-ai logat pe web (web log) esti condamnat la browse, adica sa fii frunzarit, adica vei pune ceva care sa fie cât mai scurt si cât mai cuprinzator. Este un simulacru de jurnal, este un simulacru de cronica sociala, suntem într-o virtualitate, care aduce modificari textului.
Ovidiu Mircean: Andrei, nimeni nu exclude din obiectul criticii literare aforismele, adica, de unde pâna unde? Daca alegi sa citesti dintr-o perspectiva a canonului literar, dintr-o perspectiva bazata pe instrumentarul literar blogul, poti selecta ce te intereseaza, în aceeasi masura în care ai libertatea de a adopta o perspectiva estetica pentru a citi o serie de anunturi puse pe indicatoare pe strada, dar rezultatul nu te va multumi. Daca pentru bloguri exista o alta perspectiva, o alta ierarhie sau alta forma de valorizare a discursului, asta e foarte, aud pentru prima oara de asa ceva, ok, dar spune si despre ce e vorba, daca e vorba de un alt canon al literaturii virtuale sau e un canon al unui alt fel de a scrie, care se construieste diferit?
Andrei Simut: Chiar tu ai mentionat mai devreme ideea de performativitate, deci ca blogger esti fortat sa fii performer, ceea ce înseamna ca vei fi în miscare, ceea ce înseamna ca blogul se va modifica mereu. Textul, contrapus cu comentariile, se scurteaza, pentru ca bloggerul îsi conserva energia pentru a raspunde comentariilor. Deci textul initial nu are sfârsit, fiind pâna la urma doar o provocare pentru a obtine comentarii…
Ovidiu Mircean: Eu nu cred ca blogul îsi propune sa fie canonic, ca atare daca îti pui problema valorizarii, ti-o pui din perspectiva canonului literar, daca nu-ti pui problema valorizarii, înseamna ca n-ai treaba cu canonul literar, esti un blogger relaxat ca si ceilalti. Sau implicit intri în aceasta concurenta, în functie de numarul de vizitatori pe care-i ai, dar care tine de altceva, tine de capacitatea de a fi histrionic si exhibitionist si interesant, dar nu mai tine de o valoare în sine, e vorba de altceva. Cred ca una se exclude pe cealalta, deci nu cred ca putem citi ca fenomene literare blogurile…
Blogul între jurnal intim si tabloid
Adriana Stan: Si cu asta ar trebui sa ajungem la întrebarea lasata în aer: ce anume creeaza un public pentru tipul acesta de literatura? Discutam cu Cosmin putin mai devreme ca daca gasesc pe un blog niste confesiuni indecente, exhibitioniste cum le ziceti, sunt tentata sa le iau nu cum grano salis, ci sa le consider partial si parada gratuita. El spune ca perceptia asta s-ar datora formatiei mele de filolog, ca obisnuita fiind cu strategiile astea de constructie a intimitatii, mi-as pune automat problema ca ce scrie bloggerul nu e autentic, ci parada. Din contra, marea masa de cititori o ia de buna, cum s-ar zice, prizeaza jurnalele si literaturizarile de pe blog din niste curiozitati pur tabloidale, voyeuristice, daca vreti.
Andrei Simut: Dupa cum am vazut la Lejeune, blogul mai are o componenta, pe lânga cea de jurnal intim, cea de cronica sociala. În momentul în care începi sa înregistrezi ceea ce se întâmpla afara, în societate, cât mai interesant, cât mai incitant, blogul se apropie de tabloid. Am gasit un articol interesant pe „New York Review of Books“, în care un ziarist spunea ca forma textului de blog nu este deloc noua, e de ajuns sa consultam ziarele secolului XVIII occidentale, pentru ca si acolo era o predispozitie pentru bârfa, o subiectivizare, o punere în scena a subiectului ca si pe blog, si, o bârfa, hai sa bârfim pe seama marilor personalitati si sigur ca asta a dus la unele modificari în viata sociala politica cum se întâmpla si la noi. Unii bloggeri chiar pot sa modifice cursul istoriei si sunt studii pe tema asta.
Adriana Stan: Vreau sa îl întreb pe Cosmin, eu am impresia ca el vrea sa spuna ca daca eu ca literat am o oarecare obisnuinta a gradului de falsitate si adevar în confesiune, pentru marele public asta este de buna seama adevarat..
Cosmin Borza: Formula jurnalului intim s-a dezvoltat si înspre tematizarea tensiunii scrierii propriei vieti. Aproape ca nu mai exista diarist de secol XX care sa nu aiba macar doua-trei pagini consistente în care sa îsi faca un fel de poetica explicita a perspectivei sale asupra jurnalului, în care sa îsi exprime neîncrederea în capacitatea acestei specii de a contura intimitatea.
Sanda Cordos: Eu zic ca atunci când merita citit si când e un mare jurnal, asta este.
Cosmin Borza: Eu când citesc un mare jurnal, îl citesc tocmai pentru particularitatile de constructie ale acelei imagini de sine, adica pentru a intui modul în care se figureaza autenticitatea, nu pentru a ajunge la o interioritate…
Sanda Cordos: Esti, cum ar veni, un cititor nefericit.
Cosmin Borza: Eu nu mai pot citi empatic un jurnal…
Sanda Cordos: Întrebarea mea atunci când iau în mâna un jurnal sau întrebarea la care m-au condus aceste mari jurnale a fost si este: „cum a putut trai omul acesta cu sine?“. Sigur ca observ, inevitabil, procedeele, strategiile literare, putem discuta.
Cosmin Borza: Ultima autobiografie citita: a lui Marino. Mie mi se pare de o falsitate aproape monstruoasa modul în care Marino îsi construieste imaginea de sine.
Andrei Simut: Dar jurnalul intim este altceva decât autobiografia, memoriile.
Cosmin Borza: Receptarea în presa a lui Marino a scos în evidenta ipostaza sa de „discernator“, de „model“, „sinceritatea“ autocritica cu care se analizeaza. E o abordare falsa, cred.
Sanda Cordos: As vrea sa va recomand un jurnal citit de curînd, nu lui Cosmin, care nu îl va citi, un jurnal foarte frumos, al unei autoare care se numeste Arabella Yarca, românca. Femeie foarte tânara, apartinând lumii aristocratice bucurestene, jurnalul l-a tinut în frantuzeste din 1913 pâna în 1918 având angoasele feminitatii sale rafinate, a mariajului pe care îl face, a razboiului, mai târziu, la care participa ca infirmiera, în locuri deloc usoare. Un fel de Scarlett O’Hara de România. A fost publicat în 1937 la Editura Bucovina si acum Editura Compania l-a reluat în traducere româneasca. Chiar vi-l recomand cu foarte multa caldura. Se numeste „De pe o zi pe alta“.
Mihaela Ursa: Ni-l recomanzi pentru cât este de interesant destinul sau pentru ce înseamna o scriere onesta?
Sanda Cordos: Nu, pentru ceea ce înseamna investigatie de sine si, în consecinta, daca vrei, si scrierea onesta.
Andrei Simut: As insista pe diferenta dintre jurnalul intim si memorii, gradul de constructie e diferit, apoi pentru jurnalul intim avem performativitatea, îti da ocazia sa îl vezi pe scriitor în procesul scrierii înregistrat ca atare, actul scrierii ca procesualitate.
Ovidiu Mircean: Jurnalul intim tine de serializare în moment…
Cosmin Borza: Confesiunea ca mod de constructie a eului nu..
Adriana Stan: Eu totusi cred ca e vorba de o obisnuinta inevitabila de lectura ca la capatul jurnalului, summum-ul pe care îl face perceptia sa fie orientat existential, nu pe conventie. Chiar daca pas cu pas sunt constient de anumite strategii de constructie, la capat panorama pe care o voi face va accentua inevitabil tot dimensiunea existentiala, mai marcant decât cea de constructie.
Cosmin Borza: Pentru ca am ajuns într-un fel de unde plecasem, si poate nu ma exprim bine, tocmai faptul ca ajungi la acel fond existential, dupa ce ai urmarit un anumit tip de constructie, e un fel de katharsis faptul ca s-ar putea sa ajungi inclusiv la empatie cu acea persoana, cu acel stil de viata. Dincoace, în cazul blogului intim nu mai e nici un fel de lupta pentru asumarea acelui fond existential (alta e discutia în legatura cu blogul cultural, jurnalistic, politic). În blogul intim constructia nu mai exista sau pasii pentru a vedea cum evolueaza acea persoana ca sa se cunoasca de exemplu, sa faca un proces autoscopic. Faptul ca oricine poate initia un blog intim constituie o democratizare a confesiunii si a credintei ca noi avem un fond interior atât de dezvoltat, atât de complex, încât îl putem face public.
Adriana Stan: Au niste curiozitati strict epidermice..
Andrei Simut: Blogul nu este atât o constructie, este un simulacru, este parte dintr-o alta paradigma, eu asta încerc sa spun.
Cosmin Borza: Si jurnalul este un simulacru.
Adriana Stan: La Kafka nu poti sa spui „este un simulacru“ dupa ce ai terminat jurnalul. Poti sa spui ca a mers pe niste cai serpuite si autofalsificatoare, dar nu poti sa meditezi la final ca este un simulacru.
Cosmin Borza: Dar nici ca este sinceritatea în stare pura
Andrei Simut: Dar nici nu exista sinceritate în stare pura.
Mihaela Ursa: Va atrag atentia asupra unui lucru pe care l-am uitat: jurnalul se citeste tiparit complet sub forma de carte, pe când în blog citesti toate notatiile acelea fragmentar, temporizat, în asa fel încât nu poti sa vezi un parcurs, o anumita crestere, o formare, sau nu mai stiu ce. Cred ca este vorba despre un efect de lectura în momentul în care tu, Cosmin, spui ca nu exista constructie de sine sau compozitie pe blog. Exista si acolo. Uite, de pilda jurnalul unei doamne foarte simpatice si destepte, Madelin, intitulat „Jurnalul unei gospodine ratate“, sper sa nu gresesc: o femeie foarte inteligenta si foarte… „normala“, are copii, are barbat, casa de tinut, practica o profesie, are lecturi, idei interesante despre o multime de lucruri, poate ca ar fi una dintre posibilele candidate pentru aceasta lectura de tip constructiv de sine, pe care tu o cauti si n-o gasesti în blogging, ca sa le dai voie tuturor sa se numeasca autori… Cât despre cititorii rafinati de pe bloguri, despre care vorbea Sanda, exemplul meu favorit este Caligraf, desi scrie mai rar în ultima vreme… Dar mai sunt si altii…
Lavinia Rogojina: Pe mine ma deranjeaza foarte mult asumarea conditiei de critic pâna la capat, în cazul oricarui text, chiar si în accesarea jurnalului intim sau a „literaturii“ de pe blog. Sunt de acord, avem o (de)formare profesionala, dar eu consider ca putem citi si altfel – fara instrumentar critic acolo unde aplicarea acestuia nu e tocmai adecvata. În al doilea rând, s-a vorbit foarte mult despre punctele care apropie blogul de jurnalul intim mizând excesiv pe trasaturile acestea foarte omenesti care se manifesta recurent în ambele medii: vanitate, narcisism, exhibitionism, mici bârfe; cu toate acestea, ramân pâna la urma niste aspecte care le diferentiaza. Personal reactionez pozitiv la jurnale, fie acestea scrise de scriitori sau de oameni care n-au nimic de-a face cu lumea literatilor. Am citit biografii, memorii, jurnale etc., dar nu le percep ca fiind acelasi lucru cu un jurnal tinut pe blog sau cu un blog, pentru ca într-un jurnal intim – scris, prin definitie, in intimitate – esti izolat într-un spatiu restrâns si nu ai parte de o interventie constanta din partea celuilalt (asa cum se întâmpla în cazul jurnalului de pe blog sau a blogului). În spatiul virtual postezi un text care ulterior sufera modificari, adnotari si chiar transformari, pentru ca ai parte de tot felul de reactii: esti întrebat de ce, esti criticat sau obligat sa dezvolti post-ul, iar tu trebuie sa intervii si sa (te) comentezi la rândul tau, întotdeauna urmatoarea miscare fiindu-ti afectata sau cel putin viciata; asadar nu ramâi constant cu tine însuti sau cu spatiul tau personal, ci esti supus reactiei directe din partea celuilalt. De asta zic ca pe blog e altceva, pe când în jurnal scrii tu cu tine si textul tau are o cu totul alta traiectorie. Nu vorbesc aici de Marino, dar da, am citit jurnale care nu m-au convins, pe de alta parte sunt jurnale unde nu observi constructul prin intermediul caruia trebuie sa fii sedus cu orice pret, unde dimpotriva descoperi exprimarea aceea patetica pe care o acreditezi ca fiind onesta, detalii lipsite de importanta si fara nicio valoare artistica, scriitura inconstanta etc. De aceea mi se pare ca grila de lectura este alta si criticul sau omul de litere ar trebui sa se raporteze diferit în contexte care îi cer sa fie cel putin maleabil.
Adrian Tataran: Conteaza putin si temporizarea. Mi-e foarte greu sa creditez cu foarte multa încredere un contemporan. Adica textul de pe blog care se ofera unei contemporaneitati imediate este consumat partial, ingerat sau nu. Ceea ce mie de multe ori îmi creeaza o reactie mult mai profunda, care ma face la rândul meu foarte atent la acel jurnal, este prestigiul celui care deja a trecut pragul, este ca si cum mi-as scrie o scrisoare din nefiinta. Poate ca aici e o tusa mai putin literara. Citeam zilele trecute „Caietele“ lui Cioran si mi-a ramas în minte o notatie. Îi murise mama, iar la o saptamâna dupa moartea ei, îi parvine o scrisoare de la ea, care facuse respectivul drum prin posta. Sentimentul lui la receptia acelei scrisori a reusit sa fie transmis foarte clar, in sensul in care spuneam aici. Ma gândesc ca asa este si cu jurnalul intim, sufera de prestigiul, hai sa zicem, mortii autorului. Nu am aceeasi încredere în bucatile de jurnal care se publica în contemporaneitate. Le lipseste poate ceva. De aceea ma gândesc ca blogul sufera si el de lipsa maturatiei, cum spune Lejeune, cel putin în cazul meu asa as face ierarhia mea personala.
Modificarea autorului
Mihaela Ursa: Lavinia invoca un lucru pe care m-am gândit sa îl arunc si eu pe masa de joc, felul în care se modifica, felul în care interactivitatea se blog modifica nu numai intentiile cu care pornim un blog, ci eventualele intentii cu care ai scris un text, sau chiar parerea la care te-ai gândit când ai scris un text, lucrul la care te-ai gândit când ai scris un text. Ma întreb daca nu putem extinde aceasta modificare a autorului de catre cititor si asupra scrierii cronicii literare, ar fi de studiat, daca nu cumva cronica literara scrisa de criticii literari în reviste pe hârtie nu s-a modificat la nivel discursiv macar sau la nivelul strategiilor de captare a bunavointei dupa modelul cronicilor pe blog. Daca nu cumva am devenit mai colocviali în cronica de carte care se scrie acum prin reviste, învatând de fapt de la aceasta interactivitate a blogurilor, si, când spun asta, ma gândesc la unul dintre textele pe care le aveam acolo de referinta, la cel al lui Mark Tremayne, care spune „publicistii, ziaristii din mass-media establishmentului, din mass-media de mainstream au învatat de la bloguri cum sa se faca cititi, cum sa-si faca public. În al doilea rând, macar inconstient, dincolo de morga noastra de oameni cu criterii literare, nu exista aceasta modificare de discurs, ca nu e deocamdata de intentie sau de personalitate critica.
Andrei Simut: Luati de exemplu „Observatorul cultural“ si veti vedea ca, faptul ca, de la un moment dat pe sit s-au permis comentariile, a adus o modificare a profilului cronicilor si textelor scrise acolo, implicit si stilului, si chiar revistei. Cei care scriu o cronica acolo si stiu ca vor fi comentati, inevitabil îsi vor modifica discursul, încercând sa preîntâmpine eventualele obiectii, sa le îmblânzeasca prin prezentificarea lor în discurs, evitând sa mai arunce un verdict la modul abstract si absent.
Mihaela Ursa: Îl arunci tocmai pentru a stârni un anumit tip de reactie, unor comentatori pe care îi banuiesti si despre care stii de fapt cum reactioneaza.
Cosmin Borza: Asta poate fi foarte profitabil daca nu renunti la stilul tau, la criteriile tale, problema e daca acea modificare de care vorbeai vine în momentul unor bloguri intime, adica ..
Sanda Cordos: Dar exista bloguri intime, asta e întrebarea?
Cosmin Borza: Da, multe chiar!
Andrei Simut: Dar sintagma „blog intim“ nu e o contradictie în termeni?
Sanda Cordos: Nu cred ca e vorba de o intimitate reala.
Andrei Simut: Din moment ce se numeste blog, nu mai poate fi intim în sensul adevarat.
Cosmin Borza: Asta spuneam si eu, este cu totul altceva, pozitia asta a intimitatii, dincoace, daca acceptam cu atâta usurinta, suntem postmoderni, iata, daca nu accepti asta devii modernist. Fie si asta. Dar accepti cu atâta firesc ca ceilalti sa îti modifice propriul mod de a te analiza si de a scrie despre tine, fara sa faci din asta o problema, fara sa vezi în asta un exces … nu devine o problema blogul intim în momentul acela?
Adriana Stan: Dar pentru cine? Pentru tine ca autor.
Cosmin Borza: Pentru autor prin nevoia asta de expunere, de a scrie despre sine pentru public. Oricum, oricând, indiferent de substanta celor scrise pe blog. E vorba aici de o automonumentalizare psihanalizabila.
Ovidiu Mircean: Cosmin, am gasit un pasaj în „Pacientul englez“ apropo de sensibilitatea postmoderna si de aceasta deschidere totala a intimitatii. Suna în felul urmator: „a te odihni înseamna a primi toate fetele lumii fara a le judeca. O baie în mare, amor cu un soldat care nici nu ti-a stiut numele. Blândete fata de cei necunoscuti si anonimi care era de fapt blândete fata de tine însati.“ Un alt tip de sensibilitate, mai degajata, lipsita de constrângerile unei întunecari a intimitatii, ale unei vulnerabilizari teribile în raport cu propria ta persoana, un alt tip de asezare a ta în lumea sociala.
Adriana Stan: Exact, un alt tip de asteptare, numai ca expunerea ta, vulnerabilitatea ta la interactivitate înseamna si mai putina coerenta cu sine. De asta ar fi o problema
Ovidiu Mircean: Suntem toti literati, în ce masura lectura unui roman nu vulnerabilizeaza coerenta noastra interioara?
Adriana Stan: Ma refer la cel care scrie. Nu am aceeasi sansa terapeutica de autodescoperire scriind un jurnal sau scriind un blog, pentru ca în jurnal spatiul monologic ma va pastra într-o albie cât de cât unitara, în vreme ce pe blog spatiul dialogic o sa ma modifice considerabil, commenturile ma vor determina sa ma ajustez în consecinta.
Andrei Simut: Nu e un pericol, fiecare poate ramâne cu functia lui, jurnalul intim pe suport de hârtie va supravietui ca specie tocmai datorita diferentelor fata de blog, care iata, este o specie diferita a confesiunii tocmai datorita suportului tehnic radical diferit, dezvoltând trasaturi diferite datorita mediului. Blogul nu va înlocui jurnalul intim pentru ca nu raspund acelorasi impulsuri creatoare, identitare. Cineva poate simultan sa îsi dezvolte aptitudinile de stand-up comedy performer pe un blog si sa tina simultan un jurnal intim al carui continut sa fie cu totul altul, chiar daca de multe ori coincident cu cel al blogului.
Sanda Cordos: Înseamna ca au functii diferite, Andrei.
Adrian Tataran: Sau au o functie relativ asemanatoare, dar asezata pe paliere diferite, functia blogului, functia jurnalului si poate cea mai larga este cea a confesiunii. Adica poate de acolo se porneste.
Adriana Stan: Eu ma gândeam ca din antichitatea greaca. Ei aveau primatul lui „cunoaste-te pe tine însuti“, numai ca acolo era vorba de o finalitate mai degraba comunitara. Cunoaste-te pe tine însuti ca sa traiesti bine cu ceilalti.
Mihaela Ursa: Pai, pâna la urma, asta s-a transformat într-o finalitate publica. Este ceea ce amenda Cosmin…
Încheiem aici, revenind la ceea ce ne cita Ovidiu mai devreme, la invocarea acelei „blândeti fata de celalalt“. La aceasta blândete as face apel si as încheia rotund – scuzati-mi obsesiile de profesoara – cu înca un lucru spus de Lejeune care, dupa ce termina tot jurnalul sau de lectura de bloguri, cu iritarea si dependenta aferente, recomanda: „expuneti-va, implicati-va, folositi-va prejudecatile pentru a sti cum sa va implicati. Ramâneti destul de detasati pentru a survola spatiul internautic, pentru a sti cum sa va dezimplicati. /…/ Punem atâta înversunare în opozitia noastra, suntem atât de hotarâti sa-i excludem pe aceia care procedeaza altfel decât noi… Eu m-am aflat de mai multe ori în aceasta situatie. Timp de 20 de ani am avut o multime de prejudecati împotriva jurnalului. Apoi am trecut de partea cealalta si le-am dat cuvântul oamenilor care se adreseaza mediului în care scriu cu «draga jurnalule», în «Pactul autobiografic». Apoi, am trecut de partea computerului si iata-ma alcatuind un al doilea studiu, «Draga ecranule», pentru a ma justifica în fata celor care au ramas de partea jurnalului si pentru a-i învata toleranta. Dar oare n-am fost chiar eu intolerant fata de bloggeri, pe care m-am obisnuit sa-i numesc bârfitori? Fiecare cerc se închide pâna la urma. Initial eram un modern în razboi cu anticii, pentru a ajunge un antic în lupta cu modernii sau un modern în lupta cu postmodernii. Iata povestea abia încheiata.“ Sa ne vedem cu bine data viitoare!