Sper că nu v-am obosit, până acum, cu articolele mele despre muzee pe care am avut ocazia de a le vizita (în ţară sau în străinătate)! Am învăţat, din simpla vizitare a muzeelor, mai mult decât din toate manualele pe care le-am citit (deşi, evident, sunt lucruri diferite). O recentă vizită în Praga mi-a adus aminte de istoria Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Să o luăm pe îndelete…
În 1862, un împătimit al modernităţii tehnice (Praga era pe atunci un important oraş al Imperiului Austriac) a înfiinţat un „muzeu industrial“ în Oraşul de Aur. Totuşi, muzeul nu prea avea nimic în comun cu ceea ce înţelegem astăzi prin muzeu, pentru că bunurile expuse erau cele mai recente noutăţi apărute pe piaţa tehnologiei de atunci, de la maşini de cusut la fiare de călcat, aduse de regulă din Londra, Paris sau Berlin. Veţi spune că e ca şi cum te-ai duce azi la raioanele de electrocasnice din hypermarket-uri şi ai cumpăra de acolo câte un frigider din cele douăzeci de mărci, categorii şi formate deosebite existente în magazin şi de acolo le-ai transporta în muzeu. Numai că ceea ce a făcut întreprinzătorul ceh acum un secol şi jumătate s-a păstrat şi, în 1910, când unul dintre strămoşii fostului ministru de Externe al Cehiei de azi şi candidat la preşedinţia ţării, Karel Schwarzenberg, a oferit Palatul Schwarzenberg din aristocraticul cartier praghez de lângă Hrad pentru a găzdui acolo Muzeul Tehnicii – instituţie privată de cultură – toate bunurile strânse până atunci, începând din 1862, au intrat în noul muzeu.
După ce statul cehoslovac a fost înfiinţat, muzeul a continuat să se dezvolte. La mijlocul deceniului al patrulea devenise clar că era nevoie de o nouă clădire, pentru că Palatul Schwarzenberg devenise neîncăpător.
Pentru că guvernul cehoslovac dorea să mute noul centru cultural al capitalei undeva, mai la vale de Hrad, unde trebuia să fie construit şi un nou pod peste Vltava, a început proiectarea unor noi clădiri pe un teren donat de stat. Singurele care au fost până la urmă începute şi care există şi azi sunt clădirile proiectate în 1938 şi care adăpostesc astăzi Muzeul Naţional de Agricultură şi Muzeul Naţional Tehnic.
Dar să ne întoarcem la momentul de dinainte de declanşarea războiului. În 1938, ca urmare a laşităţii şi obtuzităţii puterilor occidentale în faţa agresiunii germane, Cehoslovacia a fost dezmembrată. Lucrările au continuat şi clădirea a fost inaugurată, formal, în 1940 (chiar dacă nu era încheiată), dar nu pentru muzeu, ci pentru oficiul central al Poştei din Praga. Abia după reconstituirea statului cehoslovac sunt reluate lucrările de finalizare a muzeului. În 1948 a început mutarea muzeului în noul său sediu, în vechiul Palat Schwarzenberg urmând să fie aşezată Galeria Naţională. Numai că, în noua şi impozanta clădire, proiectată ca şi geamăna sa de alături de renumitul arhitect Milan Babuška, poşta şi-a continuat existenţa. Mai mult decât atât, Ministerul de Interne s-a înstăpânit peste cea mai mare parte a edificiului. Muzeul a fost etatizat în 1952.
Situaţia aberantă în care ofiţerii de miliţie erau mai numeroşi decât muzeografii într-o clădire de muzeu a durat până după 1990. Direcţiunea de atunci a muzeului a cerut, chiar în 1990, să i se dea întreaga clădire la care avea dreptul. Cu toate eforturile, abia în 1995 muzeul a putut să intre în posesia întregii clădiri şi să se gândească la o restaurare a clădirii, în care se făcuseră numeroase intervenţii. Muzeul a fost închis, iar un sfert din obiecte au fost aşezate în depozite. Proiectul de restaurare şi cel de amenajare a noii expoziţii permanente au fost demarate abia în 2003, după marea inundaţie care a afectat capitala Cehiei în 2002 şi care a distrus şi multe dintre bunurile culturale ale muzeului. Instituţia părea să fie blestemată să o ia, mereu, de la capăt. Totuşi, oamenii nu au capitulat. În 2013, Muzeul Naţional Tehnic a fost inaugurat de Preşedintele Václav Havel într-una dintre ultimele zile ale mandatului său, dar ultimul segment de expoziţie permanentă a fost deschis abia în septembrie, anul trecut.
Cu alte cuvinte, un muzeu al cărui strămoş a apărut în 1862 şi care, după ce a fost inaugurat în 1910, cu doar trei predecesori de acelaşi fel în lume (la Paris, Londra şi Viena), a ajuns cu adevărat la maturitate şi a ajuns să fie deschis publicului, aşa după cum specialiştii săi şi-ar fi dorit, cel puţin după 1925, abia în 2013. Evident, m-am gândit la odiseea prin care a trecut muzeul proiectat de Alexandru Tzigara – Samurcaş din momentul înfiinţării sale (din fostul departament pentru etnografie, stabilit în 1875, în Muzeul Naţional de Antichităţi), în 1906. Construcţia a început în 1912. În 1953, muzeul a fost expulzat din sediul său, în 1978 a fost desfiinţat, pentru a fi reînfiinţat şi întors în sediul iniţial abia în 1990. Expoziţia permanentă a fost finalizată însă abia în 2004.
Sigur, am putea să ne gândim şi la situaţia în care se află Muzeul Naţional „Leonida“ din Bucureşti – nu foarte fericită, din multe puncte de vedere, fapt care ar merita, poate, o discuţie aparte, cu alt prilej –, comparativ cu cea a muzeului praghez. În acest caz, cred că primele diferenţe pornesc de la patrimoniu şi popularitate. Muzeul cehesc are un patrimoniu de aproximativ zece ori mai mare decât cel bucureştean şi mult mai complex (cele mai diverse mijloace de transport, între altele, în vreme ce, în România, la muzeul din Parcul Carol, nu există avioane şi mijloace de transport feroviar). Asta, în afară de utilaje chimice, echipamente miniere şi multe altele. În al doilea rând, pasiunea cehilor pentru tehnică este una reală. Muzeul Naţional Tehnic este cel de-al patrulea muzeu din Cehia ca număr de vizitatori, după Muzeul Evreiesc, Muzeul Naţional şi Muzeul etnografic în aer liber de la Roznov pod Radhostem, aflat într-o zonă de fostă tradiţie românească (primele două sunt situate în Praga; ordinea în care sunt cele mai vizitate este exact cea menţionată!). Greu de crezut că Muzeul „Nicolae Leonida“ ar putea ajunge, vreodată, la o asemenea performanţă!
Muzeul praghez are o sută cincisprezece angajaţi, care administrează trei sedii, cu sute de mii de obiecte, majoritatea dintre ele deja restaurate. Trebuie spus şi că acelaşi muzeu îşi doreşte ca, până în 2020, să investească, din fonduri europene mai ales, sume de peste douăzeci de milioane de euro. Din bugetul pe care muzeul cehesc îl are în 2014, echivalentul a 15,75 milioane de lei, din care Ministerul Culturii îi asigură echivalentul a zece milioane. Restul este asigurat din venituri proprii, aceşti bani provin mai ales din biletele vândute şi din programele educaţionale pentru copii.
Am făcut toate aceste comparaţii pentru a arăta că, dincolo de multe lucruri care pot apropia destinele diverselor muzee din România şi Cehia, există şi foarte multe diferenţe (care nu ne avantajează neapărat).
Un prieten olandez m-a întrebat, acum câteva zile, cam câte muzee din România colaborează cu muzeele din Cehia. Nu mă gândisem la această întrebare şi nu am ştiut ce să îi răspund, aşa că am scăpat cu un evaziv „nu prea multe“. Teamă mi-e că răspunsul este mai aproape de zero. Şi e păcat.
Autor: Virgil Ştefan NiţulescuApărut în nr. 463