Evelio Rosero, Armatele,
traducere de Carmen Spânu, Bucuresti, IBU Publishing, 2009.
Evenimentele prezentate de scriitorul columbian Evelio Rosero in romanul sau „Armatele“ („Los Ejércitos“, 2007) ar putea sa se petreaca la fel de bine in San Salvador, in Guatemala ori in Nicaragua anilor ’80 – ’90. Sau, asa cum se intâmpla de fapt, in Columbia. Tara care, asemenea oricarui alt teritoriu dominat de confruntari militare sau paramilitare, a fost, vreme de decenii, un adevarat teatru al nesfârsitelor violente, al unei imense suferinte umane, al unei infruntari permanente intre dorinta de viata a oamenilor obisnuiti si moartea care parea a incepe sa domine, incetul cu incetul, totul. Caci, având actiunea plasata in San José, o mica localitate rurala columbiana (fictionala, desigur, dar reprezentând o alta fata a umanitatii din aceasta parte a lumii, structural diferita de aceea din Macondo, celebrul topos din romanul lui Gabriel García Márquez, „Un veac de singuratate“), cartea lui Rosero descrie modul in care traieste (sau in care se stinge) populatia, si asa din ce in de mai redusa numeric, de aici.
„Inca un mort…
spre rusinea celor vii“
Izolati de restul tarii si al lumii (capitala insasi pare a se afla la o departare de-a dreptul astronomica, drumul pâna acolo fiind, in contextul intâmplarilor relatate, un plan aproape utopic), oamenii se vad, practic, inconjurati din toate partile de conflicte dure si sângeroase pe care nici nu le inteleg si nici nu le pot controla, dar care ajung sa le guverneze existenta si sa le determine chiar si cele mai neinsemnate actiuni ale vietii de fiecare zi. Infruntarile cele mai crude au loc, desigur, intre militantii de guerilla si fortele armate nationale, numai ca victimele teribilelor confruntari sunt, cel mai adesea, oamenii simpli care, practic, nu stiu cu certitudine care sunt scopurile (sau marile mize, fie ele politice sau financiare!…) ale luptelor care ii prind mereu la mijloc. Astfel ca locuitorii din San José vor ajunge sa se teama la fel de mult de ofiterii federali ca si de periculosii traficanti de droguri din cine stie ce cartel mai nou sau mai vechi, câta vreme nici unii si nici ceilalti nu tin seama absolut deloc de distrugerile pe care le provoaca fara incetare satului si câta vreme cetatenii obisnuiti nu sunt, pentru fiecare in parte din armatele combatante, altceva decât eventuale si foarte posibile „victime colaterale“ rezultate, nu o data, in urma a ceea ce, in ultimii ani, ne-am obisnuit sa numim, dupa modelul impus de buletinele de stiri, „friendly fire“… In fond, de aici si titlul acestui tulburator roman, „Armatele“, autorul sugerând, prin intermediul termenului pe care il foloseste, ca nu mai conteaza absolut deloc din partea carei armate vine glontul care ucide, tortionarul care chinuieste, forta bruta care distruge si provoaca suferinta. Tema fundamentala a romanului se dovedeste, deci, a fi „violenta mereu arbitrara, irationala si intotdeauna lipsita de masura ce va distruge, in cele din urma, o intreaga comunitate“, dupa cum s-a exprimat insusi juriul care a recompensat romanul acesta cu prestigiosul Premiu Literar Tusquets. In fond, scriitorul abordeaza, aici, nenumaratele forme ale aceleiasi violente ce marcheaza istoria foarte recenta a Columbiei – fie ca e vorba de violenta armatei nationale menita, chipurile, a reinstaura ordinea, fie de cea a grupurilor traficantilor de droguri, fie de aceea a insurgentilor din Fortele Armate Revolutionare din Columbia (temuta grupare FARC). „Inca un mort, din cauza violentei. Spre rusinea celor vii“, expresia care se repeta de câteva ori pe parcursul cartii, devine, practic, adevarata emblema a intregului universul fictional din San José.
Colaborationismul fara obiect
Si, cu toate ca avem de-a face cu un roman centrat pe o asemenea tema, incercând – si reusind, de la prima si pâna la ultima pagina – sa cuantifice, cu mijloacele literaturii, efectele dezumanizante ale cruzimilor carora inocentii locuitori din zonele rurale columbiene le cad victime, Evelio Rosero stie cum sa-si construiasca discursul in asa fel incât cartea sa nu se transforme nici o clipa in text (pseudo)politic, si nici in scriere dominata de retorica discursiva si, din pacate, intotdeauna gaunoasa. Pentru a reusi sa ajunga la acest rezultat – si sa convinga in adevaratul sens al cuvântului! – scriitorul alege sa prezinte toate aceste forme ale violentei, precum si teribilele lor efecte, prin intermediul lui Ismael, fost profesor, acum pensionar, in vârsta de saptezeci de ani, om lipsit, in mod funciar, de dorinta de a adera la vreo ideologie, fiind preocupat mai degraba de durerile de genunchi, de temporarele sale pierderi de memorie si chiar de un mic viciu (contemplarea frumoasei sale vecine, Geraldina, care are obiceiul sa se plimbe goala prin gradina, spre indignarea sotiei lui, Otilia, decisa sa-l determine sa inceteze cu acest obicei). Numai ca intr-o zi, pe neasteptate, totul se schimba, iar existenta cel putin partial tihnita de pâna atunci e pusa, deodata, sub semnul intrebarii: intreaga localitate San José se transforma in câmpul de lupta unde se infrunta armatele inamice, ai caror soldati n-au nimic de-a face cu satul, dar sunt decisi, pe de alta parte, sa nu tina absolut deloc seama de el. Pentru Ismael, evenimentele iau o turnura cu atât mai dramatica, cu cât totul incepe exact in vreme ce el se afla la Claudino, un vraci din munti, pentru a-si trata genunchiul bolnav – iar la intoarcerea acasa afla de la vecini ca Otilia, ingrijorata, plecase in cautarea lui, insa disparuse, de atunci, fara urma. Tot restul cartii urmareste incercarile disperate ale lui Ismael de a o regasi, Evelio Rosero detinând arta de a recompune, indirect, intregul trecut al unui cuplu care nici nu mai avea nevoie de cuvinte pentru a comunica si stiind sa sublinieze chiar si detaliile care dadeau culoare vietii in doi: pisicile hranite la anumite ore, pestii din micul bazin din gradina, cafeaua preparata dupa anumite retete, toate spulberate o data cu disparitia Otiliei. Lumea intreaga pare, de altfel, a deveni de nerecunoscut in doar câteva ore: unii dintre vecinii lui Ismael sunt acuzati de „colaborationism“ si, cu toate ca acesta nu e defel dovedit si nici nu se precizeaza cu sau pentru cine ar fi „colaborat“, suspectii vor fi executati sumar in plina strada, iar cei ramasi in viata, ingroziti, isi aduna in graba lucrurile de valoare si decid sa-si abandoneze locuintele si sa plece nici ei nu stiu unde, dar, cu siguranta, undeva unde sa nu mai vada doar moarte la orice pas. De aici va izvori, insa, dupa cum Evelio Rosero insusi a explicat, „un alt gen de violenta, cea urbana, câta vreme multi dintre cei siliti sa se refugieze din calea conflictelor armate vor ajunge in marile orase, unde vor fura, din simplul motiv ca nu vor gasi nici un mijloc de a-si agonisi pâinea ce de fiecare zi.“ Ismael, insa, va decide sa ramâna acasa, doar aici putându-si mentine iluzia ca o va regasi pe Otilia. In plus, dupa cum el insusi constata, „ei pleaca, eu ramân, dar in realitate exista vreo diferenta?“
Despre trecut, fara patima
Pe de alta parte, romanul nu devine nici o clipa lacrimogen, scriitorul fiind maestru in a gasi de fiecare data tonul cu adevarat potrivit intâmplarilor relatate, de a fi personal sau chiar liric, dar cu o intensitate si o profunzime mai rar intâlnite in literatura ultimilor ani. Având ceva din precizia exprimarii jurnalistice, dar si din pregnanta vizuala a unei naratiuni ce se dezvolta de-a dreptul cinematografic, „Armatele“ reprezinta o lectura tulburatoare, facând cititorul sa cunoasca in mod profund personajele (privite, intotdeauna, la nivelul celei mai emotionate umanitati), cartea sa fiind situata integral la polul opus statisticii reci si indiferente ce inregistreaza doar cifra victimelor ramase in urma unuia sau altuia din numeroasele confruntari militare care au sfâsiat lumea columbiana a ultimelor decenii. Incercând sa explice modul in care a ajuns sa se opreasca asupra unui astfel de subiect, Evelio Rosero va afirma ca insasi suferinta resimtita de atâtia si atâtia conationali ai sai a fost determinanta in demersul sau artistic. Mai mult, autorul a incercat ca, prin scenele descrise si situatiile prezentate in aceasta carte, sa zdruncine indiferenta de care, din pacate, lumea contemporana e mult prea adesea dominata, caci, spune el, „in fiecare zi auzim la stiri vorbindu-se despre „victime“ si despre „cifra totala a mortilor“, insa fara a se da o prea mare importanta cauzelor care le provoaca, in Columbia sau aiurea, totul reducându-se la amanuntele care tin, oarecum, de socul jurnalisticii comerciale si nimic mai mult.“ De aici accentul pus de autor pe latura umana a protagonistilor sai, dar si perspectiva narativa, influentata, partial, de marii realisti rusi ai secolului al XIX-lea, pentru opera carora Evelio Rosero si-a exprimat adesea intreaga admiratie. Si tot de aici, capacitatea romancierului de a spune marile adevaruri ale trecutului si prezentului Columbiei fara patima – insa si cu o luciditate extrema si, uneori, de-a dreptul dureroasa, precum si curajul de a depasi, de-a lungul intregii carti, nivelul superficial si comercial la care, adesea, istoriile inspirate de astfel de situatii tind sa se opreasca.