Schitei de portret din „Amintiri…“ îi sunt adaugate noi tuse în tonuri calde, bogat pigmentate. Parintele Isaia Teodorescu este o slabiciune a fostului elev Ion Creanga. Trasaturi fizice, morale si duhovnicesti recompun, scriam, portretul schitat în primele rânduri ale povestirii „Popa Duhu“. Mistuire launtrica, modestie cautata, straie sarace, mergând pâna la neglijenta vestimentara, reculegere si interiorizare, plictiseala ostentativa, chiar zgomotoasa când nu gaseste interlocutorul potrivit. Si subînteleasa placere de a sta de vorba cu un om inteligent, prevestindu-l aici pe Ilie Moromete. Vorbe de duh, ca, altminteri, te manânca urâtul. Filosoful de suburbie se ascunde pe aleile tainice ale gradinilor publice unde încearca bucuriile calme ale umilintei franciscane si citeste în natura modele de utopii postplatoniene, încheindu-si peripul cu drumul spre gazda, „unde-l astepta saracia cu masa întinsa“. Ce fraza extraordinara pentru a numi conditia oximoronica a carturarului ambulant – saracia lafaindu-se împarateste! Între epicureana Gradina publica, vindecatoare de nevroze sociale, si locuinta provizorie aflata undeva la periferie se petrece ratacirea în cerc a cugetatorului sastisit de lume pentru care nici sihastria, nici comunitatea umana nu sunt acceptabile decât vremelnic. Închis între peretii chiliei sale, el ni-l aduce aminte pe batrânul dascal eminescian din „Scrisoarea I“ comparat cu un Atlas spiritual: „ Uscativ asa cum este, gârbovit si de nimic/ Universul fara margini e în degetul lui mic“. Nepasator fata de cele lumesti, parintele îsi petrece viata în plimbari peripatetice prin gradina lui Akademos unde admira mosonoaiele de furnici în care vede „republici întelepte“, fiindu-si totodata dascal si învatacel, necesar si suficient când nu are ciraci vrednici sa-l asculte.
Creanga stia din instinct artistic sa caracterizeze un personaj descriind, la modul balzacian, camera în care locuieste. Totala indiferenta fata de confortul domestic, abundenta tratatelor în sase limbi, dezordinea camerei sunt compensate de ordinea din spirit. Sau poate ca spiritul îsi cauta rânduiala fireasca în dezordine. Fojgaiala gândacilor, prânzul manastiresc, motanul sforaind dupa soba, toate acestea sunt detalii ale unui interior eminescian. Aceeasi sfânta neorânduiala în camera lunaticului Dionis din nuvela, aceeasi filosoficeasca abstragere din Lume în Biblioteca: „Patru pareti straini, afumati si îmbracati cu rogojini; teancuri de traftoloage grecesti, latinesti, bulgaresti, frantuzesti, rusesti si românesti, pline de paianjeni si aruncate în neregula prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spalat, în mijlocul odaiei, aparie pe jos, gunoiu si gândaci fojgaind în toate partile, o pâine uscata pe masa si un motan ghemuit dupa soba era toata averea sfintiei-sale.“ În acest interior tapetat cu rogojini lipsesc soarecii aducatori de melancolie, dar e prezent motanul. Daca tot facem inventarul mobilierului sa retinem absenta garafei pântecoase. Antifraza este forma de exprimare a unei inteligente iesite din comun, de o mare libertate a spiritului si de o stare sufleteasca binara în care contrariile coincid. Nici în spatiul Bibliotecii nu se ajunge la întelepciune, ci la discordie. Din pacate pentru fiinta sa lumeasca, Gura bate Învatatura pricinuindu-i neastâmparatului Diogene destule necazuri: „Mare de inima, iar de gura si mai mare, parintele Duhu nu se învrednicise de o viata mai buna; dar se vede ca nici poftea el una asa, de vreme ce nu-si astâmpara gura catre mai marii sai macar sa-l fi picat cu lumînarea.“
Un om sucit si rasucit în sine, rasucit chiar în contra naturii sale s-a aratat si fostul elev al Socolei. Delasarea catihetilor de la Folticeni îl exaspereaza pe acest ucenic silitor. Necrutator cu sine, recuperând ca autodidact instructia pierduta din leneveala sau din nestiinta dascalilor, îsi impune penitente când nu stapâneste caligrafia si trece la autoflagelare când dascali incompetenti se încurca în explicatii. Exigentul scoler Isaia Teodorescu este de o suceala precoce: „De copil, în seminarul Socola, unde-a învatat carte, mai mult singur decât de la profesori, îsi punea degetele pe o peatra si le batea cu alta, de ciuda ca nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea ca nici dascalul nu putea sa-i talmaceasca bine ceva, si vai de scolarii care-l sminteau de la învatatura!“
Asemenea lui Ipate sau lui Harap-Alb, parintele poarta un nume propus de altcineva, de un nas sugubet, si acest nou nume îi va marca existenta: „Asa fiind el, cica unul dintre calugarii Socolei a zis ca e bun de calugar, numindu-l „Duh diavolesc“, si de unde pâna unde l-a si calugarit, si Duhu i-a ramas numele. Iar el Isaia Teodorescu se iscalea.“ Eroul nostru are, asadar, un nume si o iscalitura care difera. „Duh diavolesc“ este o numire oximoronica data de un calugar sugubet unui confrate plin de râvna. Este o întreaga poveste cu aceste nume si supranume în cartile si în biografia lui Creanga. Craisorul plecat spre curtea lui Verde Împarat este un anonim care se vede botezat în apele raului de catre Spân, una dintre întruparile diavolului. Intrat sa se racoreasca în fântâna Spânul boscorodeste: „chima raului pe malul paraului!“, zicere pe care învatatul Vasile Lovinescu o talmaceste prin Schema raului… Botezat Harap-Alb, craisorul va vedea lumina soarelui ca tânar inocent vândut necuratului. Ion Creanga însusi se numeste în scoala Ion Stefanescu iar în lumea satului Nica a lui Stefan a Petrei.
Printre fratii ruginiti în dogme si bucurosi sa scape de camaradul lor, Isaia trece drept un duh malefic. Pentru povestitor, fost discipol si sustinator al lui Isaia Teodorescu, el a ramas Duhu, adica întrupare a spiritului luminat, dascalul admirat deschis spre stiintele naturii, macar ca, ni se spune în „Amintiri“ III, la Scoala Domneasca din Tîrgu Neamt elevul Creanga a mâncat o bataie din senin. Pentru cine l-a înteles cum trebuie, dascalul a fost Învatator în sensul evanghelic al cuvântului, raspândind duhul bun „Si din scolar, profesor a ajuns la Socola; si duh din duhul sau a dat scolarilor sai o bucata de vreme.“ Din pacate, vocatia pedagogica si râvna întru învatatura sunt subminate sistematic de un psihic labil. Contrariile se cearta mai des decât se împaca în aceasta fiinta oximoronica, în vesnica vrajmasie cu ea însasi, chinuita de un demon interior: „Dar purici multi nu facea el într-un loc, Doamne fereste, caci era duh neastâmparat si neîmpacat chiar cu sine însusi.“ Preotul ratacitor trece prin stari contrare – melancolii si efuziuni lirice, ambele capricioase. Paraseste orasul pentru a se reculege la manastire, revine în târg de unde se refugiaza în natura, se pierde iar în lume purtând cartea în minte, îngânând versuri pe teme preromantice sau cântece de lume. Daca Stan, flacaul statut, are obsesia fixarii la vatra, Duhul lui Isaia dantuieste de la oras pâna în sihastria muntelui fara a scapa, nici aici, de sentimentul urâtului. Asa se consuma viata lui cotidiana în aceasta dubla miscare a spiritului care se lasa ispitit de lume si se retrage grabit în solitudine: „Aici era la Socola, aici în Iasi, aici la monastirea si în Tîrgul Neamtului profesor, de unde cutreiera muntii în sudoarea fruntii, si mai la tot pasul cînta: „Ruinata cetatuie, ce acopere-acel munte,/Si de unde ochiul vede lucruri multe!“ apoi: „Pe o stînca neagra, într-un vechi castel,/ Unde curge-n vale un rîu mititel.“ Iar la urma urmelor: „Pasere galbena-n cioc,/Rau mi-ai cîntat de noroc!…“ Si tot asa, si iar asa, pîna i se facea viata neagra si aici; apoi iar se întorcea la Iasi, îndragindu-l pentru o bucata de vreme.“ Este o ratacire în cerc într-o geografie a urâtului sufletesc. Viata neagra este expresia maxima a urâtului existential. Aceasta ar fi gâlceava înteleptului cu sine revenit din lume în biblioteca.
Autor: ION PECIEApărut în nr. 286