Istoria se succeda cu repeziciune. Evenimente importante se petrec în fiecare zi: perfidul Albion intra în fibrilatie, iar televiziunile se întrec în a ne prezenta imagini dintre cele mai socante (comentariile sunt, de cele mai multe ori, jalnice), criza bântuie planeta si ne arata tuturor ca piata libera nu este totul, guvernul Spaniei e nevoit sa intervina pentru a stopa hemoragia imigrarilor (muncitorii spanioli trebuie si ei sa-si gaseasca locuri de munca, nu doar românii saraci), Italia se îndreapta cu pasi repezi catre colaps, iar prim-ministrul Berlusconi îndeamna la solidaritate pentru depasirea momentului delicat (parca am mai auzit propozitia asta dogita).
În România refrenul la moda este tot reforma, iar acum, înainte de anul electoral, deja se arunca primele momeli cu depasirea crizei si cresterile salariale absolut normale ce va sa vina. Ca un tatuc national, presedintele se întrece pe el însusi si ne dojeneste în legatura cu orice crede de cuviinta. De acum stim bine ca nu orice guvern este bun pentru tara, ci doar acela care se angajeaza în interesul general al românilor. Dar care este interesul national? Aici doar presedintele stie, iar calitatea de atoatestiutor îi permite acest lucru. Ce conteaza vointa cetatenilor, atâta vreme cât exista posibilitati de interpretare inclusiv a Constitutiei tarii?
În tot acest carusel politic, acum, în 2011, s-a petrecut un eveniment care merita putina atentie, mai ales când ne raportam la tara cliseelor bine înradacinate (si ne referim aici la România noastra). Editura Polirom, fapt notabil, a lansat pe piata un autor (economist), Ha-Joon Chang, extrem de iconoclast în materie de gândire economica. Despre economistul sud-coreean (profesor la Cambridge) am mai avut prilejul sa vorbim, atunci când, în Marea Britanie fiind, am asistat la o conferinta a acestuia la Bristol (prilej de prezentare a cartii „Bad Samaritans: The Myth of Free Trade and the Secret History of Capitalism“), urmarea fiind un articol în „Cultura“ din martie anul trecut. Cartea de acum, „23 de lucruri care nu ti se spun despre capitalism“, prezinta într-un mod simplu, coerent, anumite particularitati ale capitalismului. Si, ca sa nu trezim banuiala ca ne aflam în fata unui alt comunist pripasit prin occident si care critica asiduu capitalismul care îl hraneste (fraza sablon a detractorilor de profesie, foarte raspânditi în spatiul autohton si care sunt depozitarii unor clisee greu suportabile), îl lasam pe autor sa se prezinte (ceea ce si face pe supracoperta 4 a traducerii de la Polirom; Doris Mironescu s-a ocupat de traducerea volumului aparut la editura ieseana – este frumos sa amintim si cine ne-a mijlocit lectura):
„Ca sa-l parafrazez pe Winston Churchill, capitalismul este cel mai rau sistem economic, cu exceptia tuturor celorlalte. Nu sunt anticapitalist sau anarhist, sunt partizanul succesului capitalismului. Dar versiunea raspândita în ultimele doua-trei decenii este o versiune extrema a capitalismului pietei libere care, în pofida afirmatiilor economistilor, nu e nici singura si nici cea mai buna cale. Exista mai multe versiuni de capitalism, iar în volum arat ca tarile care au adoptat un alt fel de capitalism au reusit mult mai bine.“
Dupa cum aflam chiar din titlu, economistul de la Cambridge se ocupa de capitalism si de miturile postmoderne care îl întretin. Cele 23 de lectii despre capitalism sunt în asa fel structurate încât sa ne faca sa întelegem despre ce este vorba: mai întâi ni se aminteste ce ni se spune (povestea frumos împachetata, mitul, cliseul), dupa care se precizeaza ce nu ni se spune de catre economistii apologeti ai capitalismului ultra-liberal, acei martori ai Scolii de la Chicago (cu Milton Friedman pe post de guru); urmeaza mai apoi frenezia demonstrativa a lui Chang, care, daca nu are harul sa lamureasca în materie de economie primara, poate indica cel pu?in niste piste de gândire alternativa. În fapt, ne spune Chang, economia politica nu este lucru asa de complicat pe cât este lasat sa se înteleaga, iar oamenii inteligenti au capacitatea de a discerne în acest hatis teoretic.
Multe dintre mini-capitole sunt seducatoare („Nu exista piata libera“, „Majoritatea oamenilor din tarile bogate sunt platiti mai mult decât ar trebui“, „Politicile pietei libere nu îmbogatesc aproape niciodata tarile sarace“, „Faptul ca oamenii bogati devin si mai bogati nu ne face pe restul mai bogati“, „În ciuda caderii comunismului, traim si astazi în economii planificate“ si, în fine, „O politica economica buna nu are nevoie de economisti buni“), iar volumul, per ansamblu, merita efortul lecturii (va asigur ca în spatiul intelectual autohton sunt putine voci care sa rosteasca asemenea sentinte inteligibile despre capitalismul salbatic ce ni predica, inclusiv de închipuitii reformisti autohtoni aciuati prin varii ministere, în fond niste bieti papagali ce repeta o poezie compusa pe alte coordonate geografice). Ma voi opri, în continuare, asupra a doua parti, „Nu exista piata libera“ si „Majoritatea oamenilor din tarile bogate sunt platiti mai mult decât ar trebui“, capitole de început, care mi se par esentiale.
Poate este bine sa ne amintim ce ni se spune în tara noastra în legatura cu piata libera si cu retributia celor ce muncesc într-un loc sau altul. Pai cliseul la moda se articuleaza pe urmatoarea linie melodica: nu mai suntem în comunism, piata libera reglementeaza totul, statul nu este în nici un fel responsabil si nu se poate implica în economie, prin urmare, solutia eficientei maxime o reprezinta privatizarea totala a activelor statului. Astfel de exemple de gândire abunda, în spatiul politic, în lumea mass-media si în rândurile amploaiatilor din spatiul privat. Cititi declaratiile politicienilor, articolele din ziarele importante de la Bucuresti si, ca tacâmul sa fie complet, comentariile corporatistilor autohtoni în legatura cu subiectul (sunt usor de detectat, sunt tineri între 25 si 40 de ani, cu salarii între 15 si 25 de milioane – lasa mereu impresia ca numai ei duc România în spate, ergo salariile lor sunt mai mici decât ar trebui pentru ca ei întretin bugetari lenesi). Un alt cliseu: salariile, si aici nu mai facem referire doar la angajatii din sectorul bugetar, ci si la cei din cel privat. Ni se repeta obsesiv ca trebuie sa fim rasplatiti dupa cât muncim si ca, daca avem salarii neîndestulatoare, vina este doar a noastra, întrucât suntem lenesi, producem putin si ne place sa chiulim (profesorii care muncesc 18 ore pe saptamâna nu au cum sa fie rasplatiti la fel ca presedintele tarii care asuda muncind si mai mult de 12 ore pe zi, poate chiar 16). Nu putem consuma 2000 de lei daca noi producem 1000 de lei, asa spun toti „înteleptii“ natiunii care se perinda zi de zi dintr-un studio de televiziune în altul. Lasam la o parte faptul important ca niciodata românii nu au sustinut ca trebuie sa consume mai mult decât produc – mai degraba problema se pune cum se cheltuieste ce se produce, iar aici nuantele sunt importante. Daca din cei 1000 de lei produsi o minoritate (10% sa zicem) extrage 800 de lei, iar restul de 200 de lei le revin celor 90% dintre românii care muncesc, ei bine, atunci lucrurile nu mai sunt în regula, iar oamenii decenti înteleg bine acest lucru. Sa revenim însa la autorul nostru. Dadeam exemple de opinii înradacinate în spatiul autohton. Sa aruncam acum o privire si catre ce spune Chang în legatura cu temele amintite (piata libera si rasplata salariatilor).
Opinia economistului sud-coreean este una radicala – piata libera nu exista, întrucât „fiecare piata are anumite reguli si limitari care îngradesc libertatea de alegere“ (p. 19), iar „guvernul este implicat întotdeauna“ (ibidem), în sprijinul acestei afirmatii stând faptul ca „multe dintre lucrurile care nu se mai vând astazi pe piata au fost eliminate prin decizie politica, si nu prin procesele pietei însesi – fiintele omenesti, slujbele guvernamentale, voturile, sentintele judecatoresti, locurile în universitati sau medicamentele neautorizate“ (p. 26). Lasam la o parte faptul ca în România înca se poate vorbi abundent pe seama vânzarii slujbelor guvernamentale, a voturilor, a deciziilor judecatoresti si a diplomelor universitare. E drept, într-un punct suntem si noi în rândul lumii civilizate, nu se mai vând oamenii la piata.
Daca ar exista într-adevar piata libera de care ne vorbesc ultra-liberalii, ei bine, atunci, ne spune Chang, atunci nu ar trebui sa mai existe controlul imigratiei, întrucât, nu-i asa?, piata va reglementa totul. Daca nu ar mai exista controlul imigratiei va imaginati ca, spre exemplu, nivelul crescut al salariilor din Europa occidentala ar mai ramâne la fel? Un raspuns lesne de ghicit.
În fapt, dezvoltarea tarilor bogate s-a produs în contra pietei libere, protectionismul fervent fiind marca statelor care au devenit prospere, iar exemplele sunt numeroase (presedintele american Ulysses Grant declara fara pic de jena ca numai peste 200 de ani, când America va obtine din protectionism tot ce va putea obtine, va adopta si ea comertul liber). La noi, taranii autohtoni sunt lasati de izbeliste de o administratie aiuritoare, pe principiul ca este piata libera si ca ei, care sunt neproductivi, asa merita. Astfel am ajuns sa vedem recolte abandonate pe câmp sau vândute la marginea santului la preturi delirante de 0,08 lei per kg (legume, fructe, mai conteaza ce?). Pietele sunt în continuare proprietatea mafiotilor de partid si de stat. În opinia politicienilor nostri, taranii ar trebui sa fie si buni agricultori, si manageri excelenti si economisti veritabili si specializati în sistemul mitei autohtone, prin urmare sa fie plenari dezvoltati. Cum ei nu sunt decât buni agricultori, merita, nu-i asa?, sa crape, numai piata libera si mita sa triumfe. Nu am sa înteleg niciodata care este rostul Ministerului Agriculturii pe pamântul numit România, de ce nu este el desfiintat daca nu mai are obiect de activitate. De fapt, nimic nu este greu de înteles.
Daca protectionismul a creat tarile bogate si salariile decente pe care le primesc cetatenii din aceste tari, ajungem si la chestiunea eficientei economice si a salarizarii. Se repeta zilnic ca românii sunt neproductivi, lenesi si ca sunt rasplatiti dupa munca lor. Dar, se întreaba Chang, oare un sofer de autobuz, din Delhi sa zicem, munceste de 50 de ori mai putin decât unul din Stockholm, pentru ca de 50 de ori este diferenta salariala dintre cei doi? Bineînteles ca nu, de cele mai multe ori munca mai grea este facuta de cei din tarile mai slab dezvoltate. Adica muncitorii români, indieni si mai stiu eu ce, care au acelasi randament ca si cei din Europa de vest, numai ca diferentele salariale sunt în favoarea ultimilor. Care sa fie mecanismul unei asemenea discrepante? Ei bine, în contra a ceea ce ni se spune, cum ca nu suntem productivi, diferenta rezulta tocmai din faptul ca elitele (bogatii) din tarile dezvoltate sunt de mult mai multe ori mai productive decât elitele din tarile slab dezvoltate (uneori chiar si de 50 de ori, cum este cazul diferentei dintre India si Suedia). Asadar, daca este o problema, acesta e la elite, si nu la muncitori; ei oricum fac ceea ce li se ordona. Se ascunde faptul ca, daca exista un esec, este esecul elitelor, si nu al maselor; celor care ne conduc trebuie sa le reprosam faptul ca avem salariile care le avem. Numai ca noi observam faptul ca avem bogati desavârsiti si lumpen proletariat câta frunza si iarba. Pentru ca mitul sa reziste cât mai mult, acesta se întretine din greu: tot felul de formatori repeta dizgratios cum românii sunt lenesi si neproductivi. Sunt multi care nu mai cred aceste povesti rudimentar însailate. Gasim si alte deconstructii în volumul economistului Chang. Merita sa fie citit si tradus în continuare (trebuie aplaudata initiativa celor de la Polirom). Ha-Joon Chang spune raspicat chestiuni importante, pe care altii si le rostesc doar în soapta în spatiul autohton, de teama sa nu fie categorisiti drept comunisti primitivi.
Autor: AURELIAN GIUGALApărut în nr. 338