În numarul 19 al „României literare“ Nicolae Manolescu îi cedeaza lui Emil Cioran locul editorialului sau: directorul revistei a „gasit întâmplator în hârtiile ramase de la Monica Lovinescu versiunea franceza“ a unui text de Cioran dedicat lui Constantin Noica si citit de autoarea „Undelor scurte“ la Europa Libera, câteva zile dupa moartea filozofului de la Paltinis (4 decembrie 1987). Text inedit, tradus de Nicolae Manolescu, necrologul este un portret extraordinar pe care Cioran i-l face lui C. Noica, prietenul de departe, dar ramas atât de viu si de aproape în mintea filozofului din „mansarda“. Cu o intuitie pe care numai o minte geniala si turmentata ca a lui o poate avea, Cioran gaseste secretul vitalitatii fostului puscarias „condamnat la sase ani de închisoare, care, contrar tuturor asteptarilor, l-au fortificat“. Cioran îl cunoaste ca nimeni altul pe Noica, un spirit partizan, ramas pâna la capatul vietii credincios incoruptibil acelorasi idei ce i-au însufletit tineretea, împotriva tragediei si a izolarii prin care a trecut: „Nu e usor de definit“ – spune Cioran – „secretul unei asemenea vitalitati. Retras în Carpati, Noica a devenit centrul spiritual al României. Nimic, absolut nimic nu-i putea lua speranta, nimic nu-l putea clatina. Cheia personajului? Incapacitatea lui organica de a se da batut“. Spre deosebire de partizanii retrasi în munti cu arma în mâna spre a muri în lupta lor cu noua ordine, inacceptabila, din România, Noica, „partizanul“ retras în Carpatii Paltinisului este, el, un supravietuitor si, mai mult, cuceritor si învingator! Nimic nu i-a putut lua speranta: „incapacitatea organica“, de care vorbeste filozoful din „mansarda“, este în realitate taria de nebiruit a celui ramas în Carpati. Admirabila, schita portretului facut lui Noica defineste în câteva cuvinte tipul de „alienare“ ce asigura triumful filozofului, în general, al lui Noica în special: „Dupa cum nu e de închipuit un sfânt dezamagit, nu e de închipuit nici un filozof modest. Exista desigur grade, Modestia profunda nu lasa urme, ea este incompatibila cu orice fel de ordine. Conditia indispensabila a functionarii spiritului este o forma speciala de dezechilibru. Nu te refugiezi în Carpati ca sa te rupi de lume, ci ca s-o cuceresti de la distanta. Tot ce e fecund în om e anormal. Solitarii sunt cuceritori virtuali. Nu fugi de ceilalti ca sa treci neobservat, ci ca sa te pui în valoare. În România, Noica a jucat rolul unui cuceritor. Solitudinea lui n-a reprezentat o abdicare, ci un triumf“. S-a ascuns ca sa fie vazut: nu te refugiezi în „mansarda“ ca sa te rupi de lume, ci ca s-o cuceresti de la distanta. E chiar definitia tipului filozofic al lui Cioran însusi! Pâna la un punct, Noica e „oglinda“ lui Cioran. Si invers: ascuns de ochii lumii, solitarul din mansarda cucereste lumea, ca si Noica, de la distanta. Mai departe, însa, Cioran se desparte de „oglinda“ – în care privea ca în sine însusi! – spre a nota efectele secundare pe care specia filozofului „cuceritor“ le secreta: „Am fost totdeauna mirat ca spirite subtile, cultivate, tin cu orice pret sa-si faca discipoli, sa se retraga în singuratate si sa le astepte pelerinajul. Acest fel de orgoliu ma depaseste, tot asa cum ma depaseste solitudinea în comun. N-am petrecut în viata mea decât trei zile într-o manastire si n-as reîncepe pentru nimic în lume o experienta asemanatoare“. Ruptura e inevitabila, iar despartirea, în realitate o profunda întelegere a „oglinzii“ în care se priveste pe sine, devine vizibila: ceea ce-i desparte este „solitudinea în comun“, râvnita de unul, respinsa de celalalt. „Ceea ce ma uimea la Noica“ – scrie Cioran în necrologul sau omagial – „era nevoia lui de a fi înconjurat de admiratori pe care îi ajuta si îi zapacea. În Evul Mediu ar fi fost un stralucit tortionar, ca toti aceia care se intereseaza prea mult de ceilalti. Nu ne-am întâlnit niciodata fara sa-mi reproseze ca fac ceea ce fac sau, mai precis, ca sunt ceea ce sunt. Cenzor înnascut, adesea din convingere si cu sinceritate, dar, la fel de des, dintr-un sadism subtil si infinit de complex. «Calau» în Paradis, spirit fascinant si coroziv. Aceste contradictii nu erau lipsite de farmec si faceau din el un hartuitor delicat, atragator si inclasabil, o aparitie unica, mai nimerita într-o civilizatie rafinata si decadenta decât în aceea balcanica“. Diferenta specifica între Cioran si „oglinda“ sa, în care pâna la un punct se recunoaste pe sine, consta, mi se pare, si în chestiunea succesorala. Cioran ramâne un filozof fara succesiune, n-are mostenitori – doar epigoni! – , si nici discipoli îndrituiti sa-l mosteneasca nu are. Solitarul din mansarda – ce stia sa poarte cu gratie si masca sociabilului si chiar a „omului de lume“ si petrecaret – a nazuit sa „cucereasca“ lumea de unul singur. „Partizanul“ din Carpati a ales sau – cine stie? – a fost silit sa aleaga, pentru acelasi tel, „solitudinea în comun“, nesuferita lui Cioran, precum si „orgoliul sa-si faca discipoli, sa se retraga în singuratate si sa le astepte pelerinajul“. Iisus se pierde în lume, Noica a chemat lumea la el. De aceea, chestiunea succesorala se pune, în cazul lui Noica, în cu totul alti termeni decât în al lui Cioran, un solitar absolut, cu toate „mastile“ sociabilitatii pe care le arbora: Noica lasa o „masa succesorala“ consistenta, doldora de „bunuri“ al caror cenzor vigilent este. Succesiunea mai e complicata si de culorile, atât de diferite, chiar opuse, ale pelerinilor ce bateau la usa solitudinii lui. O solitudine seducatoare, capabila sa-i „zapaceasca“, spune Cioran, pe discipoli, într-un chip oarecum asemanator aceluia în care un Nae Ionescu îi fascinase pe stralucitii lui „ucenici“, de la Mihai Sora si pâna la, mai ales, Mihail Sebastian.
Extraordinarul portret al lui Noica în viziunea lui Cioran se încheie cu o unda de autorepros si cu o interogatie retorica menita sa adânceasca „misterul“ identitatii celui descifrat si portretizat cu o comprehensiune inegalabila: „Mi se va reprosa neîndoielnic ca sunt nedrept si ca fac prea mult caz de contradictiile si de deconcertantele lui subtilitati. Dar toate aveau parte de un farmec inegalabil. Erai magulit sa te numeri printre apropiatii sai, sa-i cântaresti paradoxurile si remarcile insinuante care-i demolau pe contemporanii nostri cu cea mai implacabila finete. Cine era el, în definitiv, ca sa ne considere niste ratati, fara sa-si dea seama ca are el însusi aceasta sansa, aceasta aureola negativa a unui întreg popor?“.
Ghem de contradictii seducatoare pentru apropiatii maguliti sa-i stea în preajma, prezenta provocatoare ca a lui Socrate în Agora lui solitara, Constantin Noica ramâne în ochii lui Cioran imaginea emblematica a unei „ratate“ schimbari la fata a României pe care o întrevazuse într-o mare si contradictorie carte a tineretii sale agitate: suferinta nemarturisita a lui Noica este si suferinta mânioasa a lui Cioran.
Pelerinii lui Noica, discipolii sau/si succesorii lui l-au iubit si pretuit mai mult pe filozof, ignorându-i cumva filozofia: au scris mai mult despre aura carismatica si fascinatia produsa de filozof si învatator, mai putin despre cartile si filozofia lui. Dupa 1990, poate si sub influenta unor rele suspiciuni, pelerinii l-au uitat putin câte putin, mutându-si, excesiv, atentia asupra lui Emil Cioran. Despre filozofia propriu-zisa a lui Constantin Noica a scris însa o carte riguroasa si substantiala Ion Ianosi, prima, daca nu ma însel, si probabil cea dintâi exegeza adevarata a operei filozofului de la Paltinis. Aflata la a doua editie, cartea a ramas însa neobservata de pelerini, adepti ai solitudinii în comun. Solidaritatea acestui tip de solitudine este incoruptibila si invincibila.
Mortii nu învie
În acelasi numar consistent al „României literare“ Sorin Lavric îi ia un impresionant interviu poetei Ana Blandiana: „Memoria ne poate uni si nu e un drum spre trecut, ci unul spre viitor“. Nu e un drum spre trecut, dar vine de acolo: problema, fundamentala, pe care o ridica poeta în raspunsurile – si raspunderile! – sale, consta în ce fel de trecut conserva si livreaza memoria, drumului catre un viitor plauzibil, dezirabil si profitabil? Dificultatile, enorme, pe care Ana Blandiana împreuna cu Romulus Rusan le-au întâmpinat de la înfiintarea, acum 20 de ani, a Memorialului de la Sighet nu au fost – si poate mai sunt! – doar materiale ci, în special, de ordin politic, spiritual si mentalitar. Exista, cu vorba disparutului cu aproape un sfert de secol în urma, „trecut si trecut“. Într-o versiune infantila si paremiologica, „mortul de la groapa nu se mai întoarce“. Unii, destui, vad însa trecutul ca pe un mort cu lumânarea la capatâi. Mortii nu învie. Uitat de tot, trecutul mai poate învia. Cel mai bun agent de publicitate al viitorului ca trecut înviat este chiar prezentul slabanog, uituc si lihnit de foame de toate felurile aflat la cheremul marilor manipulatori cu gâtul sucit spre „trecutul mort“. Lupta cea mai apriga au dus-o cei doi ctitori ai Memorialului cu acesti adversari „ramasi în urma“ – cum ziceam pe vremuri la sedinte sau azi, „încremeniti în proiect“, cu vorbele filozofului. Au avut de luptat cei doi si cu cusurgii „politicii corecte“, autohtoni sau europeni si nord-atlantici: „Pe parcursul celor 20 de ani“ – spune Ana Blandiana – „am fost atacati si dinspre extrema stânga si dinspre extrema dreapta. Ni s-a reprosat ca nu facem serviciu de cadre printre morti si acceptam sa se cuprinda în notiunea de victime ale comunismului si nedemocrati. Principala acuza a fost ca ne-am ocupat de rezistenta armata din munti în rândurile careia erau si legionari. Am raspuns întotdeauna ca a fi victima nu este un certificate de buna purtare, nimeni nu poate garanta ca toti ofiterii de la Katyn erau ireprosabili din punct de vedere moral. Sau lunga lista de industriasi expropriati într-o singura zi (11 iunie 1948), care figureaza în sala dedicata nationalizarii la Sighet, sunt convinsa ca nu contine doar personaje imaculate, ci si multi afaceristi verosi…“. Cum sa le spui „corectilor“ ca nici victimele nu sunt, toate, inocente?! „Cea mai cutremuratoare descoperire si concluzie a cercetarilor facute în cadrul Centrului International de Studii asupra Comunismului“ – mai spune poeta – „este ca, statistic vorbind, majoritatea victimelor comunismului sunt tarani… Majoritatea luptatorilor din munti erau tarani…“.
Opresc un moment citatul aici: ca sa mai protestez înca o data, în gând si cu vorbe proaste ce nu se spun cu voce tare, contra raului tratament si a ofensei cât o crima de lesmajestate aduse singurului ansamblu mai (!) monumental, bun-rau cum era, poate cam necioplit, ca si sursa lui de inspiratie, dar, în fine, un ansamblu monumental, un fel de catedrala mai mica dedicata taranului român de la 1907 dar si mortilor lui dintotdeauna, inclusiv victimelor colectivizarii din vremea comunismului si pe timpul caruia, printr-un paradox istoric cum au fost si multe vor mai fi, s-a înaltat acest monument pe care nici macar nu l-a cioplit Michelangelo, ci bietul Naum Corcescu, taind în carnea vie, de piatra, a taranilor cazuti mereu sub gloante sau securea calaului de-a lungul si de-a latul micii noastre istorii nationale si apoi cântati, „propagandistic“, nu-i asa?!, de Cosbuc, stranepotul iobagilor fugiti la Nasaud, într-o idila de-a lui ca „Noi vrem pamânt“ sau „In opressores“ ori „Ex ossibus ultor“!, si ele devenite piese de baza în educatia scolara din timpul comunismului. Ei, si?!? Ce vina are taranul român mort la Canal în 1950 sau pe câmp în 1907?! În ce consta, dar, ofensa adusa acelui monument cu taranul revoltat al bietului Naum Corcescu? Caderea comunismului l-a facut si pe el sa cada, anticomunismul de parada si de porunceala îmbrâncindu-l din marginea Oborului unde trona de ani buni în nu stiu ce fundatura: ca sa nu se mai vada revolta „comunista“ înscrisa pe chipul brazdat al taranului, dar mai ales, pesemne, în pumnul strâns si ridicat „muncitoreste“ deasupra capului?! Câta fatuiala si prostie de nestins zac în asemenea manifestari de tip huliganic împotriva însemnelor, comuniste sau anticomuniste, pro ori anti mai stiu eu ce se vede si s-a vazut mereu si în toate, de la pumnul muncitoresc al taranului izgonit si exilat din Obor si pâna la rescrierea necontenita a istoriei prin botezarea si rebotezarea periodic sfintita a strazilor, bulevardelor si ulitelor de mahala din întreaga noastra tara. Când comunismul a cazut, Republica a pierit si ea de pe ulite, iar pe strazi si pe bulevarde, România a redevenit monarhica: nu mai stii nici pe caldarâmul carui print ori rege vei calca mâine. Ca poimâine… Ma întorc, dupa aceasta prea lunga si inutila paranteza la cultivatorii „piosi“ ai trecutului mort de tot de care aminteste Ana Blandiana în interviul sau revelator despre Memorialul de la Sighet: „Au fost apoi ani întregi în care ni s-a reprosat restaurarea cladirii în ruina a fostei închisori si faptul ca am transformat-o într-un muzeu modern, riguros documentat, informatizat, nelasând-o în forma ei initiala… reprosul se repeta mereu sustinându-se ca aprinderea unei simple lumânari pe ruin e ar fi fost un mai pios omagiu“. Sa fie sigura poeta ca „piosii“ acestia, profanatori de morminte, mai degraba vor fi vrut sa puna lumânarea pioseniei lor la capatâiul maidanului ivit în locul ruinei, tocmai bun de aruncat apoi în bratele vreunei „imobiliare“ cu mare viitor pentru întreprinzatori si urmasii urmasilor lor: asa cum se întâmpla cu toate cladirile monumentale lasate sa moara si pe care le mai tine în viata (în carti!) doar istoricul Andrei Pippidi. Fenomen cu totul atipic si neverosimil pentru vremea si lumea noastra, Ana Blandiana si Romulus Rusan „s-au oprit“ din scrisul lor literar si în locul scrisului, cu o dedicatie echivalenta cu „o deturnare de destin“, au muncit ani în sir pentru a restaura o ruina transformând-o într-unul „din marile muzee europene, mai mult de 50 de sali realizate în egala masura stiintific si artistic“, muzeu aflat recent în plina desfasurare a manifestarilor ce marcheaza împlinirea celor 20 de ani de la înfiintarea lui. Într-o lume care începe multe si nu ispraveste ca lumea aproape nimic, fapta este exemplara, iar abnegatia lor fara pereche.