Gloria in excelsis Deoet in terra pax hominibus bonae voluntatis.
Doxologia Mare
Dulce bellum inexpertis
Erasmus din Rotterdam
Sa fie oare din pricina educatiei mele protestante cu origini în timpul campaniilor hughenote din sud-vestul Frantei, sa fie din pricina inrolarii mele, inca din adolescenta, ca element de nadejde al organizatiilor de tineret comuniste, apoi ca tânar membru in Partidul Comunist Francez, sau sa fie din cauza faptului ca m-am confruntat, iarasi, de timpuriu, la 20 de ani, cu violenta mârsavului razboi colonial din Algeria? Sau poate fiindca m-am perindat destul prin tarile lumii a treia sau chiar a patra si sunt satul de calatorii, de turism si de peripetii antropologice?
De ce n-as pune eu cap la cap totul?…
In aceste doua saptamâni de dinainte si de dupa Craciun mi-am pus mai acut problema saraciei, insa nu acea saracie colocviala, teoretica, disecata de bravele noastre creiere universitare pe la seminarii sau prin saloanele mondene din marile orase europene, ci aceea care sare-n ochi oricui e capabil sa nu-si intoarca privirea din lasitate si sa ia act de spectacolul hidos al strazii. Acea saracie care-si tânguie silentios disperarea, acea saracie care nu da voie unui copil sa-si cumpere o cartela de metrou pentru a ajunge sa viseze o secunda in fata scheletelor de animale preistorice de la Muzeul de Istorie Naturala sau in fata dinozaurilor animati din „Palais de la Découverte“.
Aceasta saracie fetida e prezenta la fiecare colt de strada in marile orase europene si americane, pe culoarele metroului, la intrarea in case, in spatiile strâmte dintre imobile, saracie de care dai cu nasul indata ce iesi sa faci o mica plimbare, ca de un corp – iata, ca de acest corp uman chircit in somn deasupra grilajului cald al gurii de aerisire sau ca acesta pripasit prin boschetii parcului. O mizerie care, mie unuia, imi provoaca un sentiment stringent de rusine. Fac parte din clasa medie a societatii si sunt cetateanul unei tari bogate, ale carei elite conducatoare, impreuna cu sleahta aferenta a lacheilor universitari si intelectuali (de stânga, de dreapta, nu mai conteaza) au devenit foarte pricepute in montarea unor spectacole grandioase, ostentative si gras stipendiate pentru un public idiotizat de mirajul bogatiei si al obscenitatii publicitare.
La aproape 70 de ani, n-am reusit sa ajung la „intelepciunea“ pe care o au majoritatea concetatenilor mei si europenii in genere, fie ei bogati fara grija zilei de mâine, fie saraci-lipiti, anume aceea ca totul cura, conform unei fatalitati in parametri normali. Eu nu ma impac, de pilda, cu gândul ca exista copii si mame, celibatare sau divortate, care orice ar face nu reusesc sa traiasca decent; nu-mi e bine nici când ma gândesc la pensionarii care, dupa o viata de munca cinstita, nu-si pot plati incalzirea sau lumina ori scotocesc prin tomberoane dupa o coaja de pâine; ma gândesc cu tremur si la tinerii someri aruncati in „jungla oraselor“ si traind din mila te miri cui; ori la barbatii si femeile, tineri sau batrâni, veniti din Europa de Est, din Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Serbia si esuati aici ca niste epave, spectre plutind pe peronul Garii de Est sau de Nord… Toti cu fetele stravezii, ratacitori pe strazile inghetate si umede in miezul unei ierni capricioase, asteptând cu sfiala o supa calda pe bancile organizatiilor populare de intrajutorare („Resto du Coeur“, „Armées du salut“, „Secours populaire“, „Secours catholique“, „Cimade protestante“ etc.).
Nu-mi place nici ca stâlpii democratiei noastre trag patura peste ochi când proxenetii isi impart teritoriile la periferiile marilor orase si pun la cale soarta adolescentelor venite din Europa de Est si din Africa (1). Franta, Belgia, Germania nu sunt nici România (2), nici Ungaria, nici Liban (3), nici Filipine… Odata cu valul de frig abatut peste noi si cu falsa lor compasiune disimulând un dispret profund pentru mizerie, autoritatile franceze locale si nationale rechizitioneaza sali de clasa, camere de hotel, sali de toate felurile – ma rog, picaturi intr-un ocean de saracie si lipsuri. Franta e un stat bogat, poate chiar foarte bogat, dar, cu toate astea, indata ce mercurul coboara sub zero grade, aici poti muri linistit de frig. Anonim, pe strada, sau in cine stie ce adapost. Sa se intâmple oare una ca asta aici, in dulcea Franta, unde si Dumnezeu ar trai mai bine ca oriunde – cum zicea un adagiu prusac –, in spatiul proclamat de secole patria drepturilor omului? Aceasta Franta care nu ezita sa-i repatrieze in cârduri pe afganii refugiati aici de teama unui razboi care nu se mai termina, unde barbarii se dovedesc a fi membrii ISAF si pagubele lor colaterale (numarate in termeni de pierderi si profit!), iar nu bietii talibani-fantoma… mai este ea oare dulcea Franta?
Care e deci aceasta fatalitate generala care loveste nu numai tarile in curs de dezvoltare, aflate in stadiul cautarilor febrile si a acumularii primitive de capital ori deja supuse dictaturii datoriilor masive, dar iata, care loveste si Franta, si Marea Britanie, Spania si Italia, culminând cu tara cea mai bogata din lume, SUA, pe care unii economisti americani o socotesc, prin prisma anumitor aspecte ale politicii sale sociale, tot un stat din lumea a treia… desigur, cel mai bogat dintre toate?
In Vest, mizeria e prezenta, masiva, in fata mea, la usa mea, la gura de metrou, in supermarket, la bancomatul de unde-mi scot eu banii. Ea se lafaie in capitala unei tari care se lauda cu cel mai mare numar de hoteluri de cinci stele pe cap de locuitor, si cu restaurante marcate cu una, doua sau trei stele in biblia gastronomiei, ghidul Michelin.
Cu toate astea, bani sunt destui. Dovada stau sumele colosale oferite bancilor si companiilor de asigurari aduse la faliment prin lacomia conducatorilor lor. Ni s-a spus ca era necesar sa se intreprinda asa ceva, ca sa nu se prabuseasca sistemul economic mondial, dar cine ne-ar putea convinge vreodata ca pomana trebuia facuta la o asemenea scara?! Or, e suficient sa iei act de enormitatea sumelor deversate sub forma de salarii, bonusuri, idemnizatii, prime, cadouri, avantaje pentru superiorii si pentru presedintii acestor banci care s-au jucat cu banii (paradoxul capitalismului triumfator), pentru a sti ca mijloace exista… Mai mult inca: zilnic ne trec pe la ureche cifre de venituri si salarii gratie chiar organelor insarcinate sa ne informeze-formateze: venituri ale unor jurnalisti pretinse vedete, venituri ale prezentatorilor/-toarelor de emisiuni televizate de tip Reality-TV, unele mai astronomice decât altele, venituri ale unor sportivi carora li se plateste de buna seama altceva decât talentul, staruri de cinema care, oricât de valoroase, primesc sume mult prea mari contra activitatilor desfasurate (sa nu uitam veniturile din publicitate!).
Bogatia (si deci puterea (4)) e in mâinile noastre, si nu de ieri de azi, ci dinainte de aparitia capitalismului care sa radicalizeze exponential acumularea de bunuri. Dintotdeauna, bogatia a fost si a ramas nu numai inechitabil impartita, dar si instrumentul, modalitatea de manifestare a puterii, stimulul pentru care oamenii s-au luptat de secole pentru a-si apropria maximumul: mine de aur, de argint, de arama, de fier, pamânt fertil, paduri si zone maritime… Aceasta diferenta remanenta in socius-urile societatilor cel putin de la nasterea statelor in istoria lumii, din vremuri ancestrale chiar (din vremea cetatilor, a imperiilor antice, a potentatilor si a conducatorilor pagâni sau crestini) pâna la structurile mai complexe (monarhii absolute, republici aristocratice, oligarhice, burgheze, diverse dictaturi, monarhii populare), ei bine, aceasta diferenta de nivel pare sa demonstreze astazi, cu toate spetele istorice care ne sunt la dispozitie si la cote neatinse inainte, fundamentul egoist si egocentric al naturii umane.
De asemenea, dincolo de exemplele singulare presarate ici colo, trebuie sa ne punem intrebari asupra fatalitatii care genereaza aceasta diferenta din ce in ce mai accentuata intre polii avutiei si saraciei, diferenta care a inceput sa se radicalizeze din momentul în care masina progresului tehnic s-a pus pe roate si a prins viteza, adica din epoca Evului Mediu, in Europa Occidentala. Atunci, in câteva decenii si simultan in mai multe tari europene, inventiile tehnice au schimbat arta razboiului, arhitectura defensiva si, din pricina descoperirii importantei investitiilor necesitate, au transformat in totalitate conceptia despre putere a marilor state. Apoi, ritmul tehnicii s-a intensificat in paralel cu succesul navigatiei circumterestre (s-a perfectionat cârma, s-au inventat busola si reprezentarea cartografica sub forma unui glob sau a proiectiei sale, s-a descoperit calea catre Americi); au sporit si au câstigat in precizie operatiunile economice (prin dezvoltarea bancilor, a contabilitatii moderne, a scrisorii de schimb si datorita abundentei aurului pe piata europeana); in sfârsit, gratie tiparului, s-a ajuns la transmiterea rapida a informatiilor, a cunostintelor de orice ordin, a stiintelor, filosofiei si religiei, reformele si, un eveniment cardinal, s-a trecut de la suprematia latinei la scrierea in limbi vulgare.
Or, conform gânditorilor idealisti, odata ce oamenii au avut acces la Lumina Ratiunii (fie ea si dialectice), dupa secole de tenebre (versiune moderna a mitului pesterii), ar fi trebuit sa asistam imediat la ceea ce ei au numit progres moral. Altfel spus, progresul cunoasterii stiintifice (generalizarea discursurilor denotative de veritate, ca sa vorbim ca Lyotard (5)) a fost legitimat in ultima instanta, prin „discursurile prescriptive“, cele care definesc „urmarirea scopurilor juste in viata morala si politica“ (6). In ciuda acestor ne-ncetate imbunatatiri ale datelor teoretice, sperantele idealiste au ramas fara acoperire. Spre sfârsitul secolului al XX-lea, acest progres trebuia sa-si aroge „infrângerea“ ultimului totalitarism, a puterii comuniste in speta, si sa confirme, prin probe practice, evidenta ca liberalismul e forma optima de guvernare, acel liberalism care lasa individul sa-si fructifice singur sansele, in cadrul unui sistem de productie-salarizare-consum condus de o mâna invizibila, acel liberalism care favorizeaza selectia celor mai buni in sânul unui proces cvasi-“natural“ (sic!), daca ar fi sa ne luam dupa apostolii sai…
Asadar, dupa secole de razboaie unele mai sângeroase decât altele, caderea ultimului sistem totalitar din Europa ar fi trebuit sa duca, in logica acestor mostenitori târzii ai moralismului politic neokantian, spre tarâmul unde curge lapte si miere. Unora nu le venea inca sa creada ca sumele enorme consacrate asa-zisului „Razboi Rece“ (rece? depinde pentru cine: in Vietnam sau in Algeria, de exemplu, razboiul era departe de a fi rece pentru indigeni; sub bombardamentele cu napalm, atmosfera trebuie sa fi fost pur si simplu clocotitoare!) vor fi de acum consacrate dezvoltarii armonioase a planetei si unui frumos echilibru intre decidenti (adica bogati) si cei care vor suporta deciziile acestora, adica noi, restul, mai mult sau mai putin saraci insa la fel de exploatati…
Si, ce sa vezi? Chiar nu s-a intâmplat asa. Ba mai rau, noile forme de instabilitate politico-militara inventate pentru a mentine dominatia Occidentului asupra rezervelor de energie fosile, respectiv asa-zisele razboaie de joasa intensitate (o fi ea „joasa“ pentru trupele occidentale, dar populatiile locale s-ar putea sa aiba alta parere (7)), cu consecintele lor – destabilizarea si pauperizarea absoluta a comunitatilor traditionale – au aruncat pe drumuri, cu toate riscurile fizice implicate, mase considerabile de emigranti saraciti care incearca, prin toate mijloacele posibile, sa ajunga in tarile bogate (câteodata li se intâmpla sa ramâna blocati, fara resurse, in tari mult mai putin bogate, ca tarile din Europa de Est), preferând sa traiasca intr-un soi de semi-sclavie, muncind in conditii mai mult decât precare si de clandestinitate pe santiere. Favorizati oficial de politicile occidentale, dar ajunsi sa semene cu niste zombies in carne si oase, acestia prefera sa fie supusi, aici, in societatea de consum, la tot felul de barbarii, decât sa moara de foame la ei in tara, printre ruine si „pagubele colaterale“ provocate de aviatorii hiperspecializati ai NATO sau ISAF, care-i confunda pe luptatorii de rezistenta indigeni (zisii „teroristi“) cu bieti tarani buimaci… in vreme ce elemente „necunoscute“ ori captusite din principiu cu eticheta passe-partout de Ben Laden, Al Quaeda s.a. (despre care nimeni nu stie cu siguranta daca lucreaza pentru sau impotriva statelor occidentale) comit atentate urbane cu numeroase victime.
In aceste conditii, tarile lumii a treia (Somalia, Afganistan, Irak, Pakistan, Darfour, Mali, Congo, Columbia, Palestina ocupata, Liban etc. etc.) sunt macinate de conflicte violente pentru care Occidentul nu-si achita factura niciodata sau prea putin, in câte un atentat ici si colo, cu mult mai putine victime decât face un concediu de week-end pe drumurile din Franta sau din Italia.
Care sa fie asadar aceasta fatalitate care-si bate joc de progresul indubitabil al tehnicii si al rezultatelor ei de neimaginat? Rezultate care, a contrario, probeaza inanitatea oricarui progres etic al omului, fiindca sunt folosite pentru propagarea injustitiilor socius-ului sau la scara planetara (adevarata globalizare obliga!), dar, in acelasi timp, lucesc pe frontispiciul acestui azil protector reprezentat inca de câteva tari ale Europei occidentale.
Sa judecam lucrurile la rece: nici crestinatatea, nici Islamul in difersele lor ipostaze, nici religiile orientale ale intelepciunii (8) n-au fost in stare sa pogoare pacea in datul ontologic al firii omenesti. Niciuna dintre ele n-a putut sa puna piedici – poate doar cu câteva exceptii care confirma regula – egoismului politic si economic care ne stapâneste. Regulile constitutionale si variatele tipuri de drepturi cucerite, acordate si inscrise in corpusurile legislative votate de parlamente mai mult sau mai putin reprezentative n-au reusit cu adevarat sa modereze aceasta vointa de distrugere a omului de catre om, fenomen mult mai general decât exploatarea omului de catre om (inclusiv sub formele practicate de salbatici, carora n-ar fi rau sa le admiram din când in când intelepciunea si eroismul…). Sa ne amintim mereu asta – pentru ca tinerii sa nu uite si sa nu se dedea iluziunilor irenice: razboaiele cele mai crâncene ale secolului al XX-lea si lagarele de concentrare au fost provocate, adesea cu asentimentul populatiei, tocmai de natiunile cele mai educate (Gebildete), mai evoluate, mai dezvoltate si mai cultivate…
S-ar parea, asadar, cu riscul de a-i supara pe câtiva dintre prietenii mei marxisti, leninisti, luxemburgisti, bordigisti, gramscieni, ca diversele teorii revolutionare care descifreaza post factum cutare sau cutare actiune revolutionara pot avea rezultate imediate partial pozitive când se refera la modificarea comportamentului egoist individual sau colectiv, dar esueaza când isi propun sa ofere un sens catastrofelor care urmeaza, marginindu-se sa boceasca nostalgic si sa denunte tradarea modelului ideal – denuntare fara alta eficienta decât consolamentul ieftin al eului plângaret. Aceasta cecitate rezulta din faptul ca critica practicilor pleaca in general de la o falsa premisa, de la un rousseauism angelic, sau chiar de la o versiune laicizata a caderii din Paradis: omul fiind el bun de la natura (ontologicamente bun, vasazica), vezi bine ca l-au stricat conditiile aprige ale traitului in societate, mai ales acele conditii rasarite dupa statutarea proprietatii private („cel care infipse prima piatra de hotar“…), care a condus la o societate stratificata, corupând anima omului si justificând exploatarea celui mai slab de câtre cel puternic.
Or, aceasta asertiune, daca a fost un pic contrazisa contrazisa in primele momente revolutionare, a fost repede dezmintita ulterior fiindca, in sprijinul idealistilor marxisti, experienta (se stie: realitatea e incapatânata) ne invata ca oamenii simpli, de capul lor, nu declanseaza revolutii sau razboaie fiindca nu-si risca bunurile si viata de dragul unor abstractiuni ca Statul, Patria, Natiunea, asa cum credea Hegel, ori Clasa, cum credea Marx, ci numai atunci când le sunt amenintate conditiile de existenta si nu mai intrevad solutii pacifiste de indepartare a unui destin fara speranta, pentru unii, sau de ostoire a poftei insatiabile, pentru altii (9). Gloatele frantuzesti de la 1790 la 1795 nu i-au sustinut pe radicali fiindca ii citisera pe Rousseau, Mirabeau sau Robespierre, ci pentru ca sperau la o viata mai buna: burghezia pentru ca dorea sa sustraga puterea politica de la aristocrati si sa-si asigure gestionarea economiei, saracimea pentru ca visa la o pâine mai ieftina sau pentru ca, gratie stagiului militar, spera la o mai rapida promovare sociala si la imbogatirea de cuviinta…
Iarasi, nu pentru ca ii „citisera“ pe Marx, Plehanov si Lenin au parasit mujicii frontul in 1917 si au intors armele impotriva tarului si a aristocratiei militare dirigente mai intâi, si apoi impotriva proprietarilor – majoritatea mujicilor erau analfabeti. Ci pentru ca riscau sa fie exterminati de mizerie, umilinte, morti pe front cu zecile de mii fara perspectiva vreunei compensatii materiale. Nici germanii nu citisera „Mein Kampf“ inainte de a-l vota masiv pe fostul pictoras vienez devenit caporal antisemit, fiert de ura si de resentiment; l-au votat pe fondul unei suite de esecuri repetate ale diverselor partide politice (de la socialisti la partide burgheze si catolice), incapabile sa gaseasca solutii pentru crizele economice succesive si sa depaseasca starea de umilinta produsa de tratatul de la Versailles. Promisiunile de viitor luminos ale NSDAP i-au facut sa creada ca ar putea lasa in urma mizeria interminabila care-i strivea deopotriva pe muncitori, tarani si clasa medie. Dintre toate revolutiile, Comuna din Paris a fost un fenomen aparte: liderii ei au refuzat orice contaminare a puterii lor cu avantajele oferite de tehnica la acel moment, dezorganizare care i-a costat enorm – practic suicidul militar – pe comunarzii visând la gloria desavârsitei democratii.
In general, analistii idealisti nu vor sa priveasca in ochi acest adevar al istoriei, de frica sa nu descopere in implacabila barbarie umana o parte blestemata a lor insisi, a tuturor: toti, uniti in acelasi destin.
Acest portret al destinului uman, sigur, schitat in graba si in tuse groase, pare totusi sa sugereze ca omul ca Dasein perpetueaza un comportament articulat in jurul vointei de putere si a rapacitatii fara limite, si le preface pe acestea in ipostaze ale Fiintei-aruncate-in-lume (Geworfenheit) si in proiectul de existenta al omului in esenta sa (Seiende) umana, pur si simplu umana (unii ar spune „prea umana“). Oricare ar fi riscul, nimic, poate doar frica imediata de altul, nu poate sta in calea violentei ucigase a modului de a actiona uman nici sa o modifice in profunzime… Mergând pe drumul nostru, am redescoperit batrâna meditatie asupra naturii faustiene a omului, inceputa inca din secolul al XVI-lea prin publicarea de catre Johan Spies a „Cartii lui Faust“, unde se arata ca vointa de putere intruchipata in vointa de a sti il va indeparta pe om de Dumnezeu (10).
In ceea ce ma priveste, prefer sa vorbesc de indepartarea de orice etica transcendenta care postuleaza o limita a josniciei si a anihilarii altui om privit ca un alt-eu-insumi, adica de o etica a milei si a compasiunii autentice, care ne-ar obliga fie sa incalcam legile pragmatice ale oamenilor politici (asa cum arata „Antigona“ a lui Sofocle – o piesa de teatru cu virtuti catharctice), fie sa impartim intre noi ceea ce avem, cum ne invata Grigore din Tours intr-o naratiune care pentru mine, agnostic fiind, reprezinta versiunea hagiografica a metaforei pelerinei Sfântului Martin.
Proiectiile etice, teologice sau filosofice ca reprezentari ale unei imaginatii care se teme de consecintele actiunilor reale, se lovesc de egoismul propriu puterii de cunoastere. E vorba de un conflict insolubil fiindca vointa de cunoastere si vointa de putere functioneaza ca un destin inexorabil al omului (Anánkê), ca o damnatie: inteligenta lui superioara (11) care ii confera si puterea de a crea „Orfeul“ lui Monteverdi, si „Patimile dupa Sfântul Matei“ si „Don Juan“ si ciclul „Inelul Nibelungilor“ si „Primavara“ si opera lui Miles Davis si Italia Renasterii si artisti ca Velasquéz, Picasso, Brâncusi ori catedralele romane si gotice – pentru a ma limita la aria europeana, si, in acelasi timp, sa comita ceva de tipul programului de masacare a indienilor si a australienilor, sa initieze comertul cu sclavi (comertul triangular) pentru obtinerea unui profit fara precedent in istorie, sa pretinda ca detine adevarul unic si sa declanseze nenumarate conflicte religioase si Razboiul de Treizeci de Ani, sa devasteze Europa in numele Libertatii, sa provoace foametea in Indii si Razboiul Opiumului in China, sa se omoare pe capete in proportii nemaiintâlnite in tipul Razboiului Civil american fara sa ajunga la vreun compromis politic si, last but not least, sa orchestreze carnagiile, macelurile, exterminarile si genocidele de neimaginat ale secolului al XX-lea in numele „rasei stapânilor“, al dominatiei japoneze, al puterii coloniale (vezi Indonezia olandeza – un exemplu uitat astazi), al unui „viitor luminos“ sau al… democratiei liberale.
Astfel, mizeria si saracia cotidiene, cu cortegiul lor de iluzii si sperante intr-o lume mai buna pentru toti, se inscriu perfect in schema disperarilor astenice si a dorintei de violenta suprema care genereaza ceea ce Bernanos numea odata „Marile cimitire de sub Luna“… Or, in ciuda a ceea ce eu nazuiesc a fi aratat aici despre ontologia comportamentului uman, asemenea ipostaze sunt pentru mine inacceptabile, ceea ce ma deleaga unui statut aporetic pe care însa mi-l asum. Mai ramâne totusi o enigma… cea mai simpla, mai secreta si mai incurcata: in ciuda rarisimelor lor momente de violenta extrema, ma gândesc la extraordinara putere de a indura a saracilor… Iata inca un paradox al omului – si dovada ca inteligenta superioara care i-a fost data se acomodeaza foarte bine cu servitutea voluntara…
31 decembrie 2009
Traducere din franceza de Teodora Dumitru