IGNAT FLORIAN BOCIORT în dialog cu ALICE RUDA
Alice Ruda: Stimate domnule profesor, sunteţi cunoscut ca un specialist în estetică literară, domeniu în care aţi publicat lucrări în ţară şi peste hotare. Dar dvs., împreună cu H. Tonkin, preşedinte al unei universităţi americane, cu H. Frank, directorul Institutului German de Cibernetică Pedagogică, şi cu alte personalităţi de pe toate continentele, sunteţi membru de onoare al Asociaţiei Universale de Interlingvistică. De unde interesul dvs. pentru ambele domenii?
Ignat Florian Bociort: Ambele au la bază gândirea praxeologică, adică îşi propun să superiorizeze activitatea practică. Deosebirea între cele două direcţii constă în faptul că estetica literară influenţează activitatea literară într-un mod mediat, prin conştiinţa scriitorilor; interlingvistica acţionează direct asupra conştiinţelor din statele mici şi mijlocii, între care este şi România, ajutând acestor state să conştientizeze dureroasa inegalitate dintre locuitorii planetei din cauza limbilor lor native şi propunându-le să schimbe această stare de lucruri printr-o limbă internaţională, uşoară, clară, „latina democraţiei“, care nu va intra niciodată în viaţa internă a popoarelor; ea este destinată exclusiv comunicării peste graniţe, ca limbă a tuturora şi în folosul tuturor popoarelor. Mulţi economişti au certitudinea că această soluţie ar stăvili expansiunea colonialismului cultural şi mercantil, care, prin globalizare, ruinează lumea, material şi spiritual.
A.R.: V-aş ruga să schiţaţi principalele probleme ale interlingvisticii.
I.F.B.: Interlingvistica este teoria limbii internaţionale, o disciplină de largă cuprindere, maturizată pe la mijlocul secolului trecut, deşi începuturile ei sunt vechi. Data convenţională a naşterii ei este o zi din noiembrie 1629, când filosoful Descartes a răspuns unui om de cultură care i-a cerut părerea despre „limbile filosofice“ (limbi construite), tot mai multe după ce devenise clar că latina, limba de contact între învăţaţii occidentali, pierde terenul în faţa limbilor naţionale în dezvoltare. Descartes afirmă că această limbă va trebui să fie una construită, uşoară şi clară. Voltaire prevedea că va veni o vreme în care oamenii se vor simţi închişi în limbile lor, iar peste hotare se vor simţi muţi, pentru că nu vor putea comunica, şi surzi, pentru că limba celuilalt va fi pentru ei o simplă succesiune de sunete. Să mai adăugăm că încă Platon considera că ar fi o binefacere a zeilor o limbă de înţeles pentru toţi oamenii, iar Leibniz afirma că omenirea va câştiga a treia parte a vieţii ei când va rezolva această problemă.
A.R.: Din ce cauză ideea unei limbi internaţionale se impune aşa de greu?
I.F.B.: Din multe cauze. Receptorii conştiinţei umane a fost programaţi doar pentru orientarea în mediul ambiant, nu însă pentru fenomene de dimensiuni mondiale. În al doilea rând, există o firească reţinere în faţa noului, pentru că acesta poate face surprize pentru care subiectul nu are strategii de comportare. În al treilea rând, progresul social este incomparabil mai lent decât progresul tehnic, pentru că structurile tradiţionale sunt închistate în interese umane (privilegii etc.). În al patrulea rând, dictaturile ultimului veac au lovit dur în ideea unei limbi internaţionale democratice, pentru că într-o „pax germanica“, germana urma să fie limba internaţională, iar Stalin afirma că rusa va fi limba internaţională într-o lume a comunismului victorios. În al cincilea rând, mulţi lingvişti au blamat limba internaţională, fie din servilism faţă de putere, fie din stupefacţia înaintea unei idei pentru ei de neconceput; făceau o eroare numită de logică inducţie completă: „Ceea ce n-a mai fost nu poate fi“. În al şaselea rând, marele public, în general conservator, n-a înţeles rolul unei „noi limbi“ pe lângă atâtea câte sunt. În al şaptelea rând, două-trei state mari şi puternice au imense profituri economice, politice, chiar strategice de pe urma preeminenţei lor lingvistice (vom reveni). UNESCO a emis trei rezoluţii, fireşte, neobligatorii, recomandând statelor membre să răspândească limba internaţională, precizând că această idee „este în concordanţă cu ţelurile şi idealurile UNESCO“, dar ţările interesate în menţinerea situaţiei actuale pregătesc câte un „advocatus diaboli“, cum a fost profesorul danez Klinkenberg, care, printr-o ruşinoasă obstrucţiune, a blocat o decizie definitivă la a patra Adunare Generală UNESCO de la Montevideo, 1954. În prezent, din cauza expansiunii rapide a englezei, mişcarea interlingvistică a bătut puţin în retragere.
A.R.: Am impresia că în România limba internaţională se află încă în condiţia Cenuşăresei.
I.F.B.: Iată o relatare semnificativă. Un coleg mi-a spus: „Am aflat că ai vorbit studenţilor despre limba internaţională; nu te supăra, dar este o prostie“. „Există“, i-am răspuns eu, „cărţi despre istoria prostiei omeneşti, în care se arată că prostia era mereu de partea celor care condamnau idei noi, fără să le înţeleagă. Tu n-ai analizat această idee, nu-i cunoşti componentele economică, politică, etică, juridică, sociologică, psihopedagogică, istorică, filosofică şi, evident, lingvistică.“ „Dragul meu“, mi-a replicat el, „este o limbă fără cultură, fără rădăcini istorice“ şi a început să peroreze pe această temă. „Ce limbi ai învăţat şi câţi ani?“, l-am întrebat. „Opt ani, franceza.“ „Fii bun şi repetă în franceză peroraţia ta de odinioară.“ „Păi am uitat limba, pentru că n-am folosit-o.“ „Recunoaşte că niciodată n-ai avut competenţa lingvistică pe care ţi-am cerut s-o probezi. Româna este apropiată de franceză, dar ce spune un asiatic în faţa unei limbi europene? Limba internaţională a fost caracterizată de Academia Franceză drept o capodoperă de logică şi simplitate, iar cele peste o sută de mii de volume existente în Biblioteca Naţională din Viena, traduse în limba internaţională sau scrise direct în această limbă dovedesc că nu este vorba de vreun rabat la funcţionalitatea limbii.“ Totuşi cărţile au dezvoltat şi au şlefuit limba.
A.R.: Aţi amintit mai multe componente ale interlingvisticii. Nu pot fi analizate aici toate acestea. Cred că ar fi necesar să insistaţi asupra componentei economice, care pare atât de departe de comunicarea lingvistică, şi asupra componentei lingvistice, mai implicată în discuţia de faţă şi, probabil, răspunzătoare pentru confuziile care înconjoară această idee.
I.F.B.: Este astăzi proclamată egalitatea între popoare, dar această cerinţă a dus doar la masa rotundă şi la cuvântul neutru Euro. A rămas neatinsă marea inegalitate între popoare, deoarece actuala babilonie lingvistică aduce unor state avantaje imense, profituri cu filmele lor comerciale, cu muzica lor fără armonie, o artă cu o piaţă de desfacere mondială, creând pentru această artă gusturi „moderne“, dar răspândeşte, în cantităţi imense, şi o tehnică de vârf etc., ca să nu mai vorbim de foloasele diplomatice, chiar strategice pe care le aduce „o limbă supremă“. Iată cazul învăţământului limbilor străine. Amintesc aci numele multregretatului acad. Grigore Moisil, una din minţile cele mai strălucite ale noastre. La un Congres internaţional de Matematică a ascultat o expunere a unui matematician japonez în limba internaţională. Moisil a exaltat: Aceasta este soluţia! A făcut în Bucureşti două expuneri pe această temă. L-am contactat după întoarcerea mea din Berlin (1970) şi l-am informat despre amploarea pe care a luat-o limba internaţională în multe ţări: peste 350 de întâlniri internaţionale anuale, care folosesc o singură limbă „a tuturora şi a nimănui“, iar un Congres Universal anual cu mii de participanţi din diversele ţări ale lumii, cu un program ştiinţific şi cultural foarte variat, foloseşte, de asemenea, aceeaşi limbă internaţională. Este un micromodel al unei umanităţi ideale, conştientă de unitatea ei. Dintre ţările europene, România şi Albania au fost, în mod oficial, absente din această activitate.
Învăţarea limbilor străine a devenit o formă de sărăcire a ţărilor dezavantajate lingvistic. Într-un interviu recent, profesoara Giong Xiaofeng de la universitatea din Nanchang spunea că în prezent în China peste trei sute de milioane de elevi şi studenţi învaţă, timp de 12-14 ani, engleza, dar, la absolvire, 99% nu pot folosi această limbă. În urmă cu câţiva ani dl. prof. Marin Rădoi, pe atunci ministru adjunct la Învăţământ, mi-a spus cu amărăciune: „Învăţământul limbilor străine nu dă rezultate“. Aşadar, ar zice Moisil, o moară imensă şi foarte costisitoare macină în gol pe toate continentele, pentru că ni se propune să batem cuie în pereţi, lovind nu cu ciocanul, ci cu… pereţii, ca să ne convingem cândva că singura soluţie este să învăţăm limba metropolei, din leagăn până la mormânt, adică să devenim „fii ai metropolei“, să renunţăm la specificul nostru naţional. Statele sărace au în faţă o dilemă: ori ne zbatem să învăţăm limbile „moderne“, ori rămânem fără informaţia tehnico-ştiinţifică actuală. Altă posibilitate nu se discută! Se ajunge, „logic“, la concluzia că popoarele sărace trebuie să adopte, inconştient, practica din Ardealul austro-ungar pentru deznaţionalizarea românilor şi a secuilor, şi din Rusia, şi din statele coloniale: şcolile au devenit instrumente de anulare a identităţii naţionale. Dar există, cum am spus, o altă soluţie: în afara graniţelor să folosim nu o limbă etnică, ridicată deasupra celorlalte prin forţa armelor şi a finanţelor – totdeauna instrumente ale asupririi şi exploatării –, ci o limbă internaţională, a tuturora, după cum, pe plan internaţional, folosim trenuri internaţionale, ca să nu ne îmbarcăm la fiecare graniţă în alt tren „cu specific naţional“, cu alte dimensiuni, cu alte documente de călătorie etc.
În acest context, iată încă un aspect. În întreaga societate domneşte o incredibilă ignoranţă cu privire la dificultatea de a învăţa o limbă etnică. La o întrunire din Timişoara, o cunoscută doctoriţă afirma că, după opt ani de germană, nu poate susţine o banală conversaţie în această limbă, iar un chimist, fost şef de promoţie la absolvirea facultăţii, n-a fost în stare să înveţe nici o limbă străină, pentru că această muncă nu se bazează pe logică, ci pe memorizare – un chin pentru o persoană cu formaţie ştiinţifică. Există falsa idee că pentru copii învăţarea unei limbi străine este aproape o „jucărie“. Se ignoră faptul că învăţământul are a se ridica la un nivel intelectual şi trebuie să includă numeroase reguli, excepţii, cuvinte cu mai multe forme verbale străine unele de altele, o semantică foarte complexă, o frazeologie cu diverse subînţelesuri etc., care necesită practicarea ani şi ani a unei limbi pentru a se ajunge la o competenţă lingvistică acceptabilă, niciodată perfectă. Reamintesc avertismentul marelui lingvist André Martinet, preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Lingvistică: „La întrebarea câte limbi stăpâneşti?, un filolog, care ştie că o limbă este un ocean fără margini, trebuie să răspundă una singură şi pe aceea prost – limba maternă.“
Adaug un fapt necunoscut marelui public, care crede că a uitat o limbă numai pentru că n-a practicat-o, dar poate observa oricine că la lecţia a 15-a a unui manual a uitat cuvinte şi reguli de la lecţiile a 6-a şi a 7-a. Informaticienii ştiu că există în univers aşa-zisele legi ale entropiei universale, cu puterea de a desfiinţa toate sistemele şi de a le transforma în părţile componente. Această distrugere este cu atât mai uşoară cu cât un fapt are o mai slabă coerenţă de sistem. Construind o casă, ea există decenii, dar învăţând o limbă creăm un sistem informaţional, foarte incoerent pentru că nu există o legătură logică între cuvinte sau între regulile gramaticale. Uităm aşadar orice informaţie în mod spontan.
A.R.: Interlingvistica nu neagă, totuşi, învăţarea limbilor străine.
I.F.B.: Desigur. În situaţia actuală, când informaţia esenţială circulă în două-trei limbi, renunţarea la învăţarea acestor limbi ar fi o soluţie aventuristă, nu una realistă. Argumentele oficiale pentru învăţământul în engleză, germană sau franceză sunt valide, dar interlingvistica atrage atenţia asupra trecerii de la necesitate la eroare. A pretinde ca întregul tineret, de la grădiniţă până la absolvirea universităţii, să studieze limbi străine este o soluţie de tip colonialist. Cetăţenii vor ajunge să stăpânească bine limbile altora numai după ce vor renunţa la propria limbă şi cultură. Situaţia multor ţări africane confirmă această idee. Mulţi basarabeni, după puţine generaţii de dominaţie rusească, au pierdut familiaritatea cu limba română; veniţi la studii în România, mulţi tineri din Republica Moldova vorbesc, în pauză, ruseşte între ei. În secolele trecute, numeroşi germani au plecat în Rusia; acum se repatriază, dar vorbesc între ei ruseşte.
Această pierdere a naţionalităţii este precedată de etnofobie, de dispreţul pentru propria limbă, istorie şi cultură. Românii s-au confruntat, în istoria lor cu acest fenomen. În timpul dominaţiei fanariote, în principatele române, limba greacă avea supremaţie şi prestigiu, iar în saloanele boiereşti era de bonton o română cu accent grecesc: „Mozicule, nu stii că nu se sede zos înaintea duducuţelor?“; câte un boier român spunea că şi-ar tăia braţul dacă ar şti că prin acesta curge sânge românesc. Nu e de mirare că, în secolul al 18-lea, un călugăr grec, Danail, a dat o proclamaţie cerând popoarelor balcanice să renunţe la limbile lor primitive şi să adopte greaca, pentru a deveni „greci curaţi, fii ai vestitei Grecii“. După secole de preeminenţă europeană a limbii franceze, în mai multe state pătura sus-pusă a utilizat pe larg franceza, dispreţuind adesea propria limbă. Pentru Frederic al II-lea, regele Prusiei, germana era „limba cailor şi a vizitiilor“. În 1782 scriitorul francez Rivarol a prezentat într-un for internaţional un Discours sur l’universalité de la langue française, relevând calităţile acestei limbi. Franceza a dobândit şi la noi o superioritate ca limbă de cultură a lumii moderne. După primul război mondial autoritatea românească voia să creeze şcoli franţuzeşti, chiar o universitate de limbă franceză în ţară. Personalităţi ca Rădulescu-Motru şi G. Călinescu au criticat cu vehemenţă această idee. În articolul Alături de dl. C. Rădulescu-Motru, Călinescu refuza condiţia de stat colonial pentru România, menţionând că statele independente creează, în timp ce coloniile importă, iar „dacă Franţa are interes ca românii să devină 20 de milioane de fii ai Franţei, noi avem motive să ne opunem acestui fapt“. Dezbaterea de atunci a devenit actuală astăzi, când avem şcoli străine în ţară, fără nici o opoziţie. Această evoluţie duce pe plan internaţional la monocentrismul culturii. Engleza a pătruns în viaţa internă a popoarelor, cu limba, arta, învăţământul proprii. Cultura omenirii trebuie să rămână însă diversă şi policentrică. Valorile spirituale ale lumii au fost create de elitele tuturor popoarelor. Pierderea identităţii naţionale ar fi o pierdere imensă a omenirii. Un atare pericol a ajuns să ameninţe chiar state cu o cultură veche şi bogată. În anul trecut, a apărut într-o publicaţie internaţională un articol alarmant: Limba şi cultura italiană – la lada de gunoi. În Germania, filmele sunt însoţite de ilustraţii muzicale în engleză, felicitările de ziua naşterii, salutul cotidian ş.a. sunt exprimate în engleză, pentru că, vezi bine, este o limbă mai „selectă“.
A.R.: Propun să ne oprim un moment la motivaţie, un fapt fundamental în şcoală. Pentru că elevii rareori văd scopul unor discipline şcolare, latinii rezolvau problema prin sfatul: nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă.
I.F.B.: Precum am spus, există astăzi argumente serioase pentru învăţarea unor limbi străine. Învăţând altă limbă, cunoaştem mai bine propria limbă, iar învăţarea altei limbi este şi un binevenit antrenament mental la orice vârstă. Însemnările de faţă vor doar să pună în discuţie soluţia tradiţională. Întrebarea esenţială rămâne aceea dacă milioanele de copii ai ţăranilor şi ai muncitorilor au o motivaţie pentru efortul intelectual îndelungat pe care sunt nevoiţi să-l facă numai pentru că limba lor este de circulaţie restrânsă. Fiul unui ţăran ar trebui să câştige cunoştinţe sanitare, să înveţe practicarea în mod ştiinţific a agriculturii, a pomiculturii, a aviculturii etc., iar nu să înveţe cum se numesc păsările, animalele, insectele etc. în alte limbi.
Să privim situaţia copiilor şi a muncitorilor care, în zilele noastre, trec dintr-o ţară în alta. Conferenţiarul I. Cirici, etnic sârb dintr-un sat bănăţean, a relatat următoarele: cei trei copii ai lui au învăţat întâi în şcoală limba sârbă, apoi româna, ca limba oficială din ţară, apoi familia a plecat în Olanda, iar copii au avut de învăţat olandeza, apoi engleza, germana şi franceza, obligatorii în Olanda, iar în ultimele clase, opţional, latina sau greaca. Fiul său cel mai mare a reproşat tatălui că şi-a pierdut copilăria tocând la vocabule, în timp ce colegii lui din Anglia ori SUA au făcut sport în aer liber ori au început să studieze teme fundamentale cu care au concurat la Premiul Nobel. În SUA şi Anglia, câte o limbă străină este mai degrabă un ornament didactic. Un ministru al culturii din Anglia a spus, la o întâlnire cu studenţii, că în scurt timp în Anglia nu va mai fi nevoie de învăţarea unor limbi străine. Se spune că marele lingvist american Chomsky nu cunoaşte franceza, fapt de neimaginat pentru un lingvist european.
Cine are o motivaţie puternică pentru a învăţa o limbă străină o învaţă mai uşor şi mai repede, dar nu limba în totalitatea ei, ci în mod sectorial, adecvat scopului. Un lector român a înţeles că peste opt luni va avea de predat, în engleză, un curs de optică în străinătate. Şi-a procurat un tratat de optică în engleză, câteva mijloace moderne de învăţare a unei limbi străine, apoi, muncind zilnic, şi-a însuşit engleza la un nivel corespunzător. A constatat că are nevoie de opt-nouă mii de cuvinte, nu de 70.000, şi de câteva sute de expresii, nu de peste 3.000.
A.R.: V-aş ruga să vă pronunţaţi asupra componentei lingvistice a limbii internaţionale. Se ştie că există peste 900 (!) de proiecte ale unei asemenea limbi. Din ce cauză limba care a dobândit popularitate, a dovedit practic posibilitatea şi raţionalitatea unei limbi construite, a creat o ramură lingvistică nouă – esperantologia –, a devenit limba în care şi despre care se scriu teze de doctorat, este limba esperanto, dezvoltată printr-o practică de peste 125 de ani, pe baza proiectului propus în 1887 de medicul polonez Zamenhof, după 11 ani de elaborare. Dicţionare bilingve espranto–o limbă naţională există în aproape toate ţările. Marile dicţionare esperanto–german şi german–esperanto ale profesorului Erich-Dieter Krause de la Universitatea din Leipzig, au primit distincţia de „bun pentru eternitate“, acordată de latini pentru cele mai mari capodopere.
I.F.B.: Zamenhof, spre deosebire de majoritatea autorilor de proiecte „pur raţionale“ (proiecte apriorice), a creat un proiect aposterioric, bazat pe experienţa limbilor etnice. Limbile romanice au redus la una singură cele cinci declinări din latină, conjugarea extrem de complicată din această limbă a fost de asemenea mult simplificată; limbile neoslave au redus la două forme pluralul substantivelor din slava veche etc. Zamenhof a preluat din limbile romanice 60 % elemente pentru noua limbă, din limbile germanice 20 % şi din limbile slave 20 %. A înlăturat sunetele greu de pronunţat, cum sunt ă şi â din română, sunetele ä, ö, ü şi altele, a renunţat la principiul etimologic în ortografie, a folosit consecvent numai principiul fonetic, respectiv fonologic, deci toate cuvintele se scriu aşa cum se rostesc. A redus articolele la unul singur, a renunţat la genul gramatical, inexistent în unele limbi. Este aceasta o „schematizare“ a limbii? Este doar o simplificare efectuată de fapt în una sau alta dintre limbile etnice. El a simplificat enorm şi lexicul limbii, printr-un sistem de afixe, care permit formarea femininului sau a „fiului“, a „urmaşului“ din cuvântul generic, de exemplu leporo (iepure), leporino (iepuroaică), leporido (pui de iepure). Prin aceasta, formulări greoaie din unele limbi au fost înlăturate, de exemplu iepuroaică, citit de străini iepuro-aike, este mai greoi şi mai neplăcut decât leporino, iar leporido este mai maniabil decât pui de iepure.
A.R.: Este esperanto o limbă perfectă?
I.F.B.: Este un instrument funcţional şi uşor practicabil. Semioticianul Umberto Eco a susţinut la Sorbona un ciclu de conferinţe sub genericul În căutarea limbii perfecte. A cercetat şi esperanto şi, de unde înainte „fluiera“ la această idee, după ce a cunoscut-o, şi-a schimbat opinia şi a cerut pentru această limbă sprijin diplomatic şi financiar.
În ce mă priveşte, vă amintesc că Zamenhof a procedat intuitiv, folosind experienţa existentă, dar cândva informaticienii cu instrumentele lor moderne ar putea lua în considerare toate limbile lumii şi, foarte probabil, ar găsi şi alte soluţii lingvistice ingenioase, care ar putea superioriza limba internaţională.
O menţiune de interes aparte pentru români: esperanto şi româna au toate internaţionalismele din limbile europene, dar, spre deosebire de limbile romanice occidentale, româna a cunoscut şi o influenţă slavă, deci multe cuvinte slave preluate de Zamenhof există în română; de exemplu cuvântul toporo (topor). Vorbitorii străini de esperanto sunt surprinşi că înţeleg explicaţiile româneşti din obiectivele noastre turistice fără traducere. Într-un text al Ligii Naţiunilor se spune că, intrând într-o sală unde se vorbeşte esperanto, ai impresia că se vorbeşte româna sau portugheza. De altfel, România a fost printre cele 14 state care, în 1921, au propus şi au obţinut utilizarea limbii esperanto în telegrafie (delegat permanent al României la Liga Naţiunilor era Nicolae Titulescu).
A.R.: Şi totuşi, mari lingvişti români ca Graur şi Iordan s-au pronunţat negativ despre limba internaţională.
I.F.B.: Din păcate, n-au înţeles nici măcar faptul că noua limbă are rolul nu de a înlocui limbile naţionale, ci, dimpotrivă, de a le apăra identitatea în faţa colonialismului cultural, care astăzi ameninţă cu dispariţia peste trei mii de limbi şi dialecte, fapt pe care un sociolog american îl comenta cu bucurie.
Într-un interviu, Iordan spunea că în Bulgaria învaţă esperanto şi ţăranii, dar el crede că guvernul bulgar nu va înlocui bulgara prin esperanto. Este uimitoare o asemenea enormitate la un mare lingvist. Pentru el limbile construite sunt jucării, dar a putut afla despre numeroase catastrofe aviatice, maritime, feroviare, cauzate de faptul că doi interlocutori nu s-au înţeles. Iordan a scris cu înaltă competenţă despre opiniile marelui romanist Hugo Schuchardt, dar n-a înţeles adeziunea acestuia la limbile construite, adeziune exprimată într-un referat la Curtea Imperială din Viena, în 1901. Nu l-a înţeles nici pe Otto Jespersen.
Graur a făcut despre esperanto afirmaţii care l-au compromis la întâlniri internaţionale. N-a citit nici măcar prima lecţie dintr-un manual, dar afirma, că este o limbă săracă, inexpresivă, iar argumentul său se reducea la o alternativă eronată: Ori limba este foarte schematică, pentru a fi uşor de învăţat, ori, pentru a fi bogată şi nuanţată, trebuie să aibă multe excepţii şi neregularităţi, ca şi limbile etnice, dar, în acest caz, nu mai prezintă nici un avantaj. Faţă de cine? Faţă de limbile etnice, evident, deci aceeaşi eroare ca şi la Iordan. În mod cert el ştia că limbile neolatine sunt mult mai simple decât latina, dar nu mai inexpresive decât aceasta, iar numeroasele excepţii şi neregularităţi din limbile etnice n-au nici o legătură cu expresivitatea acestora, ele sunt simple accidente istorice.
A.R.: Au dăunat opiniile eronate ale lingviştilor activităţii interlingvistice din ţară?
I.F.B.: Au dăunat în două feluri. În URSS, interlingvistica a fost liberalizată după moartea lui Stalin, iar academicianul Bokarev a publicat două dicţionare de esperanto. La noi dogmaticii au continuat să interzică limba internaţională, bazându-se pe opiniile prestigioase ale celor doi lingvişti. O adresă din 1959 a Direcţiei Presei interzicea chiar cuvântul esperanto în publicaţiile româneşti. În 1970, împreună cu un alt coleg a trebuit să discutăm personal cu fiecare membru al Prezidiului fostei Academii de Ştiinţe Sociale şi Politice pentru a-i convinge să creeze, sub auspiciul acestei academii un Colectiv de esperanto şi interlingvistică la Timişoara. S-a introdus un curs facultativ de esperanto la toate facultăţile de filologie. La prima oră de curs, studenţii scriau după dictare în esperanto. În 1985, toatã această activitate a fost interzisă, iar eu am fost sancţionat fiindcă am iniţiat o mişcare în ţară pentru o idee despre care ştiam că este interzisă de partid.
În al doilea rând cei doi academicieni români, dar nu numai ei, au creat o confuzie terminologică în ţară, numind „limbi artificiale“ proiectele cunoscute în lume sub numele de limbi filosofice, limbi modelate sau limbi construite. Pentru cetăţeanul de rând, termenul de artificial înseamnă ceva mort, sec, schematic, inutilizabil, dar termenul are şi o accepţie ştiinţifică, sociologică, de produs al lui homo artifex (omul meşter). Acesta a creat un număr imens de lucruri „artificiale“, pe care natura nu ni le-a dat. Este oare zborul un mijloc natural de deplasare pentru om? Din păcate, cititorii români cunosc, de regulă, numai sensul trivial al termenului.
A.R.: Ar putea limba internaţională să elimine vreo limbă etnică?
I.F.B.: Niciodată, pentru că nu o limbă elimină altă limbă, ci statul puternic, militar sau economic, prin limba sa, prin arta, cultura, învăţământul, administraţia etc. din propria ţară, pătrunde în viaţa internă a altor state şi înlocuieşte valorile specifice ale acestor state. În Evul Mediu, latina a fost limba internaţională a contactelor ştiinţifice în Occident, dar n-a deznaţionalizat pe nimeni, în schimb, ca limbă a Imperiului Roman din Antichitate, a deznaţionalizat pe iberici, pe gali şi pe daci.
A.R.: Cum vedeţi crearea, prin limba internaţională, a unei noi ordini lingvistice pe glob?
I.F.B.: Ar fi un proces îndelungat, de 20 sau 30 de ani, necesar pentru a răspândi limba. S-ar putea imagina o fază premergătoare de bilingvism, adică o limbă etnică, de pildă engleza, ar putea funcţiona în diplomaţie, în organismele internaţionale, în tehnica computerelor ş.a., iar limba internaţională – în turism, sport, comerţ, în construcţii internaţionale şi, foarte important, ar putea fi un mijloc rapid de comunicare şi de integrare civică a sutelor de mii de refugiaţi din lumea contemporană. Soluţia de bilingvism n-ar fi nouă. În Grecia au funcţionat paralel mult timp vechea elină şi neogreaca, iar în China funcţionează şi astăzi paralel limba populară bai-hua şi selecta venian.
A.R.: Vă mulţumesc, domnule profesor.