Mai credeti în prevestiri? Ati crezut vreodata, mai ales în cele referitoare la moarte?
Ca spatiul rural accepta prevestirile, ca se ghideaza dupa ele, e o certitudine (doar am trait primii 18 ani într-un sat din Lunca Dunarii), dar ca si citadinii le încorporeaza în existenta lor, asta avea sa fie o surpriza pentru mine. În 2003, atrasa de cursurile de etnologie/folclor tinute de Rodica Zane, am decis sa fac o cercetare în acest domeniu. Hotarâtoare în alegerea mea a fost si prezenta unei cucuvele care de un an de zile cânta aproape în fiecare noapte în via parintilor mei, facându-ma sa tremur de frica. Ne întrebam deseori de ce majoritatea prevestirilor sunt cele referitoare la boli, la catastrofe sau la moarte. Vise care prevestesc casatorie, care îti arata alesul, câstig, noroc, vise despre peisaje ale naturii (fenomenul déja vu), calatorii, diverse întâmplari ale cotidianului, subiectele la examen de a doua zi, etc., se întâlnesc si ele de multe ori, dar numarul lor este incomparabil mai mic fata de majoritatea covârsitoare a viselor prevestitoare de boli, nenorociri sau moarte.
Din aceasta perspectiva putem considera prevestirile, presimtirile, un exercitiu, o experienta a priori, care-l ajuta pe om sa se pregateasca, sa se adapteze eventualelor „dezechilibre“. Se produce o familiarizare cu evenimentele ce se vor succeda, sau, parafrazându-l pe Philippe Ariès, care vorbea de moartea îmblânzita, prevestirea reuseste sa „îmblânzeasca“ evenimentele, nenorocirea ce va urma, asa cum ritualizarea reusea sa îmblânzeasca moartea: „Ritualizarea mortii este un caz particular al strategiei globale a omului împotriva naturii, alcatuita din interdictii si concesiuni. Iata de ce moartea nu a fost lasata libera în excesele ei, ci, dimpotriva, a fost claustrata în ceremonii, transformata în spectacol /…/. Moartea poate fi îmblânzita, privata de violenta oarba a fortelor naturii /…/“ .
În general, prevestirile creeaza fie o stare de alerta, atunci când omul nu descifreaza „mesajul“, fie o stare de liniste, când omul a înteles si traieste anticipativ în minte ceea ce va urma, fiind pregatit ca printr-un exercitiu pentru „ceea ce ti-e scris“.
Este o ghidare interioara, care îti creeaza o stare de liniste, când, în fata mortii, de exemplu, omul are o atitudine normala, de acceptare, deoarece moartea, mai ales în mediul traditional, este perceputa ca un eveniment natural, în ordinea firii, ce trebuie sa se întâmple tuturor, fara nici o exceptie.
Se observa în ultima vreme încercarea de a introduce domeniul psihologiei în cercetarea folclorica, mai exact explicarea unor manifestari rituale si cu ajutorul psihologiei. Aceasta noua directie nu este lipsita de interes si nici de adevar, deoarece anumite acte rituale pot avea o functie ce tine de psihologie. Este cazul bocetelor.
În lucrarea „Tara fara dor. Functia psihologica a bocetelor românesti“, teologul Ingo Sperl, în urma unei cercetari a bocetelor românesti, a continutului acestora, pune în evidenta „functia lor psihologica tamaduitoare“, descoperind „puterea vindecatoare a acestor vechi forme de exprimare a tristetii“.
Plecând de la modelul de transformare a durerii propus de doctorul grec Jorgos Canakakis (care a inaugurat „Seminariile de transformare a durerii“, ocupându-se în special de pregatirea pentru „însotirea“ si sfatuirea îndoliatilor), I. Sperl arata ca plânsul, bocitul, forme de exprimare a durerii, conduc la o usurare sufleteasca, dar si la o pregatire sufleteasca în fata celei din urma „calatorii“, moartea. Studierea bocetelor de catre teologul german este legata de participarea acestuia la miscarea „Hospiz“ , al carei scop este de a „însoti“ îndoliatii, de a-i ajuta sa-si exprime si sa transforme furia si durerea folosindu-se de bocete. Mai mult, Sperl afirma ca toate obiceiurile legate de înmormântare sunt o „pregatire psihologica pentru cei ramasi în urma“ si subliniaza astfel „importanta psihologica a obiceiurilor românesti referitoare la morti“ . În societatea actuala urbana, privata de aceste obiceiuri, exista o adevarata panica în fata mortii. Bocetele, ca de altfel toate traditiile legate de înmormântare, ofera un model de comportare si în acelasi timp asigura pregatirea necesara urmasilor pentru a depasi acest eveniment.
Referitor la functia tamaduitoare a bocetelor, I. Sperl afirma ca aceste manifestari rituale pun bazele unei adevarate psihoterapii: „Bocetele au o importanta sociala pentru etapele doliului. Confruntarea lor constructiva cu moartea si jalea ofera societatilor industrializate, sarace din acest punct de vedere, noi impulsuri care echivaleaza cu bazele unei psihoterapii…“
Termenul „confruntare constructiva“ poate fi aplicat si în cazul prevestirilor. Omului îi este frica de moarte. În general, îi este frica de orice limite, iar moartea reprezinta o limita inexplicabila, necunoscuta. Mai mult, oamenii se tem de orice eveniment care ar putea sa-i ia pe nepregatite (accidente, catastrofe de orice natura…).
La fel ca bocetele, prevestirile permit o pregatire sufleteasca. Trebuie mentionat ca trimiterile constante la bocete se fac nu pentru ca bocetele ar fi singurele în stare sa produca o pregatire sufleteasca explicabila psihologic, ci pentru ca bocetele sunt printre putinele acte rituale studiate din aceasta perspectiva, iar raportarea la ele poate facilita întelegerea modului în care prevestirile „actioneaza“ asupra psihicului uman. Printr-o posibila experienta a priori (totusi nu putem fi niciodata siguri ca prevestirea se va adeveri), prevestirea îl obisnuieste, îl familiarizeaza pe om cu cele mai importante evenimente ale existentei sale, casatoria, nasterea unui copil, boala… si mai ales îl face sa-si învinga frica de necunoscutul reprezentat de moarte.
Prevestirile reusesc sa faca o pregatire spirituala. Omul are nevoie sa creada ca viata nu se sfârseste o data cu moartea trupului, iar prevestirile îi dau indicii asupra a ceea ce va fi dupa aceasta „trecere“. Psihanalistul C.G.Jung descrie situatia: „/…/ un interes de seama al omului când îmbatrâneste îl constituie tocmai familiarizarea lui cu posibilitatea mortii. Omului i se pune un ansamblu de întrebari imperioase si el ar trebui sa raspunda la ele. În acest scop, ar fi bine ca omul sa aiba un mit despre moarte, caci ratiunea nu-i arata nimic altceva decât groapa întunecata în care va coborî. Or, mitul ar putea oferi privirii sale alte imagini, despre viata în tara mortilor, imagini care sa-l ajute si sa-l îmbogateasca. Daca el crede în ele sau daca le acorda macar ceva credit, atunci are la fel de multa dreptate sau se însala la fel de mult ca unul care nu crede în ele. Însa în timp ce cel care neaga se îndreapta spre neant, cel care se încrede în arhetip merge pe urmele vietii pâna la moarte.“
Raportarea fiintei umane la prevestiri se manifesta si în societatea moderna actuala, caci fenomenul „înstrainarii“ de care vorbeste P. Ariès nu se produce, spre deosebire de cazul bocetelor (practicate azi numai în mediul rural). Prevestirile nu sunt privite cu mefienta. Oameni din toate mediile sociale, culturale, cu grade diferite de educatie, se raporteaza la ele în diferite împrejurari ale vietii, ei nu se tem sa le împartaseasca celorlalti, sa le descifreze continutul, sa ceara lamuriri. Exista bineînteles si aici limite, în functie de temperamentul fiecaruia: sunt oameni care împartasesc cu usurinta celorlalti continutul prevestirilor; deseori se aud rostite cuvintele urmatoare – „Sa-ti povestesc ce-am visat aseara…“. Asa încep multe conversatii la locul de munca, în mijloacele de transport în comun, în drumul spre serviciu, prevestirile facând parte din existenta cotidiana. Pe de alta parte, unii nu împartasesc prevestirile decât persoanelor foarte apropiate.
Familiarizarea cu fenomenul mortii, prin riturile specifice ei, este, în fapt, o necesara pregatire psihologica. Prevestirile fac parte, la rândul lor, din procesul familiarizarii cu fenomenul mortii. La urma urmei, toti oamenii au parte de prevestiri, dar nu toti reactioneaza la fel.
Ca si în cazul etapelor doliului, reactiile sunt diverse, unii se lasa coplesiti si refuza sa accepte adevarul mortii. Apoi, nu toti oamenii iau prevestirile în seama, unii chiar argumenteaza si explica apelul la rational.
Teza lui I. Sperl este importanta pentru ca descopera elementul psihologic în traditie: bocetele au o valoare tamaduitoare importanta; de fapt, obiceiurile legate de înmormântare sunt o pregatire psihologica pentru cei ramasi în urma: „Românii care traiesc în satele cu un mod de viata traditional se pregatesc sa moara atât spiritual, cât si material“ .
În sprijinul ideii ca omului îi sunt necesare toate aceste elemente care alcatuiesc prevestirea, prin care poate capata indicii capabile sa-i alunge temerile legate de orice bariera, de necunoscut ( e vorba aici în primul rând de moarte) îl putem cita din nou pe C. G. Jung: „ /…/ ratiunea critica a eliminat si ideea vietii de dupa moarte. A fost posibil numai din cauza ca oamenii din ziua de azi se identifica exclusiv cu constiinta lor si îsi imagineaza ca sunt doar ceea ce stiu ei despre sine. /…/ pentru majoritatea oamenilor înseamna foarte mult sa poata presupune ca, dincolo de existenta actuala, viata lor are o continuitate nedefinita /…/ exista oameni care nu simt nici un fel de nevoie de nemurire si care se gândesc cu groaza ca ar trebui sa sada zece mii de ani pe un nor si sa cânte la harpa!… Însa în majoritatea cazurilor, problema imortalitatii este asa de stringenta, imediata si de neînlaturat, încât trebuie riscata încercarea de a ne forma o conceptie pe aceasta tema. Ipoteza mea este ca o putem face cu ajutorul aluziilor, al indiciilor pe care ni le trimite inconstientul, de exemplu, în vise…“ .
Chiar daca nu se poate aduce o dovada valabila, „palpabila“, a continuarii vietii (sufletului) dupa moarte, tot exista evenimente care dau de gândit. De aceea este foarte important sa nu avem pareri doctrinare, preconcepute, în legatura cu ceea ce afirma visele prevestitoare, toate prevestirile, în general. Nu le putem atribui întotdeauna valoare de cunoastere, dar le putem lua, cel putin, drept indicii, pregatire (psihologica), în formarea unei conceptii despre imortalitate.
Note:
1.P. Ariès, Omul în fata mortii, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1996, vol. II, p. 426-427.
2. Iata de ce urmatoarele fraze, ilustrând firescul vietii, al existentei umane, sunt des rostite: „Ti-ai trait traiul,
ti-ai mâncat malaiul“ sau „Asa-i lumea trecatoare / Unul naste, altul moare“. Moartea este doar o trecere, ce-i drept Marea Trecere, spre o alta lume, lumea „de dincolo“.
3. Ingo Sperl, Tara fara dor. Functia psihologica a bocetului românesc, Bucuresti, Ed. Univers, p. 13.
4. Primul „Hospiz“, deschis la Londra de doctorita Cicely Saunders, în 1967, avea statutul de „casa pentru oamenii grav bolnavi. Acolo rudele puteau sa-si însoteasca membrii familiei care trebuiau sa moara, împreuna cu echipele medicale. Muribunzilor li se acorda adapost, atenuarea durerilor si asistenta plina de dragoste“, I. Sperl, op. cit., p. 30
5. Ibidem, p.219.
6. C.G.Jung, Amintiri, vise, reflectii, Bucuresti, Ed. Humanitas, trad. Daniela Stefanescu, 1996, p.308.
7. Trebuie sa recunoastem ca la orase suntem privati de aceste modele de comportare umana, fiind aproape imposibil sa bocesti, în conditiile în care societatea a înlocuit caruta în care defunctul mergea pe ultimul drum în vazul întregii comunitati, jelit de femeile care stateau aplecate deasupra sicriului deschis, cu o masina neagra în urma caruia merg tacuti cunoscutii. Modernul a înlocuit vechiul, traditionalul. Asupra acestei transformari vorbeste si Philippe Aries: „Un tip absolut nou de a muri a aparut în cursul secolului XX, în câteva din zonele cele mai industrializate, mai urbanizate si mai avansate tehnologic din lumea occidentala – si fara îndoiala asistam doar la faza initiala. Doua aspecte îl izbesc pe observatorul cel mai neatent: noutatea acestui tip si, desigur, opozitia sa fata de tot ce i-a precedat, a carui imagine inversata, sau negativ, o reprezinta: societatea a expulzat moartea, exceptând-o pe aceea a oamenilor de stat. Nimic nu mai anunta în oras ca s-a petrecut ceva: vechiul dric negru-argintiu a devenit o banala limuzina neagra, greu identificabila în suvoiul circulatiei. Societatea nu mai face pauze: disparitia unui individ nu mai afecteaza continuitatea. Totul se desfasoara în oras ca si cum nimeni n-ar mai muri.“(P. Ariès, op. cit., p. 366).
8. O femeie din satul Radu-Voda, jud. Giurgiu ne spune: „Miel daca visezi e zapada. Da’ ce, eu daca visez miel în mijlocu’ verii înseamna ca o sa ninga?!!“ (Inf. Valentina Tatu, 32 ani, ancheta – august, 2002).
9. I. Sperl, op. cit., p.219.
10. C. G. Jung, op. cit., p. 304.