Emanuel Tanjala, Jurnalul unui fotograf, Bucureşti, Humanitas, 2013
„A quick thing and there’s a whole world in it.“
(Henri Cartier-Bresson)
Am un nod în gât de fiecare dată când iau parte la discuţii între fotografi profesionişti sau aspiranţi, purtate într-o păsărească gureşă, în care toate părţile de vorbire par alcătuite numai din versiuni de obiective, filtre, lentile, polarizatoare, stabilizatoare, histograme, efecte de editare şi parametri exprimaţi în cifre neînţelese. O taină care nu numai că nu-mi dă niciun fior, dar mă pune de-a dreptul pe fugă. Poate de aceea am citit cu bucurie, cu liniştire şi poate prea pe nerăsuflate o carte care arată că se poate şi altfel. Că fotografia e de găsit, mai degrabă, în altă parte.
Confesiunea lui Emanuel Tânjală, autorul „Jurnalului…“, începe grăitor: „Faptul că fotografia foloseşte un instrument al tehnicii nu o transformă într-o ştiinţă exactă. A fotografia este mult mai mult decât a şti cum să foloseşti filtre sau cum să te perfecţionezi în laboratoarele digitale. Fotografia capătă valoare atunci când componenta umană intră în rol. Mai mult decât creierul şi chiar mai mult decât ochiul, sufletul fotografului, temperamentul, caracterul, personalitatea sa sunt cele care fac fotografia. Nu am stat niciodată să detaliez despre obiective sau tipul camerei cu care am făcut o anumită fotografie. Dar mi-a plăcut să-mi amintesc povestea acelei fotografii şi starea de spirit pe care am avut-o atunci când am declanşat. Despre asta voi vorbi aici.“ Emanuel Tânjală scrie despre fotografie într-o lumină subiectivă, personală. Fragedă ca înainte de mijitul soarelui. Oameni. Locuri. Stări. Zile. Clipe. Întâmplări. Nu face paradă de cunoştinţe tehnice, nici risipă de parametri. Fireşte, specialistul se ţine departe de orice urmă de amatorism şi strecoară din când în când – doar atunci când este nevoie – câte un detaliu tehnic: focala obiectivului cu care a realizat portretul de la distanţă al fetei din Maramureş în 1972; cât a închis diafragma şi cum a îndulcit bliţul ca să gestioneze lumina dintr-o situaţie contre-jour şi să obţină un efect de aureolare; poate, cât a lăsat să se impresioneze senzorul într-o lumină mai puternică ori mai slabă. Dar toată îngrămădirea de cifre care alcătuieşte alfabetul cam runic al specialiştilor se topeşte la Tânjală în subsidiarul declanşării. E acolo fără să strige, veghează discret ca fotografia să ajungă la privitor proaspătă, zvâcnitoare şi, mai cu seamă, de o simplitate covârşitoare, căreia i se poate răspunde numai prin tăcere.
Cartea se clădeşte, aproape de la sine, din trei părţi: începuturile şi profesia de fotojurnalist în România comunistă; exilul şi reîntoarcerea; eseul în care, amintindu-şi poveşti ale imaginilor surprinse, explică principalele genuri fotografice. Are şaptesprezece ani când primeşte, cu mirare, primul aparat foto – „o cutie dreptunghiulară, neagră, în capul căreia se afla un mic vizor prin care priveam ceea ce îmi plăcea, după care apăsam pe un buton primitiv şi zgomotos“. Lucrurile nu aveau încă nume. Începe apoi să vadă lumea prin obiectiv într-o altă lumină, iar descoperirea are în ea un fel de fior al începuturilor, cu zguduirile lui cu tot: „Mi se părea o minune ca o imagine pe care o surprindeam să fie transformată, printr-un proces de developare în substanţe chimice, într-o fotografie în felurite tonuri de gri, pe o hârtie. M-a fascinat acest miracol şi m-am aruncat asupra lui cu curiozitatea celui care descoperă o altă lume, un alt univers, în care păşeam cu un fel de spaimă.“ Încercările adolescentine, cu flori, fructe, livezi şi interioare ţărăneşti, care îi modelează atenţia, sensibilitatea şi îl îndrăgostesc pentru totdeauna de lumea satului, sunt răsplătite, la 26 de ani, cu primul loc de muncă în domeniu: fotoreporter la ziarul „Satul socialist“. Este pus în situaţia dificilă a fotografului care vede ceva, dar trebuie să arate altceva: nevoit să ilustreze, pentru o publicaţie comunistă, o ţărănime triluind de fericirea colectivizării şi de binecuvântările industriei progresiste, observă în fapt că satul românesc este o lume bulversată, decadentă, pâlpâind de o frumuseţe ameninţată. Pe de o parte, are delicateţea şi răbdarea să decupeze dintr-o astfel de lume partea luminoasă; pe de altă parte, rebel, tânăr, cu plete şi mustaţă – cu cea mai savuros de susceptibilă înfăţişare, adică – se lansează, alături de colegii jurnalişti, într-un discurs duplicitar în care critică în subsiadiar mizeria şi decadenţa pricinuite de comunism. Îndrăzneala nu este lăsată nepedsită. Urmează perioada petrecută la „Flacăra“, un loc de muncă îndelung râvnit pentru că era singura revistă color din România socialistă, dar greu de îndurat din pricina personalităţii despotice a directorului, Adrian Păunescu. Pe care nu ezită să-l califice cu cele mai dure adjective, lucrul întregind o atitudine generală de critică virulentă la adresa comunismului, răspândită în toată pânza cărţii, fără a precupeţi vreo vorbă grea. Ca şi poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Trebuie să fie mereu în miezul evenimentelor, este trimis la orice oră, în orice anotimp, în orice colţ al ţării care dă semne de întâmplare. Îndură trenuri îngheţate ori caniculare, cenzura securistă, absurditatea directorului, dar are parte şi de o echipă profesionistă, de călătorii în toate oraşele ţării şi de câteva întâlniri memorabile. Apoi, în perioada cât lucrează la revista „Cinema“, îşi schimbă întrucâtva privirea: fotojurnalistul dinamic, chitit pe eveniment, se rafinează prin latura fotografului de studio, care învaţă să realizeze portrete în combinaţii sofisticate de lumini şi să se strecoare printre actorii şi personalul de pe platou – vorba lui Cartier-Bresson din scurtmetrajul „The Decisive Moment“ – cu supleţea unui animal de pradă. Întâlnirea cu fotograful francez – care îl fascinează şi cu care ajunge să fie comparat – este şi ea de căpătâi: la el, Tânjală descoperă delicateţea omului care caută pe tăcute detaliul semnificativ în magma banalului. Şi modestia. Un moment tare al devenirii sale este şi întâlnirea cu Sergiu Celibidache, căruia are prilejul să-i facă, în timpul repetiţiilor de la Filarmonica „George Enescu“, o serie de portrete: vulcanice, avântate, largi, fermecătoare. Întocmai ca personajul.
Exilul îl trezeşte la o realitate surprinzătoare: îşi dă seama că trăise, vreme de treizeci şi patru de ani, într-o claustrare absurdă. O bursă de studiu la Perugia îi descoperă mai întâi gustul libertăţii: „Devenisem un explorator în lumea liberă, un exilat în univers, nu mă mai simţeam român, nu mai aveam patrie, eram un ins într-o lume în care, treptat, începeam să mă adaptez.“ Fascinaţia descoperirii Italiei îl face să „declanşeze robotic“, hămesit de priveliştea arhitecturii, străzilor înguste, pieţelor largi, statuilor, Capelei Sixtine, canalelor veneţiene şi de voluptatea unei lumi respirând liberă: „Am fotografiat Roma cu nebunia plăcerii de a face dragoste cu locul acela. De a mă îndrăgosti la prima vedere şi a rămâne smerit.“ Apoi, nu fără dificultăţi politice, reuşeşte să se alăture familiei, care primise drept de emigrare în Statele Unite. Mai întâi copleşit de măreţia urbanistică, de viteza şi de diversitatea etnică a unei lumi care întruchipa diferitul deplin, descoperă apoi o Americă profundă, intimă, care nu seamănă nici cu cea din filme, nici cu cea din vise: „O Americă a oamenilor şi a locurilor, o ţară care nu se vede de pe autostradă. (…) Cântăreţi ambulanţi, sportivi musculoşi şi copii în cărucioare, femei frumoase, culturişti, perdanţi, drogaţi, prieteni şi farsori.“ Petrecându-şi dimineţile pe „Venice Beach“, vede numai „oameni desenaţi în lumină“. Nu la fel poate spune şi despre ceea ce găseşte la reîntoarcerea în Bucureşti, la puţine zile după Revoluţie: „(…) am aterizat într-o ţară înlăcrimată. O iarnă tuciurie cu drumuri desfundate şi oameni trişti. (…) Am fotografiat un popor păcălit, umilit, minţit şi jignit.“ La aproape un deceniu după revenire, o lumină mai bună se aşterne prin colaborarea cu revista „Formula AS“, prilej de a reînnoda cu lumea satului, cu tihna şi cu simplitatea, cu bătrânii şi cu poveştile. Cu o prospeţime pe care numai vechiul ştie să o păstreze.
Cea de a treia parte a cărţii, deşi explică fotografia, este mai puţin o lecţie şi mai mult o mărturisire. Fotografia, ca act de creaţie, este „un strigăt de bucurie sau de întristare“. Sarcina fotografului este să elaboreze spaţiul pe care i-l oferă dreptunghiul din aparat, înzestrându-l cu sens şi unicitate. Fotografia poate fi despre iubire, despre dor, despre grijă, despre aşteptare, despre prietenie, despre plâns, despre dăruire – despre orice, atât timp cât fotograful este omul potrivit la locul şi la momentul potrivit, atât timp cât speculează cu delicateţe şi modestie situaţiile vieţii şi se adaptează pentru a răspunde fie spontaneităţii instantaneului, fie discreţiei portretului, fie lucidităţii documentarului, fie delicateţii detaliului. Perseverenţa, tenacitatea, îndurarea şi abilitatea, înţelepciunea şi răbdarea sunt calităţi despre care autorul scrie ca şi când ar fi făpturi şi ar vrea să le fotografieze.
Ce surprinde la fotografiile lui Emanuel Tânjală e mirarea pe care fiecare dintre ele o respiră, care dă imaginilor lui prospeţime, vibraţie, tulburare. Mirarea în faţa fotografiei şi mirarea în faţa lumii, fie că e vorba de irepetabila clipă în care o bătrână duce palma noduroasă la gură, de surâsul într-o doară al unei femei nomade cu mâini frumoase, de învârtirea unui carusel ori de uimirea unui copil cu pletele aureolate. Relaţia personală care se stabileşte între fotograf şi subiect conferă o naturaleţe care deşi s-ar putea nărui dintr-un singur gest, ca o siluetă de scrum, totuşi nu se năruie: „Plăcerea de a fotografia oameni vine din iubirea faţă de ei.“ Ce aşterne, din când în când, o umbră piezişă pe scriitura altfel luminoasă e tonul cu care autorul mai degrabă evocă decât exprimă viaţa satului, de o perenitate dulceagă. Îndreptăţirea vine din faptul că evocarea e una onestă, trăită şi nu izvorâtă din ideologii şi slogane. Iar ceea ce dezamăgeşte pe alocuri privirea şi buricele degetelor e reproducerea exclusiv în alb-negru a celor peste 150 de fotografii din volum, pe o hârtie mai degrabă poroasă. E adevărat că o atare cheie cromatică e sofisticată, esenţializează, conferă imaginii forţă şi frusteţe, însă pe alocuri m-am întrebat ce culori a avut acea lume vibrantă, în vreme ce calitatea hârtiei sporeşte granulaţia imaginilor, şi aşa suferinde în urma trecerii din analogic în digital. Însă raţiunile acestea poate că ţin mai degrabă de camera obscură a editării…
Nu ştiu dacă jurnal sau mai degrabă memorii – având în vedere că timpul, cu exilul, cu încercările şi cu minunările sale se aşterne peste spuma zilelor şi le preschimbă substanţa înainte de a fi aşternută pe hârtie –, dar cartea lui Emanuel Tânjală pare mai mult spusă decât scrisă. Într-un limbaj simplu, cu o frază fluidă, limpede, pe un ton de confesiune, uneori liric, alteori autoironic, întotdeauna smerit, povestea este una curgătoare. Parcurgând-o, nu am aflat nimic în plus despre funcţiile sofisticate ale aparatului cu care mai decupez lumea din când în când. Mi-a arătat, în schimb, că nu de parametri şi de cifre trebuie să mă tem în primul rând atunci când apăs pe declanşator. Ci de neputinţa de a înţelege oamenii şi locurile, de a crea legături şi de a intui povestea în măruntul fiecărei zile. E mai greu de îndreptat. Mai opacă.