André Glucksmann, Discursul urii, traducere de Ileana Cantuniari,Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 227 pp.
In cazul in care „terorismul este problema noastra filozofica nr. 1“, atunci a sosit vremea „mortii omului“ (Georges Bataille) dupa doua secole de iluminism kantian? Este septembrie 2001 momentul critic al monopolizarii urii de catre „marele public“, potential terorist, dupa ce aceasta facultate apocaliptica de distrugere fusese odinioara in seama zeilor, pentru a fi monopolizata apoi de marile puteri? Este razboiul terorist responsabil de amplificarea acelui „impuls de moarte“ descris de Freud in miezul conditiei umane? Iata intrebarile initiale de la care-si porneste André Glucksmann eseul despre ura.
Prietenul celor fara de putere
Imaginea filmata expune publicului larg ororile razboiului. De la baietelul ce iese cu mâinile ridicate in aer din ghetoul Varsoviei, la fetita vietnameza fugind cuprinsa de flacarile napalmului ce o inconjoara, la cetatenii planetari ce se arunca in gol de pe turnurile Manhattan-ului, iata imagini ale groazei si ororii, care vin sa schimbe dimensiunea clasica a unui razboi oricum inuman. Amplificarea ororii, prin imagine, imprima in constiinta maselor o stare de surescitare, care se transforma intr-o forma de compasiune (sau dimpotriva de ura) pentru unul sau altul dintre actorii implicati in angrenajul mondial al urii. In acest mod, focalizarea imaginii televizate pe suferinta unui popor (palestinian, daca ne referim la eseul lui Glucksmann) si pe diabolizarea permanenta a opozantului (israelienii in chip de agresori) genereaza un impuls evident de antisemitism & antisinonism, de care Europa nu este deloc straina in ultimii doua mii de ani.
André Glucksmann (nascut in 1937 in Boulogne-Billancourt), fiul unor evrei austrieci, care in anii ’30 au mers sa-si caute linistea intr-un kibbutz de lânga Ierusalim, pentru a se intoarce in Europa inainte de venirea lui Hitler, spre a experimenta la intensitate maxima cumplitul flagel european al nazismului, descrie in „Discursul urii“ dimensiunea „starii de ura in care se zbate o omenire farâmitata“ (p. 203). Scriitor vizibil implicat in problemele cetatii (influent gânditor european), nonconformist (costumatie neagra, plete sure), excentric (a mers in Cecenia pentru a vedea ce se intâmpla acolo), Glucksmann a fost, printre altele, prieten cu liderul afgan Massud si admirator al lui Said Bahodine Majrouh, fost decan al universitatii din Kabul, un spirit rebel intr-o lume araba intoleranta – „In loc sa consolidez credinta, eu imboldeam la cercetare. In loc sa intaresc un motiv, un principiu, eu indemnam la spiritul critic, spre indoiala metodica, spre luciditate“, iata cum isi intelegea Majrouh menirea –, care a platit cu viata, asasinat fiind de un comando islamist (p. 210).
Plasat pe pozitii profund pacifiste, „suflet nobil“, cum ii place sa se autogratuleze, luptator pe baricadele pacifismului, alaturi de o mâna de prieteni, André Glucksmann se declara impotriva tuturor fascismelor, fie ele din categoria celor rosii, negre sau verzi, sprijinitor al lui Soljenitin, Saharov, Havel, cu sufletul alaturi de Solidarnost, a celor numiti boat people, asediatii din Dubrovnik si din Sarajevo, adica pentru toti cei „fara de putere“. Maoist in anii ’70 (cu Soljenitin si Montaigne in rol de spirite care-l ajuta sa depaseasca perioada extremista), se „schimba la fata“ in sensul unei reconvertiri la valorile democratiei liberale, o alegere atipica, daca luam in seama pozitia lineara a gândirii critice franceze fata de utopia rosie (1).
Discursul urii; prostia opaca
Pe urmele observatiei lui Imre Kertész (primul Nobel pentru literatura al Ungariei), conform careia ar trebui realizata o istorie intelectuala a urii fata de intelect, Glucksmann intreprinde un demers pentru „o introducere la o stiinta umana asupra urii fata de uman“ (pag. 36).
Citite in sens invers, pasajele finale ale cartii despre ura, prin remarca lui Montaigne (care-i defineste opera, dupa spusa lui Glucksmann), ofera schema de gândire care permite intelegerea ideii majore ce bântuie eseul lui Glucksmann de la un capat la celalalt. Ce spune Michel de Montaigne? Ca moderna stare de ura se infatiseaza ca o alianta intre o cruzime fara margini si discursul malefic ce o legitimeaza, sau, apelând la cuvintele autorului „Eseurilor“, preluate si de discipolul lui intru intelepciune, „nu se poate inchipui o mai urâta infatisare a lucrurilor decât aceea in care rautatea devine legitima si imbraca, odata ce magistratul a disparut, mania virtutii“ (p. 211). Pe acest fundament sunt insirate temele de reflectie din discursul glucksmannnian: dimensiunea vadit antievreiasca a pozitiei intelectuale europene, antiamericanismul fervent (2) si ura impotriva femeii, ura care se face vizibila – mai este vreo neintelegere aici? – in spatiul bigot al lumii arabe.
In partea a doua a cartii, „In atelierul bombelor umane“, Glucksmann pune in discutie ceea ce el numeste „prostia opaca“, imaginata in chip de iresponsabilitate a teroristului si privita dindaratul lumii intelectuale occidentale. In viziunea filozofului francez, lenea de a gândi profund ii impinge pe toti cei care isi dau cu parerea despre terorism sa cada intr-o greseala de interpretare. Nu „umilirea“ despre care vorbesc oamenii politici, nu „mizeria si somajul“ sociologilor sau „analfabetismul“ invocat de specialistii in religie sunt responsabile pentru iesirea in lume a teroristului. Dar atunci ce? Cititor de mari clasici, André Glucksmann face o incursiune in istoria literara a cruzimii, de la Homer incoace, trecând prin Antichitatea greaca si latina. Ajax care isi spinteca tovarasii adormiti, Horatiu ce-si ucide sora, regele Agamemnon care-si jertfeste fiica pentru a imbuna vânturile, iata tot atâtea imagini ale urii si haosului, „principiul distructiv se afla in noi insine, fie ca stim sau nu acest lucru, ne-o tot repeta autorii tragici“ (p. 35).
Omul-bomba
In atare conditii, de ce ucigasul islamist, omul-bomba, este considerat a fi un soi de ratacit? (p. 37). Daca raul este in lume, de ce este acceptata clasarea unei astfel de decizii sinucigase in fisierul alienarii mentale? In ciuda faptului ca spectacolul cruzimii este vast pe Terra, prime time-ul stirilor din lumea occidentala este acaparat de imaginile din Orientul Mijlociu si din cel Apropiat, o intreaga iconografie contribuind la propagarea urii in acest spatiu al incertitudinii.
„E inutil sa mai amintim ca exista popoare incomparabil mai indoliate (decât poporul palestinian, se intelege); genocidul triburilor Tutsi in 1994, ai caror supravietuitori crapa in continuare de foame si de SIDA. Cecenii masacrati cu sutele de mii de zece ani incoace. Negrii si crestinii din Sudan… Litania popoarelor decimate si uitate este lunga“ (p. 66).
In acest punct al eseului, interogatia glucksmanniana devine una retorica. Daca dimensiunea urii este universala, de ce, in chestiunea mondoviziunii (in limbajul lui Glucksamnn), durerea palestiniana se bucura aproape de exclusivitate? De ce Mohammed al Durra, acel copil palestinian ucis, impreuna cu tatal sau, de o rafala de gloante, ghemuit lânga un zid ciuruit de gloante in Gaza, a devenit o imagine a patimilor palestiniene aflate sub povara „Sionismului SS“ („gratulatie“ exprimata de Tom Paulin in cotidianul „The Observer“) (3), iar moartea celor doi rezervisti israelieni, arestati de politia palestiniana si apoi linsati (corpurile lor au fost mutilate si au devenit de nerecunoscut, creierul le-a fost scos si pus in palme, unul dintre soldati a fost aruncat pe fereastra, legat de bara unei masini si târât pe strazile orasului) (4) a trecut neobservata in cadrul „rugaciunii de seara“ a lumii occidentale, sfertul de ora obligatoriu din Orientul Mijlociu al jurnalului de la ora 20?
Pentru ca, ne-o spune Glucksmann in partea a treia a cartii, numita „De ce frizerii“?, exista o ura impotriva evreilor care se mondializeaza, cu un curios antisemitism in arhipelagul nipon prosper, desi japonezii n-au vazut evrei prin spatiul est-asiatic (p.70), aceasta tâfna antiisraeliana intretinând si o noua forma de antisemitism. A. Glucksmann se preocupa de acea catastrofica (pentru pace) disproportie dintre diabolizarea Israelului (in mod fundamental apriorica) si efectele razboiului impotriva lumii iudaice (cu analize postconflictuale ce incearca sa justifice caracterul actiunii razboinice). Exemplele abunda in opusul despre ura. Iata o mostra:
„Cu ocazia unui sondaj cerut de Comisia Europeana (publicat cu intârziere si generând asadar jena la 3 noiembrie 2003), Israelul câstiga locul intâi la categoria statelor predatoare, citat de 59% dintre cei chestionati ca fiind pericolul nr.1 pentru pacea lumii, precedând Iranul, Coreea de Nord, Irakul si SUA (53%). Rusia, cu ai sai 300 000 de ceceni morti, nu nelinisteste mai mult decât China comunista, ambele aflate la coada plutonului (22%)“ (p.72).
Clisee europene
Discursul intelectual european este imbibat de clisee (crede Glucksmann): evreii constituie radacina raului (e citat Mikis Theodorakis, mare compozitor grec), Varsovia ’43 = Jenin astazi (in ghetoul din Varsovia au murit 500.000 de oameni, la Jenin 78, din care 23 de soldati israelieni), Sharon = Hitler = Bush = dispret pentru asasini, Israel este acea „le petit pays de merde“ (spusa unui ambasador al Frantei la Londra), iata tot atâtea forme de ura care intretin, in epoca post-Auschwitz, o mocnita ura antievreiasca. Daca crestinismul a exclus strainul (evreul) de la Buna Vestire Christica, iar Europa natiunilor refuza cetatenii fara patrie si fara frontiere, noua problema evreiasca tine de acea evreitate asumata, de faptul ca „un evreu nu e niciodata «nevinovat»“ (p. 94).
In discursul glucksmannian, in capitolul intitulat „Spectrul hiperputernicului“, ura antisemita se prelungeste cu aversiunea pentru Imperiul Raului (America), expansionismul lui Bush fiind decretat mai periculos decât cel al lui Hitler („Le Monde“, 16 noiembrie 2002). S-a vorbit in spatiul european, mai ales in cel francez si german, de conspiratia CIA care a pus la cale prabusirea gemenilor new-york-ezi. Parcul Disneyland din Marne la Vallée a fost asemuit cu un „Cernobil cultural“, iar instalatiile lui cu planul cadastral al lagarului de la Buchenwald (pp.137-140). Amprentarea turistilor care trec prin vama americana a fost comparata cu tatuajul numerelor pe antebratul deportatilor la intrarea in lagarul de la Auschwitz (a se vedea Giorgio Agamben intr-un articol de cotidianul „Le Monde“, 12 ianuarie 2004).
Pentru A. Glucksmann, europenii, care au innegrit secolul XX (doua razboaie mondiale, doua regimuri criminale) si care sunt concomitent profund antiamericani sunt de neinteles. Raportarile lor la America fac abuz de aceleasi clisee, mergând de la maccarthysm, executarea sotilor Rosenberg, rasism, razboaie – din Coreea, Vietnam si pâna in Irak si Afganistan –, „laboratorul mondializarii liberale“ (5), la neadoptarea protocolului de la Kyoto privind reducerea emisiilor de gaz care produc efectul de sera si la alte asemenea grozavii de care Europa, desigur, este straina.
Revenind la Michel de Montaigne, constatam cum spusa lui este verificata in inlantuirea logica impusa de André Glucksmann. Cruzimea fara margini a razboiului terorist intretine o ura mocnita antisemita si antiamericana, iar discursul malefic legitimeaza aceasta ura in numele unui antiimperialism antiamerican si antisionist totodata. In aceasta dualitate, ura impotriva femeilor, cu manifestarea extrema din spatiul lumii arabe, nu face decât sa sublinieze revolutia antioccidentala din sistemul islamic.
Eseul lui André Glucksmann nu-si propune o teoretizare a urii universalizante (desi latura literara si poetica a cartii pare sensibila la acest demers). Este un eseu despre cenzura urii, despre banalizarea urii, dar si despre amplificareai ei sub masca terorismului. In acest mod si demersul glucksamnnian poate fi interpretat ca fiind ancorat in spatiul cenzurii, in sensul in care discursul antisemit si antiamerican este demonizat, iar suferinta palestiniana este minimalizata.
NOTE:
1. A se vedea studiile lui Jean-François REVEL, „Marea parada. Eseu despre supravietuirea utopiei socialiste“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002 si Jean SEVILIA, „Terorismul intelectual“, Humanitas, Bucuresti, 2007.2. Antiamericanism european disecat si de Jean-François REVEL, „Obsesia antiamericana“, Humanitas, Bucuresti, 2004.
3. Vezi si Linda GRANT, „Rani psihice“, in „Lettre Internationale“, editia româna/iarna 2006-2007, Bucuresti, pp. 7-13.
4. Ibidem, p. 8.
5. Jean-François REVEL, „Obsesia antiamericana“, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 27.