Trăim într-o lume care se preface că a uitat diferenţele culturale. Aproape că nu ne mai permitem să spunem despre un om că este prost, chiar şi atunci când acest lucru este evident. Asta, pentru că „trebuie” să îi tratăm pe toţi oamenii la fel, fie ei proşti sau deştepţi, din motive de corectitudine politică (da, ştiu, e o traducere imbecilă, un furculision al celebrei sintagme political correctness, dar nu am de ales). Nu mai vedem faptul că albul e alb şi negrul e negru (şi nu mă refer la culoarea pielii aici!). Adevărul a devenit volatil şi interpretabil, în funcţie de context. După cum îmi spunea un demnitar saudit, acum şase ani, dacă noi, „occidentalii” (pentru saudiţi, până şi noi, românii suntem occidentali – fapt ce ar fi greu de crezut pentru majoritatea austriecilor, ca să nu mai vorbim de britanici) promovăm diversitatea culturală, atunci cum se face că nu acceptăm stricteţea legislaţiei bazate pe sharia şi cruzimea pedepselor aplicate celor care încalcă legile Islamului, drept o expresie a acestei diversităţi culturale? Fiţi convinşi că nu vorbea serios! Era o modalitate de a-mi da peste nas pentru politica promovată de ţările „Vestului” de introducere a valorilor democraţiei specifice Uniunii Europene şi a altor asemenea ţări în state precum Arabia Saudită şi de răsturnare a judecăţilor „noastre” de valoare, cu propriile „noastre” arme. Respectivul ministru nu dădea doi bani pe democraţia de tip occidental şi mi-a spus limpede că nu vede nimic greşit în faptul că un om săvârşeşte un act de proprie jertfire, ucigând, în acelaşi timp, nu ştiu câţi creştini; pentru el, acest fapt nu reprezenta un act de terorism, ci o acţiune de prezervare a propriei identităţi culturale… Evident că nici el nu credea ce spunea, dar, dincolo de retorica arabă, problema este cu mult mai dificil de tranşat.
Muzeul este o instituţie care a apărut într-o anumită societate: cea de tip occidental, presupunând ideea unei moşteniri care trebuie transmisă urmaşilor, pentru că este extrem de preţioasă, precum şi grija pentru patrimoniu. Desigur, la aceste idei se adaugă şi mijloacele materiale necesare pentru prezervarea valorilor. Pentru o societate de tip tradiţional, precum cele care subzistă în jungla amazoniană, obiectele transmise urmaşilor nu sunt, poate, nici multe, nici preţioase; în schimb, patrimoniul imaterial este extrem de bogat. Pentru societăţile care au urmat un cu totul alt parcurs, cum sunt cele care au cunoscut pasajul de la Evul Mediu la epoca modernă şi, ulterior, la cea contemporană, echilibrul între categoriile de patrimoniu este, fără îndoială, altul. Nu aş spune că patrimoniul imaterial este mai puţin preţios ori mai sărac, dar, cu siguranţă, este mai puţin pregnant, în raport cu cel material – monumentele istorice şi bunurile culturale mobile care îmbelşughează muzeele.
Pentru societatea contemporană, prezenţa muzeelor în viaţa publică nu mai poate fi considerată un element care să poată fi luat drept o categorie oarecare de valori culturale. Cu alte cuvinte, nu se poate accepta ca o comunitate să considere că lipsa unui muzeu în grija sa constituie un element al originalităţii „civilizaţiei” sale. Pentru ONU şi pentru UNESCO, numărul de muzee pe cap de locuitor este un indice unanim acceptat (cu sau fără entuziasm) pentru gradul de dezvoltare al unei naţiuni. O comunitate fără un muzeu nu este o comunitate „altfel”, nu reprezintă un model al unei societăţi care a ales un alt mod de dezvoltare ci, pur şi simplu, o comunitate subdezvoltată. Sigur, nu putem avea pretenţia ca în fiecare cătun să existe un muzeu cu depozite şi conservatori atestaţi; în schimb, este firesc să existe în fiecare sat preocuparea pentru strângerea unei colecţii care să însemne ceva pentru memoria acelei comunităţi.
Oricum o luăm, muzeul, ca tip de instituţie, este o creaţie europeană de secol al XVII-lea. În rest, putem să vorbim despre origini şi preocupări în toate civilizaţiile, din toate timpurile. Dar adevărul mai sus amintit nu are cum să fie schimbat. Este interesant cum, deşi britanicii au avut prioritatea înfiinţării muzeelor publice, cei care domină astăzi muzeografia mondială sunt germanii. Ca şi în multe alte domenii, chinezii şi-au propus un ritm de creştere exponenţială a numărului de muzee. Deocamdată însă, raportat la numărul de instituţii muzeale pe cap de locuitor şi la numărul de specialişti care lucrează în muzee, coroborat cu numărul total de locuitori, Germania ocupă, de departe, locul întâi în lume. Poate că, în ceea ce priveşte patrimoniul deţinut de muzee, ţara central-europeană nu ar fi chiar pe primul loc. Atâta timp însă cât Rusia continuă să se poarte, la şase decenii după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi cum acesta abia s-ar fi terminat şi îşi ascunde, cu teamă şi stupid orgoliu, capturile de război în depozitele muzeale, ne putem întoarce liniştiţi la supoziţia că, şi în ceea ce priveşte patrimoniul deţinut, tot Germania se află pe locul întâi. Dar numai cifrele nu ar fi de ajuns pentru a face din Germania anului 2014 prima mare putere a lumii în domeniul muzeelor. Este vorba de o diferenţă de calitate. După ce în Germania de Vest (pentru că cea de Est se afla încă sub cizma ideologică sovietică) a avut loc în deceniul al şaptelea un profund proces de democratizare a muzeelor (cultura pentru toţi), de trei decenii încoace, muzeele reprezintă vârful de lance al prezenţei culturale permanente, diverse, cotidiene, în viaţa germanilor. Poate că nu întotdeauna cele mai cu ştaif evenimente au loc în muzee (de regulă teatrele de operă sunt preferate în această privinţă), dar, cu siguranţă, cele mai numeroase şi cele mai diverse din punct de vedere categorial sunt cele oferite de muzee. Muzeul este, în Germania, instituţia de cultură care a reuşit să depăşească biblioteca (e drept, cu excepţia bibliotecilor şcolare), deşi aceasta din urmă avea o îndelungată şi bogată tradiţie în această privinţă – drept cea mai frecventată instituţie de cultură din ţară. Demn de remarcat este faptul că, spre deosebire de Regatul Unit ori de Suedia, în Germania accesul la muzee nu este gratuit pentru publicul general, ceea ce înseamnă că germanii sunt învăţaţi, de mici, că este normal să plătească pentru a intra în posesia unui produs cultural. În plus, nici în Germania, mai ales în ultimii şapte ani, muzeele nu o duc pe roze: subvenţiile sunt tot mai mici şi pretenţiile autorităţilor sunt tot mai mari. Este adevărat, se investeşte încă masiv în muzee, pentru că este limpede că investiţia în cultură este profitabilă. Dar, dincolo de asta, muzeografii au un câmp imens de lucrat pentru a scoate la lumină rodul cercetărilor şi al efortului lor creativ. Şi totuşi, deocamdată, Germania îşi păstrează avansul faţă de restul Europei şi al lumii.
Nu vreau să trag de aici concluzia că Germania ar fi cea mai înaintată ţară din lume în general ori statul cu cel mai înalt grad de civilizaţie. Nu e nevoie de o lupă pentru a compara miile de muzee din Germania cu cele şase muzee din Mali, pentru a înţelege diferenţele dintre cele două ţări. Dar nici faptul că Danemarca este cea mai puţin coruptă ţară din lume sau că Suedia este ţara cu cel mai ridicat indice de dezvoltare umană nu înseamnă că aceste ţări ar lua din strălucirea Germaniei în ceea ce priveşte dezvoltarea muzeelor. Este adevărat, un indice de dezvoltare muzeografică încă nu a fost măsurat în lume. Ar fi o interesantă temă de cercetare pentru muzeologi şi pentru sociologi. Deocamdată, ce se vede cu ochiul liber este că, în pofida unor investiţii strălucitoare în Emiratele Arabe Unite sau a unui efort uriaş în China, Germania rămâne o ţară în care iubitorii de muzee se simt acasă la ei, iar muzeografii simt că reprezintă un pilon al dezvoltării culturii din ţara lor.
Cum aţi spus? Unde e România? Promit o discuţie pe această temă cât de curând!
Autor: Virgil Ştefan NiţulescuApărut în nr. 464