Sari la conținut
Autor: MIHAI IOVANEL
Apărut în nr. 381
2012-07-05

Despre critica

    Într-un editorial publicat în „Romania literara“, nr. 23, Nicolae Manolescu inventariaza „Suferintele criticii literare“ – în numar de trei:
    1. „lipsa de claritate, exprimarea pretentioasa si confuza“; 2.  inadecvarea; 3. comparatiile exagerate la care se dedau cronicarii atunci cand refera despre opere de regula mai modeste decat ar sugera analogiile oferite de comparatisti.
    Explicatia sociologica a acestor defecte sta, probabil, în faptul ca la noi cronica literara este o disciplina de tinerete (am în vedere media, nu exceptiile de rigoare): începi sa scrii în studentie, continui cativa ani, dupa care treci la lucruri „mai serioase“. Or, atat „lipsa de claritate, exprimarea pretentioasa si confuza“, cat si  inadecvarea sau comparatiile exagerate sunt calitati ale primaverii critice.
    De fapt, toate aceste suferinte ar putea fi reduse, de fapt, la una singura, a doua, inadecvarea. „Inadecvarea“, explica Nicolae Manolescu, „sare în ochi mai cu seama în critica de poezie. (…) O puteti constata lesne si singuri: luati o recenzie de poezie, chiar si din «Romania literara», si aruncati-va un ochi pe versurile citate, înainte de a citi comentariul“. Directorul „Romaniei literare“ stie ce spune: am încercat experimentul sugerat de d-sa chiar cu numarul în care-si publica consideratiile de mai sus. Desigur, am ocolit cronica lui Gheorghe Grigurcu – prea de mult senilizat critic – pentru a nu merge prea la sigur. În schimb, am citit cu interes prezentarea pe care Cosmin Ciotlos i-o face unui poet de 19 ani, Radu Nitescu, autorul volumului „Gringo“, publicat de curand la Editura Casa de Pariuri Literare. Ciotlos observa cu sagacitate ca „Gringo“ „pune în scena o poezie incomparabil de carismatica“; cuvantul „incomparabil“ îl fereste, întelept, pe Cosmin Ciotlos de intrare în casuta no. 3 a tipologiei manolesciene, dar nu si de celelalte. Caci iata cum continua prezentarea:

    „Sarcasmul, patosul retinut, inteligenta de constructie, echilibrul melodic, toate îsi au, desigur, locul lor. Dar carisma, care e a lui Nitescu si numai a lui, ramane, dincolo de acestea. La un moment dat, un poem vorbeste despre anul în curs ca despre anul unei totale explozii de erotism: «în doua mii doispe o sa ne iubim grozav». Sunt mari sansele ca versul sa fie unul vizionar în felul lui, iar 2012 sa devina anul lui Radu Nitescu“.

    Nu se întelege (exprimarea confuza) care este legatura între eventualitatea unei explozii de erotism în anul 2012 si sansele ca „2012 sa devina anul lui Radu Nitescu“. De asemenea, („inadecvarea“), legatura dintre calitatile notate de Ciotlos si poezia lui Nitescu este un pic invizibila. Iata cum suna poemul „cu toate ca am ras de cele mai multe ori“ (reprodus cu generozitate în „Romania literara“):

    „Cu adevarat cu multe fete m-am întalnit azi,/ fete pe care le stiu de mult sau abia cunoscute,/ care voiau ceva de la mine sau pur si simplu/ voiau sa vada ce mai fac si sa-mi ureze o zi buna./ Si da, unele erau frumoase, si da, faceau zgomot, nu deranjant,/ ca valurile ajunse la mal într-o seara./ Da, asa spuneam, m-am întalnit astazi cu ele si am vorbit atatea lucruri/ la magazin, în parc, în autobuz, la metrou, la cinema sau la mine acasa,/ însa niciuna nu m-a privit în ochi,/ si cu toate ca am ras de cele mai multe ori,/ niciuna nu m-a gadilat dupa ureche“.

    Sa zicem ca evitarea cacofoniilor ar putea trece drept „echilibru melodic“, ori ca sfarsitul „niciuna nu m-a gadilat dupa ureche“ ar putea trece drept climactic pentru cineva care a frecventat cu ardoare un cenaclu emanat din vreun liceu seral, dar pentru restul n-as baga mana în foc ca pun în miscare toate notatiile lui Cosmin Ciotlos.
    Altfel, si Ciotlos se refera, în cronica dedicata lui Mircea Cartarescu, al carui „Levant“ fu reeditat, la unele suferinte ale criticii. Îl citez:

    „Relativ recent, la rubrica pe care o tinea în «Romania literara», Daniel Cristea-Enache si-a încercat si el norocul cu cartea aceasta, scriind tenace un fel de cronica si confirmand, cu o întarziere de aproape doua decenii, ceea ce toata lumea convenise înca de la început. Anume ca «Levantul» e un volum de poezie absolut extraordinar. O banalitate. Nu singura din articolul respectiv, desigur. (Facut, de la un capat la altul din banalitati.) Ce mi s-a parut, în schimb, îngrijorator era altceva. Siguranta cu care Cristea-Enache se instala în postura iluzorie de prim comentator. Ca si cum nimeni înaintea lui nu mai scrisese despre epopeea lui Mircea Cartarescu. Dincolo de impolitete si de neprofesionalism, faptul denota o problema, as zice, mai grava. Inadecvarea la cod. Cum sa discuti tocmai despre «Levantul», care e întesat de referinte, facand abstractie de referinte? Nu stiu si nu-mi bat capul cu asta acum“.

    „Impolitete“ si „neprofesionalism“ sunt, totusi, cuvinte prea tari, desi, ce-i drept, Daniel Cristea-Enache are obiceiul nevinovat de a adopta pozitii aurorale, într-un fel sau altul – fie redescoperind roata si apropiindu-se periculos, cum îi observa Andrei Terian, de liziera plagiatului, fie încheindu-si, de pilda, o cronica din 2010 la „Întoarcerea huliganului“ prin cuvintele: „Acum, abia acum vine si judecata de valoare. «Întoarcerea huliganului» de Norman Manea este unul dintre cele mai bune romane (romane?) romanesti (romanesti? romanesti!) scrise în ultimul deceniu“. Or, din pacate pentru pretentiile de efect ale unui astfel de sfarsit, romanul lui Norman Manea fusese publicat înca din 2003 si, analizat de sute de ori, apucase sa fie canonizat cu mult înainte de trecerea lui Daniel Cristea-Enache la „Observator cultural“.
    …Dar, apropo de „totala explozie de erotism“ din anul în curs, am citit cu interes articolul (publicat tot în nr. 23 din „Romania literara“) în care Stefan Borbely sare în apararea „sintezei de 642 de pagini a Constantinei Raveca Buleu, «Paradigma puterii în secolul al XIX-lea»“; „sinteza de 642 de pagini“ fusese nedreptatita într-o cronica publicata anterior tot în „Romania literara“ – „caz flagrant de lectura eronata, scrisa de pe pozitii net antiacademice“. Stefan Borbély este un vechi admirator al Constantinei Raveca Buleu; înca din 2007 (v. Stefan Borbély, „Eleganta si eruditie“, în „Apostrof“, nr. 12, 2007), îi întocmea un frumos portret: „cartile Constantinei Raveca Buleu confirma o vocatie erudita de tip universitar, combinata cu o disciplina bibliofila de esenta constructiva, sistematizatoare, caracteristica pentru un om cu har si chemare pentru actul peren de cultura, care sufera atunci cand nu gaseste toate cartile de care are nevoie si exulta atunci cand linistea bibliotecii îi ofera calmul uman si intelectual în spiritul carora a ales, foarte frumos si discret, sa traiasca“. Fara a vrea sa tulbur prin nici o sugestie puritatea relatiei profesor – student întrupata în relatia Stefan Borbely – Constantina Raveca Buleu, îmi permit sa observ erotismul care impregneaza textele citate ale profesorului clujean – nu deranjant, ci subtil, ca un gadilat dupa ureche.

    Un comentariu la „Despre critica”

    1. Dacă eu aş spune despre domnul Mihai Iovănel, de exemplu, că este deştept şi frumos, apoi aş arăta cuiva o poză cu dȃnsul, acel terț n-ar putea remarca din poză, bineînțeles, nimic mai mult decȃt frumusețea sa deosebită.
      Pe acelaşi principiu, poate domnul Mihai Iovănel face un pustiu de bine şi citeşte toată cartea, înainte de a critica ce a zis Cosmin Ciotloş despre toată cartea, nu despre un singur poem şi nu despre un grupaj de cȃteva poeme apărute în Romȃnia Literară.
      Desigur, dacă domnul Mihai Iovănel intenționează şi altceva în articolul acesta în afară de un atac la persoană sec şi vizibil de la două zile distanță.
      Şi încă ceva, nu 19, ci 20 de ani. Îl rog pe domnul Mihai Iovănel să se informeze corect dacă tot mă amestecă în povestea asta.
      Cu stimă,
      Radu N

    Comentariile sunt închise.