Sari la conținut
Autor: ION POP
Apărut în nr. 460

Despre „Cometa Trost”

    D. Trost, Între realitatea visului şi visul ca realitate, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013

     

    Numele lui Dolfi Trost, unul dintre cei cinci membri ai grupului suprarealist bucureştean întemeiat în 1940, e amintit cel mai adesea doar când se vorbeşte despre calitatea sa de coautor al manifestului „Dialectique de la dialectique”, semnat în 1945 alături de Gherasim Luca, iar antologiile avangardei româneşti înregistrează câteva dintre reflecţiile sale cu caracter programatic tipărite în „caietele” din seria „Infra Noir”, în aceiaşi ani. A mai scris, cu Virgil Todorescu şi Paul Păun, un ciclul de poeme, „Diamantul conduce mâinile”, şi este şi autorul unor pagini de proză şi teatru onirice.
    În această situaţie, apariţia unei prime monografii dedicate lui D. Trost de Michael Finkenthal („D. Trost. Între realitatea visului şi visul ca realitate”) e un eveniment remarcabil, căci readuce în atenţie o figură interesantă, chiar dacă oarecum mai marginală, a suprarealismului românesc. A fost, cum zice şi eseistul, un fel de „cometă”, de „meteorit”, activitatea lui în cadrul grupării reducându-se la cele câteva texte menţionate, cărora li se pot adăuga cele cu caracter teoretic privind experienţele plastice suprarealiste, cu idei novatoare, îndrăzneţe, exprimate în manifestul colectiv „Infra-Noir” din 1946 şi în micile volume „Le profil navigable” şi „Vision dans le cristal”, semnate de unul singur în 1945. Din păcate, ca şi Gherasim Luca, a părăsit ţara în condiţiile instaurării regimului comunist, în care crezuse totuşi, plecând mai întâi în Israel, apoi la Paris, şi n-a mai publicat decât două mici cărţi, în limba franceză, una cu caracter mai accentuat programatic, „Visible et invisible” (1953), şi cealaltă, un fel de proză poetică onirică, sub titlul „Librement mécanique” („Mecanic, în libertate”,1955). Scrisese până atunci pagini incitante, cu idei noi pentru gândirea suprarealistă, expediate mentorului André Breton, dar rămase fără răspuns. Le recuperează, le traduce şi comentează pe larg autorul acestei cărţi – şi este una dintre contribuţiile importante la redimensionarea figurii lui D. Trost ca autor avangardist.
    Michael Finkenthal are grijă să schiţeze în primele pagini cadrul socio-cultural al momentului suprarealist în care scrie Trost, cu trimiteri la repere artistice, filosofice, politice psihanalitice definitorii şi accentuând asupra importanţei visului ca agent dinamic, mobilizator al întregii viziuni supararealiste. Evocă, totuşi, în context, şi parcursul de colaborator la presa de stânga a anilor ’30, notând că practica „un jurnalism angajat, dar nu doctrinar”, aproximează apoi atmosfera cvasiclandestină în care scriau membrii grupării suprarealiste de la Bucureşti în anii dificili ai războiului. Pe acest fundal, glosele la una dintre scrierile reprezentative, „Viziune în cristal”, fac o bună introducere în spaţiul său de reflecţie, care are deja ca obiect central problematica visului, interpretat, contra limitărilor freudiene „utilitare”, ce vizau în fond o vindecare, drept un spaţiu eliberator, în contrast cu cel constrângător al realităţii externe şi al „amintirilor refulate”, al „complexelor ascunse”. Se poate deduce că Trost se exprimă deja ca un poet, care caută – cum scrie eseistul – promisiunea unei „lumi de dimensiuni mitologice, încă necunoscută nouă”.
    Relectura „Dialecticii dialecticii”, confirmă în fond această căutare, căci şi viziunea propusă aici este mai curând una utopic-poetică: contopirea dintre vis şi lumea diurnă revine în circuitul reflecţiei, iar criticile aduse mişcării suprarealiste europene pândite de manierism, compromisuri cu circuitul oficial al culturii, se face de pe poziţii extreme, de un idealism trecut adesea în expresie „bombastică”. Formula „negării negaţiei” sugerează – cum se observă – o stare de „revoluţie permanentă”, desfăşurată într-un amalgam doctrinar la care participă nume ca Freud, Hegel, Lenin, Dali, revine ideea respingerii complexului oedipian, la afirmarea idealului de a „restabili raporturile necesare dintre dorinţă şi univers”, se insistă asupra temei „obiectului suprarealist” în formula extinsă de Gherasim Luca a „obiectului oferit în mod obiectiv unui obiect” etc. În ce-l priveşte pe Trost, care va semna în acelaşi an texte precum „Connaissance des temps”, „Le profil navigable”, şi, mai ales, „Le même du même” („Sinele sinelui” sau, am propune noi, „Identitatea identicului”), tema visului e de-a dreptul o obsesie, iar distincţia faţă de interpretarea freudiană e din nou subliniată: Trost cere (tot ca un poet !) o lectură-trăire directă, nu prin analogie, întrucât visul este, după el, un fenomen prin excelenţă erotic, de primit ca atare, fără „ocolul raţional” la care recurge psihanaliza. Michael Finkenthal vorbeşte aici, justificat, despre „tentaţia de a amalgama epistemologia cu ontologia” – aceasta e chiar tendinţa modului de raportare poetică, intuitivă, la lumea din afară, care, după opinia lui Trost, „duce la o «maculare a visului de către social»”… Foloseşte el însuşi formula „modul de abordare poetic” şi afirmă că „singură înţelegerea poetică a visului ar putea fi obiectivă şi ştiinţifică”…
    Or, în condiţiile în care, în anul 1947, gruparea suprarealistă bucureşteană este prinsă sub tirul ideologiei de partid dogmatizate, taxată drept decadentă (atribut lansat încă de Gheorghe Dinu, prin 1932-34, din interiorul avangardei, când îşi renega deja trecutul de membru al grupării „unu”, aderând la Partidul Comunist), astfel de idei nu mai aveau nicio şansă de a fi receptate, cum constata şi Gherasim Luca, care-şi radicaliza poziţia, subliniind faptul că modul de viaţă proiectat de suprarealişti este „ireductibil la limbajul sistemelor”. Cam aceasta era şi atitudinea lui Trost – punct de vedere pe care un Gellu Naum îl criticase sever deja într-un text precum „Inventatorii banderolei”, din 1945, tocmai pentru eliminarea din vis a datelor istorico-sociale concrete, aşa-numitele „resturi diurne reacţionare”…
    Din secvenţa „Între Bucureşti şi Paris”, evocând scurta şedere a lui Trost şi Luca în Israel între anii 1950-1952, aflăm lucruri noi, prin referinţa la corespondenţa celor doi cu Breton, la experienţa insolită, făcută odată la Tel-Aviv a unei „întâlniri mentale”, telepatice, între cei doi şi mentorul parizian, în prezenţa, bună, în principiu, conducătoare de energie visătoare, a unei femei frumoase, comunicare eşuată de factori perturbatori diurni.… S-a desfăcut atunci şi prietenia cu Gherasim Luca, iar ceea ce va scrie Trost în Franţa va apărea nu o dată divergent faţă de drumurile comune din vremea „Dialecticii dialecticii”. El se îndepărtează tot mai mult de realitatea social-istorică concretă, optând pentru o angajare sui generis a experienţelor suprarealiste în ceea ce el numeşte invizibil, o trăire poetică a realităţii. Mai interesat de cosmic decât de social, distanţându-se de „delirul de interpretare” prin care Gherasim Luca credea că lumea dată mai poate fi transformată, Trost mizează categoric şi exclusiv pe ceea ce va ajunge să numească „acţiunea poetică” sau o „reverie activă”. O acţiune lărgită la dimensiunile unei întregi colectivităţi umane, proiectate – am putea zice – ca o comunitate de visători. Autorul cărţii vede pe bună dreptate în astfel de reflecţii reînvierea unei viziuni romantice, pe care, de altfel, toată mişcarea suprarealistă o reabilita. D. Trost generalizează starea de reverie extinsă în plan colectiv, pretinde că şi „hazardul obiectiv” poate comporta o asemenea extensiune, amplifică la dimensiuni cosmice şi de destin acţiunea visătorului suprarealist, înlătură limitele anagajării în istoric şi social pretinsă de ideologia revoluţionară „dialectică” proclamată de alţi confraţi… Acţiunea suprarealistă e retrasă din social în sensul marxist al cuvântului (se vorbeşte chiar despre un „salt în metafizic”), angajamentul gândit la proporţia colectivităţii fiind recuperată doar ca implicare sau „acţiune poetică” în „necunoscutul sensibil”, printr-o „reconciliere a lumii vizibile cu cea invizibilă”. Ca atare, el va propune viziunea utopică a unei omeniri transfigurate, o „rasă spirituală” nouă într-o lume însufleţită mai ales de iubire. Continuă de fapt linia indicată de Breton, preluând, între altele, mitul femeii-călăuză, „femeia-fată”, şi introducând o formulă destul de insolită, cea a „androginului ideologic”!
    Sunt de reţinut şi trimiterile făcute de M. Finkenthal la elemente ale filosofiei existenţialiste (B. Fondane, cu a sa „conştiinţă nefericită”), iar dintre filosofii care l-au putut influenţa pe D. Trost este numit şi C. Rădulescu-Motru. Un accent dramatic-patetic capătă unele reflecţii ale lui Trost evocate de eseist, de exemplu, despre „pesimismul” radical al viziunii sale, ce subliniază o antinomie tot de factură romantică, agravată. Pentru prima oară la noi, se vorbeşte despre proza „Librement mécanique”, „roman suprarealist virtual”, cu acelaşi amestec de eseistică programatică şi de ficţiune poetică, precum în mai toate scrierile suprarealiste. O trimitere, poate prea rapidă, se face la „taşismul” din experienţele plastice ale lui Trost (în legătură cu „manifestul taşist” al francezilor din 1954 şi vehicularea în Europa a numelui lui Jackson Pollock), căci în reflecţiile şi în experimentările sale din domeniul plasticii se puteau găsi destule elemente de exploatat în raport cu ansamblul viziunii suprarealiste a lui D. Trost.
    E limpede că lectura critică a acestor secvenţe din scrisul lui D. Trost ca suprarealist nu promitea să fie dintre cele mai facile, din cauza limbajului uneori nu foarte transparent, ba chiar ezitant şi deconcertant, al autorului lor şi, mai ales, a idealismului radical – ca să zicem aşa – ce le marchează. Căci rămâne destul de evident caracterul utopic al acestei „vârste a visării”, a unei „acţiuni poetice” cu prea puţine, dacă nu total absente, şanse de punere în practică la nivel colectiv şi atât de abstrasă din orice contingenţe. Oricum, ca mulţi dintre confraţii săi europeni sau români, Dolfi Trost e (încă) o ilustrare interesantă şi semnificativă a ipostazei „visătorului definitiv” care este omul, în viziunea lui André Breton. Dedicându-i acest prim eseu monografic, Michael Finkenthal îl scoate pe autorul „Vârstei visării” din conul de umbră în care era marginalizat mai dintodeauna.