Despre ce mai dezbatem?

Pentru putinii dintre noi, cei care mai suntem în mod real interesati de ceea ce se întâmpla în cel mai democratic for al României (stiu ca n-o sa ma credeti, dar chiar despre Parlamentul României vorbesc!; este cel mai democratic for, nu pentru ca este populat cu oameni integri, cultivati si inteligenti, ci pentru ca ne reprezinta în cel mai exact mod cu putinta, ca natiune civica, postmoderna si europeana, tot asa cum domnii George Becali ori Corneliu Vadim Tudor sau domnisoara Elena Basescu – asta, numai ca sa dau câteva exemple la îndemâna –, ne reprezinta în Parlamentul European), nu mai este de mirare ca prezentarea motiunilor, de pilda, fie ele simple sau de cenzura, este urmata de un adevarat scandal întesat de verbe vecine cu injuria si adjective apropiate de insulte. Si totusi, generic vorbind, toate aceste vorbe rastite si uneori rostite agramat alcatuiesc ceea ce în jargonul parlamentar se numeste „dezbatere“. Desigur, dezbaterile ar trebui sa fie unele de… idei; ar fi normal ca vorbitorii sa îsi prezinte cu decenta convingerile, cunostintele si opiniile si sa asculte cu respect parerile celorlalti, fie ei adversari politici sau nu, urmând ca abia dupa aceea sa decida cu privire la votul pe care urmeaza a-l da, în deplina cunostinta de cauza. Ei bine, nu este asa! Dupa cum îmi spunea un parlamentar în 1995, dupa ce a ascultat cu atentie (lucru extrem de rar si atunci ca si acum), o motiune de cenzura, în mod normal ar fi trebuit sa o voteze. Dar s-a gândit ca nu va mai fi reales, în cazul unor alegeri anticipate si… a votat contra.
Cam la fel se întâmpla în toate domeniile vietii noastre sociale. Nu conteaza cât de valabila este ideea, ci numele celui care o expune si interesul direct al receptorului în chestiune.
Muzeele au arareori „sansa“ de a se afla în lumina reflectoarelor „opiniei publice“, iar acest lucru se întâmpla în primul rând pentru ca în România nu exista cu adevarat o opinie publica. În viata lor de toate zilele, în bucatarie, la serviciu, la cina sau în dormitor, la o bere sau la o cafea, cetatenii României nu discuta nici despre amantii Biancai nu-stiu-cum, nici despre celulita Andreei nu-stiu-care, chiar daca îsi pierd vremea citind asemenea gunoaie prin hârtiile tiparite pe care le cumpara zilnic, pentru a-si omorî timpul si a-si alunga gândurile negre. Conform principiului ca o stire adevarata este doar aceea despre un om care a muscat un câine, trebuie ca un muzeu sa iasa în evidenta ori printr-o performanta internationala (cele nationale nu mai sunt de interes pentru jurnalisti de când toate organizatiile din scara blocului acorda premii „de excelenta“), ori printr-o nenorocire (furt, dezastru etc.) sau printr-un scandal (gen demitere ori demisie). Recent, se vorbeste despre un muzeu prin paginile gazetelor doar pentru ca el încinge spiritele unor intelectuali afirmati si în politica sau al unor demnitari ai momentului. Interesant este faptul ca muzeul la care ma refer, cel al „comunismului“, nu exista înca. Despre el vorbesc în diverse articole din saptamânale sau de pe bloguri, ori în declaratii politice, ba Andrei Plesu sau Teodor Baconschi, ba Vladimir Tismaneanu ori Marius Oprea. Am avut prilejul în paginile gazduite cu generozitate de „Cultura“ sa îmi spun opiniile cu privire la ideea înfiintarii unui „muzeu al comunismului“ în România si am si ramas la ele acum, aproape un an mai târziu. Desi cred ca recentele luari de pozitie nu au adus ceva realmente nou în discutia propriu-zisa cu privire la înfiintarea acestui propus muzeu, exista, totusi, câteva particularitati care ar merita reliefate aici.
În primul rând, am aflat care ar fi locul în care urmeaza sa fie amplasat viitorul muzeu: este Hala Filaret din apropierea primei gari bucurestene (fosta Gara de Sud), construite (abia) în 1869. Fara îndoiala, ne putem întreba daca între Hala Filaret si istoria comunismului românesc exista mai multe legaturi decât între orice alta cladire edificata înainte de 1990 si existenta înca si regimul instaurat prin ocupatia sovietica. Nefiind tocmai la curent cu situatia juridica a tuturor cladirilor din Bucuresti, marturisesc faptul ca nici macar nu stiu ce se întelege prin „Hala Filaret“. Daca este cladirea despre care cred ca se vorbeste, ei bine, ea se afla, cred, în proprietate privata. Daca nu, nu stiu. Dar, oricum ar sta lucrurile, consier ca la fel de legitim ar fi fost sa se amplaseze viitorul muzeu în Palatul Cotroceni sau în blocul ARO, în Muzeul Satului sau în mijlocul lacului Pantelimon. Si, pentru ca România nu înseamna doar Bucurestii, la fel de bine se puteau alege Babele sau Palatul episcopal din Oradea. Pur si simplu, cineva a decis ca locul amintit poate fi eliberat din sarcina actualilor proprietari, pentru a se amenaja acolo viitorul muzeu. Ma gândesc oarecum nostalgic la discutiile îndelungate pe care le-am avut în 2005 în Ministerul Culturii cu privire la alegerea locului în care urma sa se ridice Memorialul Victimelor Holocaustului din România. Vreo treizeci de oameni ne-am batut capul sa alegem cea mai buna varianta, tinând cont de semnificatia locului: asa am ajuns la solutia amplasarii lui acolo unde Peter Jacobi l-a si proiectat si realizat, pâna la urma, în spatele fostului sediu al Ministerului de Interne, pe malul Dâmbovitei.
În al doilea rând, interesanta mi se pare si configurarea institutionala a viitorului asezamânt cultural. El va fi, se pare, o sectie a viitorului institut creat prin unificarea actualului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria (sic) Exilului Românesc (înfiintat, la rândul sau, printr-o decizie fara noima de comasare a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România cu Institutul National pentru Memoria Exilului Românesc; nu am sa cobor acum în „arheologia“ chestiunii pentru a povesti când, de catre cine si în ce scop au fost înfiintate respectivele institute Si care a fost justificarea comasarii lor) si Institutul Revolutiei Române din Decembrie 1989 (trec si peste istoria acestui alt institut, cunoscut drept IRRD, de altfel, la fel de interesanta ca si a celorlalte amintite mai sus). Lasând la o parte faptul ca viitorul mega-institut va trebui musai creat prin lege (întrucât asa-numitul IRRD a fost înfiintat prin Legea 556/2004 si, în consecinta, nu poate fi desfiintat, comasat, compresat, comprimat, condensat sau cum vreti dumneavoastra sa spuneti, printr-o banala hotarâre a Guvernului) sau prin ordonanta de urgenta (si nu m-ar mira sa se gaseasca cineva care sa justifice urgenta adoptarii unei asemenea ordonante, întrucât „s-au mai vazut cazuri“), mie, ca vechi muzeograf, povestea asta cu muzeul care este sectie a unui institut îmi aduce aminte de Muzeul de Istorie a Partidului Comunist Român si a Miscarii Revolutionare si Democratice din România, care era sectie a Institutului de Studii Istorice si Social-Politice de pe lânga C.C. al P.C.R., care, la rândul sau, depindea direct de Sectia de Propaganda a C.C: al P.C.R.. Nu dau cu parul, dar cred ca pentru anumiti oameni caile batatorite sunt cele mai sigure si mai simplu de abordat.
În fine, interesant mi se pare si faptul ca desi preconizatul institut ar urma sa se afle în subordinea Ministerului Culturii si Patrimoniului National, care este, de altfel, de drept autoritatea publica centrala responsabila de soarta muzeelor ca institutii publice, cei care s-au pronuntat cu privire la viitorul institut si deci viitorul muzeu nu sunt nici ministrul Kelemen Hunor, nici secretarul de stat Vasile Timis, nici directorul Mircea Victor Angelescu si nici presedintele Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor, Ernest Oberländer-Târnoveanu – cu totii în mod direct responsabili de muzeele României. Asa încât ma întreb daca ceea ce se planifica a se construi va fi, cu adevarat, o institutie de cultura (asa cum ar trebui si asa cum, eu, unul, mi-as dori sa fie) sau una de – scuzati vorba urâta si proasta –, „propaganda“. Cu speranta ca cele mai rele presimtiri ale mele vor fi, pâna la urma, contrazise de realitate, nu îmi ramâne decât sa ma bucur ca vom avea de contabilizat înca un muzeu în România! Si, poate ca macar atunci vom avea si o adevarata dezbatere despre acest subiect. Poate…