Despre calpuzani, demisii si fidelitati

Pesemne s-a observat ca primul om din stat da cele mai pertinente si chiar monumentale raspunsuri la intrebarile ce i se pun, atunci cand fuge, cand se grabeste sa ajunga unde si-a propus. intrebat de soarta unuia dintre ultimii tortionari in viata si daca varsta nu-l scapa de puscarie, primul om din stat intoarce capul in fuga si arunca raspunsul smuls din intelepciunea – si rabdarea! – poporului sau: „niciodata nu e prea tarziu!“. Pe dl Ovidiu Simonca de la „Observator cultural“ raspunsul Sfinxului de la Cotroceni nu pare sa-l fi convins. Nu l-a convins nu in continutul, ci in forma lui: rabdare avem, niciodata nu e prea tarziu, dar si mai multa nevoie am avea de exemple, macar unul, fie cat de mic. Proba exemplului personal era la mare cinste, cel putin teoretic, si la comunisti. Si iata ce-i cere, lipsit de umor, dl Simonca unui fost comunist: „Ce-ar fi, dupa ce il ascultam inca o data injurand (pe tortionar, caci «exemplul» nostru, fostul comunist, nici nu injura, nici nu vorbeste urat! – n.n.), ce-ar fi sa ne dam o demisie de onoare, fiecare de unde suntem si cum suntem. Eu voi demisiona din iluzia condamnarii comunismului“. Si pe urma? Pe urma cere demisia omului care da si fuge: „Apoi, o demisie de onoare a fostilor si actualilor presedinti, de la Iliescu la Basescu. La fostii presedinti, o demisie din rangul de presedinte, la actualul presedinte, chiar o demisie din functie. «Eu, subsemnatul, Basescu Traian, am condamnat comunismul, am prostit pe multi ca ne-am delimitat de comunism, am fost laudat de intelectuali ca am separat Romania de comunism. Mi s-au adus osanale pentru cum m-am rupt si am rupt tara de comunism. intr-o tara de ospatari si frizeri, m-am ridicat deasupra, am stiut ca pot sa distrug comunismul. Nu m-am lasat pana n-am vazut ultimul securist adus in fata justitiei. Si, totusi, se pare ca a mai ramas unul care mi-a scapat. Unul… Toti ceilalti sunt in puscarie… N-am liniste. Tocmai cand ma pregateam sa ma bronzez la bustul gol, tocmai cand marea ma chema la ea, s-o revizitez, cand istoria ma astepta sa ma transform in efigie, tocmai acum l-am vazut pe A. V., care are o pensie de zece ori mai mare decat o avea raposata mea mama, liber. Demisionez»“. Cata naivitate! Cum o sa se demita pe sine „exemplul“, unul dintre ultimii comunisti, din cauza ori pe seama unuia dintre ultimii tortionari, care nu-i, vai de el!, decat un alibi, un „tap ispasitor“ pentru toti demisionarii fara demisie si care au „condamnat“comunismul cu mana unui pui clocit in cuibarul aceluiasi „comunism“?! Sa aveti rabdare si sa apelati tot la raspunsul omului care fuge nutrit de intelepciunea populara: „niciodata nu e prea tarziu!“. Condamnarea, ratata, despre care vorbeste dl Ovidiu Simonca nu se face cu demisia din functie, dar cu demisia din viata. Sa avem deci rabdare: niciodata nu e prea tarziu…
Un subiect insolubil, dar literar, abordeaza in „Observator cultural“ si Daniel Cristea-Enache. Criticul cu un debut atat de stralucit precum cel din „Concert de deschidere“ constata actualitatea aproape eterna a unui fenomen de natura psihologica si sociologica: inflatia literara. Cei ce produc (provoaca) inflatie sunt niste calpuzani (tema unui excelent roman „vechi“ de Silviu Angelescu). Calpuzanii actuali profita de conditiile create (dinadins? intamplator? simple coincidente?) ca sa arunce pe piata „monede“ false, calpe care va sa zica. Dupa caderea comunismului, s-a dat drumul (!) si la inflatia „valorilor“ literare. Cum? Simplu, ca intr-o publicitate ce-si face loc si in „Observator cultural“, chiar in subsolul paginii vecine cu articolul lui Daniel Cristea-Enache intitulat „Poezie si inflatie“. Publicitatea cu pricina e graitoare: „Pregateste-ti manuscrisul si transforma scrisul intr-o forma constanta de venit!“. Beneficii: „tu hotarasti ce publici si cand publici – ai parte de cele mai mici preturi de tipar – tu stabilesti pretul cartii – tu alegi distributia – primesti drepturi de autor de pana la 79% din pretul unitar al cartii“ etc. etc.
Stiati ca Editura Hoffman din Scornicestii lui Nicolae Ceausescu anunta pe site-ul ei ca „publica de regula o carte pe zi, primind in 2012 Diploma locului I in Top profit Romania“? Stirea e relatata, ca amuzament (dar nu e!), de Liviu Ioan Stoiciu intr-un reportaj din „Contemporanul“. Cum devii scriitor? Simplu: „publicam 100 de exemplare din lucrarea dumneavoastra; intre cei lansati e si poetul Viorel Pacala, politist“. Si ca el sunt sute si mii: conditiile inflatiei au fost create, maculatura literara inunda piata cu efectele vanitatii si poftei de castig, inclinatii invincibile azi, ca si ieri, cand „combateam“ inflatia literara in paginile „Scanteii tineretului“ sub titluri de speriat precum „Maculatura literara“. Ce vremuri, ce lupte! Ceea ce nu inseamna ca un critic adevarat, cum este Daniel Cristea-Enache, trebuie sa ignore subiectul, o maladie fara leac. Raman sceptic in privinta efectelor higienice ale luptei cu inflatia literara ca si cu posibilitatea incetinirii iutelii cu care „cei ce vin“ vor sa se afirme si sa se faca auziti, daca se poate, inca din frageda pruncie. Criticul combate acest soi de nerabdare si, scrie el, „nu vad sensul unui volum «nou» devreme ce noutatea lui e incropita cu atata dificultate si este evident ca autorul nu are nimic de spus. De ce nu poate astepta un autor roman doi-trei-patru ani, sau 13, cati a asteptat Sorin Marculescu, pentru a veni cu o carte de poezie realmente substantiala si pregnanta? De unde graba aceasta de a arde etapele si de a edita ceva perisabil, de parca maine ar veni sfarsitul lumii…?“. intrebari tulburatoare in fata carora ma intreb la randu-mi daca „inflationistii“ se nelinistesc si ajung sa sufere de insomnii fertile. De unde „graba“?! Frisonul ei l-a interesat si pe Romain Rolland, care, undeva in „Memorii“, scrie ca „mi s-a intamplat adesea sa primesc confidentele si apelurile nerabdatoare ale tinerilor scriitori care, desi cerneala inca nici nu li se uscase bine pe prima lor opera, revendica dreptul de a refuza orice alta meserie, pentru a „nu face decat arta“ – ceea ce constituie o foarte urata maniera de a vorbi; iar gandul pe care-l ascunde nu are adesea o valoare mai mare!“. Evident, e la mijloc o grava neintelegere, confuzia flagranta intre vocatia artei si a meseriei si o indeletnicire ca oricare alta, lucrativa, producatoare de venit. Castigi numai ceea ce ai: venitul este, prin definitie, ilicit. Altminteri Rolland recomanda noului scriitor rabdarea, cu o infinita grija pentru ceea ce se poate pierde: „Adaug“ – scrie el – „ca nu e rau ca scriitorul care debuteaza sa nu aduca la lumina zilei prea repede fructul lui, caci lumina zilei arde si imbatraneste mladitele tinere; umbra e prielnica unei formatii serioase a artistului. Multumesc indiferentei si ostilitatii care au inabusit primele mele opere, refuzandu-le orice fel de acces la lumina. Cand, in cele din urma, am reusit, dupa zece ani de gatuire, eram matur si inarmat. Nimic nu ma mai putea incovoia. Dar de la sine inteles ca nu le eram deloc recunoscator celor care-mi faceau serviciul de-a ma tine in pivnita; si i-am blestemat pe cei care ma sugrumau. in ciuda lor si-n ciuda mea, ei m-au invatat barbateasca lectie: Cel ce vrea sa dureze trebuie sa indure. Eu am indurat“. Cuvinte ca acestea, un omagiu adus „gatuirii“, cad in plin asupra vocatiei si talentului, dar ajung in pamant sterp cand vorbim de veleitari si inflationisti. Cu ei nu-i nimic de facut, decat, parasindu-i si intorcand ochii spre cititorul de obste, criticul sa-i puna acestuia in fata semne avertizoare cu „accesul interzis“. Mai drastic si aspru cu cei ce tin tineretea in „pivnita“, André Gide scria in „Jurnal“ ceva ce nu i-ar fi placut lui G. Calinescu: „S-a spus ca alerg dupa tineretea mea. E adevarat. Si nu numai dupa a mea. Mai mult decat frumusetea, ma atrage tineretea, si irezistibil. Cred ca in ea sta adevarul; cred ca ea are totdeauna dreptate, impotriva noastra. Cred ca, in loc sa incercam s-o instruim noi pe ea, ar trebui noi, adultii, sa ne instruim prin ea. Si stiu bine ca tineretea e in stare de pacate; stiu ca rolul nostru e s-o prevenim, pe cat ne sta in putinta; dar cred ca, adesea, vrand sa prevenim tineretea, o impiedicam. Cred ca fiecare generatie noua vine incarcata cu un mesaj pe care trebuie sa-l nasca; rolul nostru e sa ajutam aceasta nastere. Cred ca ceea ce se numeste «experienta» nu e adesea decat oboseala nemarturisita, resemnare, amaraciune. Cred adevarata, tragic de adevarata, fraza lui Alfred de Vigny, adesea citata, care pare simpla numai cand e citata fara sa fie inteleasa: «O viata frumoasa e un gand al tineretii infaptuit la maturitate». Putin imi pasa, de altfel, daca Vigny insusi, poate, n-a vazut toata semnificatia pe care i-o atribui; fraza asta mi-o insusesc, e a mea. Putini dintre contemporanii mei au ramas credinciosi tineretii lor.
Aproape toti au facut concesii. E ceea ce numesc ei «a învata de la viata». De adevarul ce se afla în ei s-au lepadat. De adevarurile împrumutate te agati cel mai tare, si cu atât mai mult cu cât ramân straine fiintei noastre intime. Îti trebuie mult mai multa precautie ca sa-ti nasti propriul mesaj, mult mai multa îndrazneala si prudenta, decât sa-ti dai adeziunea si sa-ti adaugi glasul la un partid dinainte constituit. De aici acuzatia de nehotarâre, de incertitudine, pe care mi-o arunca unii în fata, tocmai pentru ca am crezut ca mai ales fata de tine însuti e important sa ramâi fidel“. Cui din el însusi i-a ramas Gide fidel, este alta discutie: elogiul tineretii ce n-a ramas uitata la maturitate este aici un viu avertisment. Si o mustrare. Ca sa nu închei cu ea mai ma opresc o clipa asupra autorului „Pivnitelor Vaticanului“, citându-i un scurt fragment din „Jurnal“ în care pare sa dea un raspuns nemultumirii dnei Nora Iuga exprimata într-un articol din „Observator cultural“: „Plânge de ciuda ca un barbat“. Articolul contine teza artistului „nestatornic“ si care alearga mereu dupa sine însusi fara a se putea opri într-una din înfatisarile chipului sau unic si adevarat: „Voiam doar sa-mi exprim nemultumirea ca la noi, la români“ – scrie poeta – „cel care cânta de la tinerete pâna la batrânete pe o singura voce e considerat un artist adevarat si cel care îsi schimba registrele, dupa cum vor nervii lui e un cabotin sau, si mai rau, un impostor“. Iata ce raspunde „impostorul“ imoralist André Gide: „N-am facut nimic daca n-am stiut cu adevarat sa devin personajul pe care mi-l asum, pâna a ma lasa înlocuit de el si a ma despersonaliza în el atât de mult încât sa risc sa mi se reproseze ca n-am stiut niciodata decât sa îmi fac propriul portret, oricât de deosebiti ar fi între ei Saül Candaule, Lafcadio, Pastorul din «La Symphonie…» sau La Pérouse, sau Armand. Ce ma încurca e sa ma întorc dupa aceea la mine însumi caci, de fapt, nici nu stiu bine cine sunt; sau, daca vreti: nu sunt eu niciodata, devin“. Destui vor gasi aici o scuza inteligenta, slaba scuza!, pentru un fel de ubicuitate culpabila. Nu e doar atât, si, în primul rând, cum spune, este vorba despre fidelitatea exprimata prin citatul din Alfred de Vigny…