Ion Bogdan Stefanescu în dialog cu Virgil Oprina
Virgil Oprina: Flautul de Aur… o poveste despre vanitate sau despre pasiune?
Ion Bogdan Stefanescu: Flautul de aur – Muramatsu – este un vis atins. Cred ca orice flautist pe lumea asta îsi doreste un astfel de instrument. Probabil ca pentru cei care nu sunt în bransa, un asemenea anunt de turneu poate parea un gest plin de vanitate. Realitatea este însa ca un profesionist are nevoie de un instrument pe masura pentru a se putea exprima. Or, acest instrument este asemenea unui Bentley caruia numai un sofer profesionist îi poate specula la maximum calitatile. Avem, în clipa asta, în România, exemplele unor instrumentisti de mare valoare care cânta pe viori celebre: Liviu Prunaru, Gabriel Croitoru sau Alexandru Tomescu. Ei ar fi fost si fara aceste instrumente violonisti de exceptie, numai ca Stradivarius sau Guarneri le-au adus un plus de stralucire, siguranta si încredere în cântat. Acelasi lucru se petrece si cu mine. Am trecut la un nivel înalt de perceptie si interpretare prin acest instrument. De fapt, între interpret si instrument trebuie sa se petreaca o alchimie, iar eu sunt un rasfatat al sortii pentru ca produc sunete… „din aur“.
V.O.: „Meseria – bratara de aur“. Doreste proiectul „Flautul de Aur“ sa reaminteasca românilor acest precept?
I.B.S.: Pe vremuri, am gasit în podul casei bunicilor mei, la Câmpina, un abecedar, pe coperta caruia erau scrise versurile lui Alexandru Vlahuta: „Sfânta munca e aceea ce rasplata-n ea-si gaseste / De-ntelegi tu asta, cheia fericirii tale-o tii“. Adica, în viata e musai sa-ti gasesti vocatia. Pentru majoritatea, astazi, banii reprezinta telul principal si sunt în stare sa faca orice pentru a obtine cât mai multi, chiar daca trebuie, pentru aceasta, sa aleaga un drum contra naturii lor. E bine ca în viata sa-ti alegi o meserie pe care sa o îndragesti, sa o faci cu placere. Muzicienii nu sunt oameni bogati din punct de vedere material, dar sufleteste si spiritual au un cu totul alt ascedent fata de restul lumii. „Gurile rele“ ma vor acuza imediat de ipocrizie, pentru ca posed un flaut de aur, deci sunt bogat. Dar eu nu am cumparat acest flaut, ci l-am primit cadou de la sotia mea, Anca Vidaeff – Stefanescu. De fapt, ei îi datoram acest turneu. Îmi doresc, în primul rând, ca sunetul de flaut sa ajunga la sufletul oamenilor, sa-i mângâie pentru o clipa si astfel sa devina mai îngaduitori unul cu altul, mai zâmbitori si, de ce nu, mai optimisti. În unele culturi ale Antichitatii, flautul era considerat o prelungire a sufletului, liantul dintre om si divinitate. Astazi înca sunetul de flaut mai poate aduce pacea, linistea în vietile noastre atât de agitate si încercate. De asemenea, îmi doresc o data în plus sa prezint publicului un instrument cu reale valente solistice. Cred ca flautul ar trebui sa fie mult mai prezent ca instrument solistic în stagiunile Filarmonicilor din România. Repertoriul este la fel de impresionant ca si cel al viorii sau violoncelului, de aceea ar merita un statut egal în perceptia iubitorilor de muzica.
V.O.: Sunteti cu siguranta unul dintre cei mai activi artisti români care traiesc in România. Sunteti si un militant sau este vorba doar de bucuria de a fi pe scena?
I.B.S.: Am observat ca majoritatea semenilor nostri au nevoie de adrenalina: unii conduc cu viteza, altii fac sporturi extreme, altii pariaza sau merg pe stadioane s.a.m.d.. Eu am nevoie de adrenalina pe care ti-o ofera scena. E o mare raspundere sa apari în fata publicului, te erijezi, într-un fel, în lider, îti asumi resposabilitati, iar placerea pe care ti-o ofera aplauzele este inegalabila. Recunostinta publicului e cel mai frumos dar de pe Pamânt. Sunt însa un militant în ceea ce priveste muzica contemporana. Cred cu tarie în puterea si valoarea acestei arte si, mai ales, consider ca avem cei mai buni compozitori din lume. Sunt valori perene carora înca nu le-am descoperit potentialul real (ei reprezinta o adevarata mina de aur pentru imaginea României) si nu suntem pregatiti sa-i acceptam si sa-i pretuim pe cât o merita. Pun si eu umarul, cât pot, la promovarea acestei „nise“ a culturii si sper ca, prin interpretarea mea, sa atrag cât mai multi adepti. Pâna la urma însa, tot de pasiune e vorba, pentru ca totul paleste daca nu exista acel foc launtric. Cânt cu aceeasi daruire orice tip de muzica. Nu întâmplator, pot spune ca am lansat un brand pe care ar trebui sa-l înregistrez – „Barock, ba clasic“ -, un joc de cuvinte care îmi permite sa cânt orice: de la Baroc la Rock.
V.O.: Cum ati defini crezul
dumneavoastra artistic?
I.B.S.: Exista chiar pe site-ul meu – www.ionbogdanstefanescu.ro: „Argint, iara nu arginti“. Sigur ca banii sunt importanti, avem nevoie de sponsori pentru a ne realiza demersurile, dar scopul artistilor este sa aduca frumosul în viata Cetatii. Menirea lor este aceea de a educa gustul oamenilor, iar cel care îsi asuma un astfel de rol este supus continuu unui proces de învatare, de introspectie, de autoevaluare, de cautare, de permanenta perfectionare. Practic, nu exista timpi morti în viata unui artist, nu exista relaxare totala. Chiar si somnul este o stare de veghe. De aceea, probabil, multi artisti clacheaza la vârste timpurii. Solicitarea este extrema daca îti iei rolul în serios.
V.O.: Credeti ca românii de azi mai sunt prieteni cu muzica?
I.B.S.: Sigur ca da. Imaginati-va viata fara muzica. As propune acest exercitiu pentru trei zile. Sunt convins ca daca i-am prelungi durata, lumea ar exploda. Muzica face parte din natura umana. Omul, când se simte bine sau când e trist, simte nevoia sa cânte sau sa asculte muzica. Si, nu stiu daca ati observat, dar taman cei care nu au pic de voce sau ureche muzicala îsi doresc sa cânte. Astfel ca eu cred ca românii vor sa asulte muzica, le place. Problema e ce fel de muzica mediatizam. Topurile de audienta ne spun ca românii asculta cel mai mult manele. M-as mira. Asculta pentru ca acest tip de muzica e promovat. Pe vremea lui Ceausescu, toata România se uita la „Seratele“ lui Iosif Sava. Depun marturie pentru asta, fiindca toti partenerii mei de joaca plecau acasa când începea emisiunea. Ne opream chiar si din fotbal pentru asta. De asemenea, joia si vinerea erau difuzate concertele Orchestrei Radio sau ale Filarmonicii „George Enescu“. Pâna si cei de la tara aveau ocazia sa asculte muzica clasica. Se crease o obisnuinta. Astazi, perceptia s-a schimbat din cauza comertului. E foarte simplu: manelistii platesc „la greu“ producatorilor si moderatorilor de show-uri pentru a fi mediatizati si acestia, în momentul în care li se „înverzeste clipa“, lasa constiinta de o parte, infestând cu buna stiinta gustul artistic si judecatile de valoare ale telespectatorilor. În scurta vreme, omul se obisnuieste cu astfel de inflexiuni si tine televizorul aprins, chiar daca nu-i da prea mare atentie. Astfel, muzica proasta escaladeaza topurile. Sunt însa convins ca lumea va veni sa asculte muzica pe care o vom prezenta în recital. Dar, mai sunt convins si de faptul ca nicio televiziune nu ar veni sa preia un astfel de eveniment. Perceptia lor însa e gresita: îsi doresc arginti, iara nu argint.
V.O.: Cât de important este instrumentul pentru un muzician?
I.B.S.: Este esential. Este oglinda sufletului. Se contopeste cu interpretul. Cu cât este mai valoros, cu atât calitatile interpretului sporesc, dar numai cu conditia ca acesta sa aiba un nivel artistic exceptional. Doar asa simbioza se realizeaza la modul ideal. Un pianist îsi doreste sa cânte pe Steinway, un violonist pe Stradivarius sau Guarneri, un flautist pe Muramatsu.
V.O.: De ce Muramatsu? Care este povestea colaborarii dumneavoastra cu flautele producatorului japonez?
I.B.S.: În 1995 am fost invitat de Sir James Galway, la cursul sau de vara din Elvetia, sa fac parte din echipa demonstrativa de douazeci de flautisti, de zece ani mereu aceiasi; eu reprezentam, la acel moment, noutatea. Absolut toti participantii, inclusiv echipa de la Muramatsu, au intrat în sala, sa ma asculte. Dupa câteva masuri, Sir Galway m-a oprit, mi-a luat flautul din mâna, a cântat pe el câteva sunete si a facut un gest care însemna sa îl arunc la gunoi. Le-a spus celor de la Muramatsu sa ma aiba în vedere pentru ca ma considera un excelent flautist. Dupa câtiva ani, din nou invitat de Sir Galway la cursurile sale de la Reggio Emilia de data asta, am obtinut premiul pentru cea mai buna interpretare, iar Hiroshi Aoki, cel mai renumit constructor de flaute din lume, mi-a facut cadou un cap de flaut deosebit de valoros. În anul urmator, însa, flautul mi-a fost furat si, când am anuntat firma Muramatsu pentru a se avea în vedere seria instrumentului meu, în cazul în care ar fi aparut în vreun atelier de reparatie, mi-au raspuns ca board-ul lor a hotarât sa îmi trimita un alt flaut în loc. Fapt unic în lumea flautistica. Pretuirea lor fata de mine a crescut cu trecerea timpului, astfel ca mi-au oferit flautul de aur la un pret special. Din nou, un cadou extraordinar! Tot ca pe un gest de prietenie si pretuire interpretez si faptul ca la invitatia mea echipa Muramatsu a venit de curând în România. Am organizat la Universitatea Nationala de Muzica „Zilele Muramatsu la Bucuresti“. S-au simtit grozav si mi-au promis ca vom face anual astfel de evenimente. Consider gestul lor ca pe înca un premiu, dat fiind ca aceasta echipa a fost alaturi, de-a lungul vremii, de marii flautisti ai lumii: Marcel Moyse, Aurèle Nicolet si Sir James Galway.
V.O.: Ce defineste un instrument, sunetul sau materialul din care este facut? În aceasta ecuatie aurul este cu adevarat necesar pentru obtinerea unui sunet de calitate sau reprezinta doar „un capriciu“ menit sa ridice valoarea de piata a instrumentului?
I.B.S.: Nu este un capriciu, nicidecum. Densitatea metalului este relevanta în obtinerea unui sunet de calitate. Metalul vibreaza la atingerea aerului, iar aurul confera sunetului o anumita aura. Edgard Varèse a compus o lucrare celebra pentru repertoriul de flaut – „Density 21,5“ – tocmai în aceasta idee. La vremea aceea, adica în 1936, se lansase modelul din platina, titlul lucrarii reprezentând exact densitatea platinei. Astfel de metale pretioase ofera nu numai calitate sunetului, dar si nesfârsite posibilitati coloristice, ajutând totodata si la pastrarea intonatiei, pentru ca alte metale se dilata si se contracta foarte repede la diferentele de temperatura.
V.O.: Este de ajuns sa ai bani pentru a „atinge aurul“ ca muzician?
I.B.S.: E nevoie de foarte multi bani pentru a atinge aurul propriu-zis, dar pentru a atinge aurul produs prin acea alchimie de care vorbeam mai sus, adica pentru a patrunde si ramâne în sufletul spectatorilor, pentru a realiza o interpretare de referinta, e nevoie de har. Dar – atentie! –, cei norocosi, adica daruiti cu har, îsi pot pierde acest dar dumnezeiesc daca nu si-l educa în mod constant.
V.O.: Ce defineste un muzician, instrumentul sau sau arta sa?
I.B.S.: Arta sa. Oare Edvin Marton, acel violonist mediocru, care patineaza prin România si prin alte cotloane ale lumii, cântând pe un Stradivarius, e mai bun din acest motiv? Instrumentul este pentru el doar o sursa de reclama. Perahia, Barenboim sau Sir Galway sunt miraculosi ca muzicieni indiferent de instrumentul pe care cânta. Numai ca nivelul lor artistic le ofera prilejul de a beneficia întotdeauna de cele mai bune instrumente, care devin în mâna lor ireal de frumoase. Acesti muzicieni ramân în istoria muzicii. Aproape ca ne dorim sa-i ascultam numai pe ei.
V.O.: Care calitati profesionale si elemente din bogatul dumneavoastra trecut artistic credeti ca va recomanda pentru sustinerea unui proiect precum „Flautul de aur“?
I.B.S.: E greu sa însir acum premiile si recunoasterile pe care le-am obtinut de-a lungul vremii si care ar putea constitui un motiv serios pentru organizarea unui astfel de turneu national. Înca mai am putere si dorinta sa cânt. Sustin anual în jur de patruzeci de concerte în tara si în strainatate, pe lânga concertele saptamânale din cadrul Filarmonicii „George Enescu“. E o munca acerba. Dar daca trebuie sa desprind o anume calitate, ar fi aceea ca pot sa îmi asum un repertoriu într-un timp foarte scurt. Pot citi la prima vedere nu numai notele, dar si sensurile muzicale. De obicei învat anual în jur de cincizeci de lucrari. Asadar, repertoriul meu este foarte generos si pot oferi foarte multe variante pentru un program de turneu.
V.O.: Care au fost criteriile care au condus la alegerea repertoriului acestui turneu national?
I.B.S.: Am tinut cont în primul rând de public. Muzica trebuie sa le mearga la suflet. De aceea pornim în demersul nostru artistic de la Bach, un compozitor în mare voga si în secolul XXI. Despre Mozart nu mai vorbesc. Mai cu seama ca „Sonata“ pe care am ales-o este scrisa la numai opt ani. Este o adevarata bijuterie muzicala. Apoi, Dvorak este unul dintre preferatii stagiunilor de concert. Pe Poulenc îl întâlnim mai rar, dar muzica lui este exceptionala, cu mare impact la public. Aceasta „Sonata“ pe care o interpertam a fost gândita ca o muzica de salon, cu multa sensibilitate si chiar umor. Otar Taktakeshvili, un compozitor rus, scrie o muzica spumoasa, plina de sensibilitatea tipic ruseasca. Este ca o muzica de film. Sunt convins ca va avea mare succes la public. Mike Mower, cel cu care închidem recitalul, este, în clipa aceasta, în mare voga în Anglia. A compus special pentru Sir James Galway. „Sonata latino“ este inspirata din muzica latino-americana. Ritmurile si melodiile puse în pagina vor electriza publicul. Asadar, am gândit totul în asa fel încât cei care vin sa asculte acest recital sa ia contact cu marea muzica clasica a lumii si, mai ales, sa-si doreasca sa mai vina înca o data.
V.O.: Veti face echipa cu o alta pregnanta personalitate artistica în persoana pianistului Horia Mihail. Este pentru prima data? Care credeti ca va fi reteta succesului acestei colaborari?
I.B.S.: Horia Mihail dispune de aceeasi calitate cu care ma laudam mai înainte. În aceeasi „tonalitate“ putem vorbi si despre el, un pianist realmente de exceptie. Ne cunoastem de foarta multa vreme, am studiat împreuna la Universitatea Urbana-Champaign din statul Illinois, America. Am cântat împreuna si din prima clipa am reactionat pe aceeasi lungime de unda. Noi nu avem nevoie de multe repetitii, ceea ce este esential pentru ritmul în care fiecare ne desfasuram activitatea. Tehnica si inteligenta muzicala de care dispune Horia sunt de invidiat. Ma simt în largul meu în compania lui. Cred ca daca cei din public ne-ar urmari în toate cele cinci recitaluri ar descoperi mereu lucruri noi. Este un schimb de idei pe care îl mentinem viu, realizându-l, de multe ori, chiar pe scena. E un joc al mintii care produce acea adrenalina pe care o mentionam mai devreme. Cred ca împreuna facem o echipa valoroasa.
V.O.: Care este, din punctul dumneavoastra de vedere mesajul turneului national „Flautul de Aur“?
I.B.S.: As vrea ca oamenii sa descopere ca muzica clasica îi poate face mai buni si le poate deschide sufletul asa cum numai în vis pot spera. E miraculoasa terapia prin muzica clasica. Ritmurile si armoniile muzicii pop reduc în mare masura posibilitatile noastre de cunoastere. Într-un fel, ne uniformizeaza. Muzica clasica deschide cai infinite de perceptie. Ne poarta în zone nebanuite. Trebuie doar sa o acceptam. Sa ne obisnuim sa o ascultam. Viata noastra se va schimba radical. Spre exemplu, florile din balconul meu înfloreau în plina iarna pentru ca ascultau lucrarile lui Bach sau Mozart pe care le studiam. Se stie ca vacile dau mai mult lapte daca asculta Mozart. Cu siguranta oamenii vor fi capabili de rezultate performante daca vor asculta cu predilectie muzica clasica. Si, recunosc, mi-as dori sa-i conving pe cei care au putere financiara ca trebuie investit în astfel de evenimente. Numai asa nivelul material si spiritual al tarii va creste considerabil. Mârsaviile de orice fel ar disparea ca prin minune.
V.O.: Stiind ca aveti o activitate interpretativa foarte densa, va întreb ce înseamna colaborarea cu o echipa care are o experienta de succes în organizarea de turnee de acest tip, precum Radio România Cultural si Asociatia Culturala Accendo.
I.B.S.: Este esential sa poti colabora cu profesionisti. În peisajul muzical românesc, cei care organizeaza evenimente sunt, în majoritatea cazurilor, amatori. Putem observa ce se întâmpla în lumea muzicii clasice. Câte evenimente mediocre se petrec, cu o mediatizare violenta prin care se cultiva, cu obstinatie, un gust artistic îndoielnic! Radio România Cultural si Accendo si-au pus semnatura pe evenimente culturale valoroase. Ca artist, e bine sa te lasi pe mâna lor. Sunt asemenea diagnosticienilor de exceptie. De multe ori, când vad ce se întâmpla în jur, ce muzicieni sunt promovati prin diverse suse cu pretentii, îmi spun ca daca un doctor ar opera la nivelul de pregatire a celor prezenti atunci pe scena, am fi cu totii oale si ulcele. Din fericire, arta nu omoara când e slab practicata, dar genereaza kitsch-ul, adica o moarte lenta a spiritului si implicit a sufletului. Îmi felicit cu toata sinceritatea partenerii pentru acest turneu – atât Radio România Cultural cât si Accendo –, autentice tribune de promovare a culturii, nu neaparat pentru ca facem împreuna un turneu, ci pentru faptul ca de câtiva ani buni se implica în viata culturala a tarii, creând evenimente de mare tinuta artistica si cu mare impact la public.