Am petrecut o seara, la un sfârsit de saptamâna, impreuna cu câtiva prieteni. De unii ma leaga amintirea noptii de iarna din urma cu aproape treizeci de ani in care am ajuns la Montreal si zilele de nauceala si de teama traite intre hotelul, ironie a soartei, Europa, unde erau gazduiti temporar „exilatii voluntari“, birourile de imigratie si cautatul unei locuinte. Pe ceilalti i-am gasit aici sau au venit mai târziu si, dintr-un motiv sau altul si câteva afinitati comune, ne-am constituit intr-un mic grup cu ritualuri, traditii si un chef nebun de a pune lumea la cale, cu precadere cea româneasca.
Am trait cu totii in nordul acestui continent ce-i face inca sa viseze pe saracii si inocentii lumii ceea ce se numeste caderea comunismului, dezintegrarea catastrofala pentru istorie a Uniunii Sovietice, razboiul mizerabil din Iugoslavia, cel din Golf, prabusirea turnurilor gemene de la New York, razboiul din Irak si cel deja pierdut din Afganistan. Anii când, luati de apa, scânceam la auzul unei melodii folclorice românesti au trecut. Au trecut si cei ai bancurilor truculente, ca si cei ai iluziilor unei alte Românii decât cea din care am fugit. Câtiva n-au mai pus niciodata piciorul in tara si nici nu au de gând s-o faca. De multe ori aiuritoare, explicatiile se intind de la obsesia Securitatii, la balcanizarea din ce in ce mai evidenta si familiara daca nu a intregului continent, cel putin a Québecului, iar un drum peste ocean pentru a o regasi in stare pura costa prea mult. Blindati fiind de predispozitia de a rasuci totul in derizoriu si de a da timp timpului sa-si faca mendrele, n-am devenit pe de-a intregul canadieni si e prea târziu si inutil sa mai devenim de vreme ce n-am stiut niciodata la ce ne-ar servi cu adevarat. Vorbim intre noi româneste, gândim româneste, mâncam si bem româneste, ne mai ciondanim in româneste, injuram cu sau fara motiv in româneste. Spre deosebire de imigrantii economici din ultimii douazeci de ani, al caror venin se revarsa asupra României cu o rara voluptate, noi am carat-o in exilul nostru cu toate pacatele, mizeriile si fericirile ei de neuitat. Ar putea fi un blestem, dar nu a fost si nu e decât un fel lucid de a supravietui intr-o lume pe cât de toleranta si de violenta economic pe atât de straina.
Am vorbit mult in acea seara, poate mai mult ca niciodata despre România. Despre iarna teribila care a lovit-o, despre scumpiri, despre mitocania si barbarizarea strazii, despre sarlatanii imbogatiti ce nu-si mai incap in piele de insolenta, despre proaspatul reales si guvernul sau de marionete imbuibate, analfabete si sectare, despre saracia imensei majoritati a populatiei, despre imprumuturile imense si oneroase pentru a plati salariile si pensile ce vor trebui intr-o zi platite exact cu aceleasi sacrificii cu care au fost platite cele cândva facute pentru industrializarea tarii, despre degringolada tragica a intelectualilor, despre prostituatele ce bântuie pe continent, despre tiganii hoti si cersetori, despre tot ceea ce in sfârsit a facut si face din România un loc al disperarii, al neputintei, al resemnarii, al revoltei tacute si al sperantelor fara speranta. Un drept la viata cât de cât normala, un drept la educatie si la sanatate cât de cât civilizate, un drept la decenta si la frumusete le-au fost furate românilor in numele unei libertati iluzorii, al unei democratii ce lasa frâu instinctelor primitive si al unui capitalism salbatec vândut in nestire de profitori ca singura alternativa miraculoasa a socialismului real ingropat de istorie. Singurele perspective de viitor avansate de guvernantii actuali sunt scumpirile, concedierile, haosul administrativ si imbogatirea fidelilor si a lingailor. Intr-o lume dominata de marea finanta de nezdruncinat si de hazardul compulsiv al marilor speculanti, ceea ce se intâmpla azi in Grecia si se va intâmpla mâine in Spania, Portugalia si Italia vor fi episoade relativ normale pentru un sistem muribund in raport cu ceea ce se va intâmpla curând si in România. Este greu de presupus ca ultima dovada suprema de stupida si paguboasa gândire politica si strategica, de fudulie dâmboviteana de a transforma tara devastata in poligon de joaca belicoasa a americanilor si ale rachetelor lor pasnice ar mai putea schimba ceva si cu atât mai putin de a opri decaderea ei politica, economica, culturala si morala.
(15 februarie 2010)