În urma cu niste ani, sociolog în Olanda fiind, lucram la un proiect împreuna cu un coleg din Israel. Ceea ce ma obliga sa fac des drumul Amsterdam – Tel Aviv. Cum de fiecare data încercam sa folosesc ocazia pentru o escala si în România, gasisem o ruta cu oprire în Bucuresti, de unde plecam mai departe cu un zbor de noapte.
În acel avion, care decola din Bucuresti la miezul noptii, mi s-a întâmplat adeseori sa-i întâlnesc pe muncitorii români care plecau sa lucreze în Israel. Zborul fiind mai ieftin, avionul era plin cu ei pâna la ultimul loc. Pe drum stateam de vorba cu cei de pe scaunele din jurul meu. Oameni de toate vârstele. De prin toate regiunile tarii.
„Stiti unde va duceti sa munciti?“
„Nu, dar stie cel care a format echipa.“
„Si ce munca veti face acolo?“
„Orice.“
„Orice? Orice nu se poate. Ce specializare aveti?“
Unul era dulgher, altul era agricultor, altul era sofer, altul… Dar ca vor munci la calificarea lor, nu scria nicaieri. Asa ca am avut si eu curiozitatea de câteva ori sa vad cu ce înscrisuri porneau ei la drum.
„Contracte de munca aveti?“
„Avem.“
„Cine vi le-a facut?“
„Cel care a format echipa.“
„Pot sa vad si eu un asemenea contract de munca?“
Mi-l aratau. Ceva mai vag nici ca s-ar fi putut imagina.
„Pe ce baza ati fost voi selectati pentru acest contract?“
Îmi spuneau o suma de bani. Adica, ei adunau de la tot neamul, de pe la prieteni, de pe la cunoscuti, valuta, pe care o plateau unui intermediar, ca sa-i puna pe listele de solicitanti. Si plecau asa, în dorul lelii.
Nu de putine ori am auzit, în Israel fiind, despre conflicte de munca si accidente fatale. Odata, stiu ca m-a tulburat povestea unui tânar care s-a sfarâmat cazând de pe schele. Era beat, în miezul zilei, la o temperatura de peste 40 de grade, scriau ziarele. O fi fost, saracul.
La întoarcerea din Israel, cautam iarasi un zbor cu escala prin Bucuresti. Asa ca, si cu acest prilej, ma întâlneam cu cei care, terminându-si contractele, reveneau în tara. Tot cu zboruri de noapte. Arata straniu aeroportul Ben Gurion la acele ore. Întesat de evrei tineri, religiosi, îmbracati în hainele lor de rigoare, cu nevestele si cu copiii, care plecau în America. Si de muncitorii români care reveneau în tara. Stateam de vorba cu ei în avion. De bucurie ca se întorceau acasa, se abtiguisera bine. De caldura, erau transpirati de-ti mutau nasul din loc. Aveau niste banuti în buzunar. Fericiti nu erau. Se înstrainasera de familii. Copiii le crescusera între timp. Îi mai cunosteau din fotografii. Nu lucrase aproape nici unul în meseria lui. Pe care, practic, o si uitase. Devenisera buni la „orice“.
Am citit de curând despre un accident în care si-au pierdut viata niste muncitori români în Finlanda. Dupa cum sunt descrise faptele, accident de munca nu pot sa-i spun, desi acest lucru n-ar fi redus tragedia. Oamenii fusesera angajati, tot asa, de firme intermediare, sa planteze pini în mlastinile finlandeze. Contractele de munca, facute tot în doi peri, le promiteau în jur de 1200 de euro pe luna. Acolo s-au pomenit ca li se platea 10 centi pentru plantarea unui copac. 10 centi? Cum poti plati pe cineva cu 10 centi pentru orice fel de munca? Din declaratiile celor ramasi în viata aflam ca muncitorii polonezi sau cei din tara gazda erau platiti pentru aceiasi munca cu un pret mult mai bun. Cum se explica una ca asta într-o tara în care functioneaza legislatia muncii? Pentru a-si rotunji cât de cât mizeria unui asemenea câstig, oamenii lucrau peste program si peste ziua lumina. Seara se întorceau la baraci cu o masina, în care se urcau mai multi decât suporta capacitatea ei. Masina o conducea unul dintre ei, cu o viteza peste cea reglementara, ca sa ajunga mai repede la destinatie. Epuizat de munca, soferul a adormit la volan. Au scapat cu viata din accident doar unul sau doi dintre cei din masina. Unde se aflau si un tata cu fiul lui. A scapat tatal. Fiul si l-a adus acasa, sa si-l îngroape.
La Atena am stat într-o zi de vorba cu o prostituata românca. O vazusem la biserica la care din când în când se tine o slujba în limba româna. Si unde e interesant de observat mediul celor veniti din tara.
Femeia era în rândul din fata mea. Tinea în mâna, mototolita, o batista taraneasca, cu care-si stergea ochii, grei de lacrimi. Batista avea pe margini dantele, brodate de vreo bunica din sat. Când s-a citit liturghia, femeia a îngenunchiat. Avea talpile pantofilor numai gauri.
Într-o seara, am trecut prin cartierul în care facea ea trotuarul. Am recunoscut-o. M-a recunoscut. M-am oprit si am stat de vorba. Avea un barbat somer de vreo câtiva ani, prin Moldova. Si doi copii. Ar fi vrut ca baiatul, cel putin, sa faca scoala. Sa nu mai ajunga ca taica-sau, un betiv. Trimitea tot ce câstiga acasa. Si-ar mai fi dorit sa ramâna sanatoasa macar vreo doi, trei ani, sa faca o suma care sa-i permita sa se întoarca. Asta o speria cel mai tare. Ca-si va pierde într-o zi sanatatea. Fiindca muncea greu. Si pentru putin. De la ea am aflat ca prostituatele românce sunt platite mai slab decât cele de alte neamuri. Poate oare cineva sa-mi explice de ce? Cum adica, si la munca cea mai putin demna din lume, oferta noastra este mai prost evaluata decât a altor neamuri?
Fac apel la istoricii natiei. Nu e un raspuns lipsit de semnificatie. Cred ca merita sa meditam la dezlegarea acestei enigme. Vom afla multe lucruri, care sa slujeasca la ceea ce sociologii numesc pompos self-image. Eu nu am nici o propunere. Sunt anihilata de surprindere. Si de amaraciune.