In ce priveste incercarea de precizare a sistemului criticilor români postbelici, Lucian Raicu e una dintre figurile cele mai ocolite. Doua sunt cauzele principale ale muteniei comentatorilor cu privire la conceptia lui asupra criticii: in primul rând, desi s-a afirmat impreuna cu Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Matei Calinescu sau Valeriu Cristea la jumatatea deceniului sapte (interventiile din „obsedantul deceniu“ sunt salutare, insa nu dadeau masura personalitatii sale), Lucian Raicu n-a fost parte activa a dezbaterilor teoretice de atunci. Critica sau creatie, posibilitatea de actualizare a clasicilor, nevoia importului de metode noi sunt probleme care l-au lasat, macar aparent, rece. De notat ca Lucian Raicu a evitat, intr-o perioada când gestul era de bon ton in configurarea modelelor alternative la cultura realismului socialist, plasarea sub scutul unui model, asa cum au facut-o multi dintre criticii perioadei: Marino si Manolescu se revendicau de la Calinescu, Nicolae Balota si Ovidiu Cotrus reinnodau cu Maiorescu, Matei Calinescu cu Tudor Vianu s.a.m.d.
In al doilea rând, de vina trebuie sa fie textele lui Lucian Raicu insusi, care refuza programatic discutiile cu privire la teoriile sau instrumentele criticului. Disciplina pe care o practica zi de zi n-are nici manual de utilizare, asa cum au incercat sa-l conceapa multi dintre criticii postbelici, deopotriva români si occidentali, nici un limbaj de specialitate, de inseriat numaidecât intr-o evolutie istorica. Definitia cea mai specifica lui Lucian Raicu – dar, vai, atât de laxa altminteri! – e critica inteleasa ca „forma de viata“. Ce-i drept, din punctul de vedere al respingerii retetarelor teoretice si a reticentei fata de ultimele inovatii metodologice, Raicu e departe de a face figura singulara in epoca. Entuziasmul pentru metacritica n-a caracterizat mai deloc câmpul literar românesc. Mai surprinzator e, insa (si aici, intr-adevar, Lucian Raicu e aparte), faptul ca autorul „Caii de acces“ nu e interesat mai deloc de reasezarile canonice, nici de critica inteleasa ca ierarhie. Nevoia acuta de judecati de valoare menita sa puna ordine intr-o literatura bulversata de factori atât de diversi e cât se poate de straina si ea practicilor lui. Nici „responsabilitatea“, „autoritatea“ – si, de ce nu, puterea – ce decurg din acest mod de a vedea critica nu-l preocupa. Recitite azi, nu doar studiile despre autori clasici par „atemporale“ – adica deloc sensibile la context –, ci, si mai surprinzator, chiar cronicile actualitatii. Mai mult: nimic din ce inseamna institutia literarului (cu tot ce cuprinde aceasta, de la jocuri de putere, clasamente, reputatii, formule tipizate de intelegere a actualitatii) nu pare sa fi atins sensibilitatea critica a lui Lucian Raicu. In câmpul literar postbelic, autorul „Caii de acces“ s-a miscat ca un somnambul.
E adevarat, pe de alta parte, ca, desi nevoia de precizare a propriului sistem e chiar mai firava decât la alti colegi de generatie, Lucian Raicu mediteaza in câteva rânduri asupra lui. Cine ar avea rabdarea sa contabilizeze exact ar constata, probabil, ca dintre criticii nostri postbelici importanti, autorul „Stucturilor literare“ a conceput si a publicat cele mai putine texte programatice. Din moment ce critica – si literatura, in general – e testata cu criteriile vietii, n-are nici un rost oprirea indelungata asupra mecanismelor ei intrinseci. Ceea ce nu echivaleaza, insa, cu practicarea ei in vid. La o privire mai atenta, simptomele „actualitatii“ se vad peste tot in textele lui Lucian Raicu. Si ele se vad mai cu seama la inceputul carierei criticului. Studiul din 1967 despre Liviu Rebreanu redescoperea latura vizionara a personalitatii prozatorului, beneficiind, chiar fara ca eseistul s-o marturiseasca direct, de perspectiva criticii franceze contemporane. Pentru Maurice Blanchot, Gaëtan Picon sau Jean Rousset, opera e o „experienta“ tocmai in sensul ca reveleaza chiar autorului ei un mesaj inedit, inexistent in constiinta sau in proiectele lui. Irizata subtil de aceasta ideologie, misiunea principala a cartii lui Raicu era de a arata cum a devenit Rebreanu el insusi prin opera sau, altfel spus, care e intentia secreta a operei care a transformat-o intr-o experienta.
Când se refera deschis la „Noua Critica franceza“ – sau, foarte general, la innoirile occidentale, puse cam toate la pachet –, Lucian Raicu prefera mai degraba sa le respinga ironic utilitatea: „Noutatea mijloacelor cu care opereaza «noile» critici este desigur impresionanta, dar nimic nu ne poate sustrage, totusi, pâna la urma, din orbita criteriului vechi, pe care-l considera unii depasit, si cam penibil, al asumarii operei“ („Reflectii asupra spiritului creator“, 1979). O cronica la „Metamorfozele poeziei“ vine sa nuanteze putin pozitia fata de curentele contemporane. Tot fara a intra in detalii – dar si fara a face proba ca acestea sunt asimilate –, criticul ii concede totusi un oarecare aport: „De literatura, criticul se apropie cu un punct de vedere constituit. Convinge sau nu, chestiunea aceasta il solicita mai putin. O spune de altfel explicit, urmând teoretic pe Roland Barthes, nu adevarul, verosimilitatea interpretarii conteaza, scit validitatea ei. Revendicându-se de la formularile «noii critici», se indeparteaza adesea de acestea intr-un punct esential: privirea neteda, golita de prejudecati, de «semnificatii» chiar, a operei literare. Vidarea de «eu», cu tot ce implica aceasta, mi se pare a fi postulatul dominant al «noii critici» si, poate, singurul care merita atentia: sa nu fii nimic pentru a fi totul; sa te anulezi pentru a exista; sa renunti la un punct de vedere, pentru a intelege. Aceasta asceza, mai mult decât orice, pare a-l speria pe N. Manolescu, in ciuda adeziunii programatice, obstinate, la principiul noii critici. Critica este integrare, este comuniune, este, de am intelege-o cum trebuie (in felul in care Mallarmé ajunsese sa inteleaga poezia), tacere. Alungând cu dezgust orice veleitate de a fi subiectiv, de a fi «personal», vreau sa ma situez pe propriul teren al criticului comentat; alt semn de stima intelectuala, nu cunosc“.
Polemica mai mult sau mai putin fatisa la adresa interpretarii practicate de Nicolae Manolescu se sprijina, in fond, pe o generalizare pripita in ceea ce priveste Noua Critica, de nu chiar pe o neintelegere. In „Critique et vérité“, Roland Barthes respingea pretentiile criticului traditional de a privi opera „neted, golit de prejudecati, de semnificatii chiar“. Tocmai o subiectivitate mai constienta de relativitatea si de istoricitatea sa postula autorul „Eseurilor critice“, nicidecum tacerea absoluta la care aspira Mallarmé in poezie. Daca exista totusi o aripa a Noii Critici capabila de a mai intretine iluzia unei asimilari totale, aproape in vid, a interpretului cu textul, aceasta e asa-numita „critica de identificare“. Cu aceasta factiune mai traditionalista – ce respinge sistematic „terorismul“ metodologic al Tel-quel-istilor pactizeaza, macar episodic, Lucian Raicu. De aceea, când e sa identifice o definitie cât de cât acceptabila a criticii, alta decât cea a inefabilului vietii, autorul „Caii de acces“ apeleaza la Georges Poulet: „un être apte à se glisser dans la pensée d’autrui, voire dans son corps, dans ses sens, et sourtout dans son regard“ („Critica – forma de viata“).
Aceasta identificare absoluta a criticului cu opera e, probabil, prima si singura regula a criticii lui Lucian Raicu, de la debut pâna la sfârsitul carierei. Numai ca, daca reprezentantii Scolii de la Geneva acceptau pactul – macar temporar si partial – cu stilistica, cu lingvistica, sau chiar cu excursul istoric –, criticul român se izoleaza complet in prezentul operei. Si, mai mult decât al operei, in prezentul „figurii creatoare“. Caci ceea ce-l intereseaza nu e scriitura, textul propriu-zis, ci mai degraba structura intima pe care acesta o ascunde. Pentru Lucian Raicu, la fel ca pentru G. Ibraileanu (cu care are, dintre critici traditionali, cel mai mult de impartit), critica reprezinta „violarea secretului vietii“ („Structuri literare“). Ce metode pune criticul in slujba acestui delicat „viol“ – ocolind, dar oare evitând complet limbajul criticii contemporane? – pentru a inova aproape intotdeauna interpretarea unor clasici, de la noi sau de aiurea, ar putea constitui insa oricând tema unui studiu detaliat, extrem de incitant.
Autor: ALEX GOLDISApărut în nr. 391