Cea mai valoroasa naratiune, estetic vorbind, din seria acestor schite ramase la granita unui mare roman este „Povestea unei calatorii“, publicata, cum am precizat, in 1949 si abandonata de autor. Ea duce mai departe istoria Morometilor din punctul in care a lasat-o romanul ca atare. E vorba de intoarcerea in sat a fiilor rebeli, Paraschiv si Achim, dupa zece ani, atunci cand afla ca tatal vrea sa vanda partea lor de pamant.
Intalnirea dintre Moromete si doi dintre fiii sai (despre cel de al treilea, Nila, aflam ca a disparut in razboi) este ostila si, evident, nu schimba in niciun fel datele conflictului provocat de impartirea mostenirii. „Povestea unei calatorii“ trage un fir nou si duce istoria familiei Morometilor in alta directie, ignorata pana acum in scenariul epic. Apare, astfel, un personaj nou in aceasta lupta pentru averea lui Ilie Moromete, si anume Veta Moromete, sotia disparutului Nila. Achim, ingrijorat ca tatal sau va trece averea pe numele copiilor din a doua casatorie, ceea ce ar aduce dupa sine obligatia de a imparti mostenirea cu fratii vitregi, Achim, zic, isi aminteste ca fratele disparut pe front, Nila, are un copil cu Veta si pleaca in cautarea ei. O afla, dupa o calatorie plina de peripetii si dupa ce aflam istoria imbogatitului Achim si istoria lui Vasile Joaca din Vaideci, tatal napastuitei Veta. Achim, devenit orasean cu cheag, priveste de sus pe acesti „toromaci“, cum le zice el taranilor prapaditi. Un carutas, varianta munteneasca a lui Mos Nichifor Cotcariu, tace si nu se sinchiseste de graba lui Achim, nimic nu-l scoate din ritmurile si hachitele lui. Scene marunte, detalii precise, dialog fragmentat, observatii comunicate intr-un limbaj iute si remarci rautacioase spuse in gand, in fine, un narator care stie tot. Surpriza este ca, atunci cand lucrurile in privinta mostenirii par reglate, apare o scrisoare de la Nila, prizonier in Uniunea Sovietica. Planul lui Achim se spulbera, in timp ce pe Veta Moromete o cuprinde „o bucurie adanca, grea, gata sa plezneasca, stapanea miscarile si pasii dezordonati ai femeii (…) gafaind si straduindu-se sa nu se inece“… Reactii fiziologice prin care prozatorul sugereaza, de regula, emotiile personajelor sale. Aceasta secventa morometiana are substanta unei nuvele si poate fi citita independent de roman. Se profileaza, aici, un personaj, Achim, care, in roman, ramane in umbra fratilor sai, Paraschiv si Nila… Achim se dovedeste a avea, mai mult decat fratii sai, un simt negustoresc sporit si, la Bucuresti, reuseste sa stranga bani buni, relativ repede… Povestea calatoriei lui Achim la Vaideci si Vladoieni ar fi putut fi inceputul altui roman din ciclul neincheiat (in planurile lui Marin Preda) al „Morometilor“. Un personaj este, aici, deja schitat…
Printre hartiile ramase de la Marin Preda, se afla si un alt fragment din dosarul „Morometilor“, intitulat „Casa lui Ilie Moromete“. Ilie Moromete de aici nu-i tatal cunoscut, autoritar, in vrajba cu fiii din prima casatorie, ci unul dintre fiii fugiti la Bucuresti si care se intoarce acum in sat sa-i ceara socoteala parintelui sau. Ilie este bolnav si, pregatit sa-si infrunte tatal, ramane descumpanit cand acesta il primeste cu bucurie in casa. Intoarcerea fiului ratacit este infatisata de o mana sigura de prozator. Fiul isi invinovateste tatal ca „l-a omorat de mult si s-a spalat pe maini“, tatal, mai intelept, se apara si-i cere fiului ratacit sa nu aduca nenorocirea lui si altora. Scena biblica in circumstantele si limbajul taranilor din Campia Dunarii: „Inchide ochii, gemu cu tarie batranul Moromete, inchide ochii si nu ma infrunta. Te-am crescut si m-am chinuit cu tine ca sa traiesti si nu sa mori. Ai trait ca un orbete treizeci si sapte de ani si acum ti-e frica de moarte… Si invinuiesti pe tatal tau. Asculta-ma, nenorocitule, inchide ochii si nu ma infrunta ca te leg… Ti-e frica de moarte ca n-ai trait destul? Ai trait treizeci si sapte de ani si ar fi trebuit sa nu-ti fie frica. Zici ca ai sa ma omori, ca eu te-am nenorocit. Cand ai plecat de-aici aveai optsprezece ani si dupa inca optsprezece ani abia acum imi spui ca eu te-am nenorocit. Ce zici de asta, raspunde, nenorocitule, la asta!… Ilie Moromete tresari si ochii i se turburara. Cateva clipe simti si el ca omul din fata lui nu mai e tatal sau de la care se astepta la slabiciunea aceea care il infuria. Gandi cum il simtise la poarta ca pe o lumina vie si dulce si acum ca pe un neindurat judecator. Un timp se zapaci, apoi isi aduse aminte de noptile chinuite din Bucuresti cand innebunit chema pe Dumnezeu din cer sa-l intrebe pentru ce e bolnav si pentru ce va trebui sa moara. Isi aminti tot si furia il ridica cu iuteala in capul oaselor. Batranul sta nemiscat, tintuindu-l ca o stana de piatra.
– Dupa optsprezece ani, iti spun, am venit eu sa te judec si nu tu pe mine. Tu trebuie sa-mi raspunzi. Si n-ai sa-mi raspunzi, am sa te omor si putin imi pasa, nimeni nu stie nimic, nimeni nu este in suferinta mea, am sa mor ca un caine si am sa scuip peste viata. Esti vinovat, ca m-ai facut, asta mai intai, asta intai de toate…
– Vorbesti cu Dumnezeu, ratacitule!
v Vorbesc cu Dumnezeu si daca nu-mi raspunde il sugrum.
– Te sugrumi pe tine. Te-ai sugrumat pe tine, este tot ce stii.
– Tu m-ai facut. Pentru ce m-ai facut?
– Pentru ce ai facut si tu copiii tai.
– Copiii mei nu sunt bolnavi.
– Asta n-ai de unde s-o stii, dupa cum nici eu n-am stiut.
– Ba am sa stiu, acuma stiu, acuma stiu totul si esti vinovat ca daca n-ai stiut, n-ai tacut din gura… N-ai vrut sa taci, ticalos batran, mi-ai umblat cu evanghelia si intelepciunea ta.“
Morala batranului taran este ca suntem vinovati singuri de ceea ce ni se intampla, de ceea ce suferim si ca „suferinta inspaimanta pe om“… Confruntarea se incheie crestineste: fiul bolnav adoarme si tatal ingrijorat il vegheaza de pe marginea patului… Toate aceste aschii din tulpina unei capodopere („Morometii“) isi au rostul lor, arata, intre altele, dibuielile spiritului creator si efortul lui de a prinde in opera cat mai mult din psihologia tulbure a lumii taranesti. O face, inca de pe acum, cu mijloacele prozei comportamentiste. Punctul de vedere al naratorului predist inclina spre logica lui Moromete, tatal care-si iubeste fiii ratacitori si vrea sa-i readuca langa sine, dar naratorul nu ignora punctul de vedere al fiului care se simte nedreptatit si vine sa ceara socoteala parintelui neindurator. Dialogul dintre ei este admirabil pus in scena si substantial si altfel, ca filosofie de viata in lumea taraneasca, unde dramele intalnesc puterea traditiilor si, cum s-a putut constata, morala crestina… Este, apoi, ideea mortii. O tema grea care-i provoaca mereu spiritul.
„Fantana alba“ (datata 15 august 1946) este din aceeasi sfera tematica, dar in afara istoriei Morometilor. Pare un desen independent pentru o compozitie mai vasta. Doi tarani coltasi, Paraschiv si Arif, au ridicat o fantana si, cand este s-o sfinteasca, se cearta nu se stie prea bine de ce: „– Paraschiv, cum dracu’ vine asta, ia ascultati. Si tu Voicu lui Radoi, uitati-va la lumanarea asta a fantanii. Am pus-o acuma, asa e? Cand am pus-o? Ieri. Nu ieri? N-am pus-o ieri? Atunci, hai, ailaltaieri, fie. Vasazica e adevarat, Paraschiv, am pus lumanarea asta nici ieri, nici ailaltaieri. Atunci cum zici de ce sclipeste la soare? Oamenii incepura sa latre uitandu-se cu un ras rau si bleg la Paraschiv si mai ales la Voicu lui Radoi. Arif se uita la el in sus aproape lasat pe spate si in timp ce tragea cu greu picioarele, capul ii flencaia indarat tot asa de rar si de greu la fiece pas.“
Este stilul epic si ironia fina din „O adunare linistita“, in care personajele vorbesc „cu si fara brodeala“, intr-un discurs impleticit, pragmatic redundant in modul taranesc. Arif si Paraschiv se bat cu vorbele si din cearta lor nu se intelege nimic (pana la urma se intelege totusi ceva, si anume ca fantana nu poate fi sfintita de preoti pana ce nu este marcat pe ea anul si numele comunei care a ridicat-o). Un admirabil discurs predist plin de crude oralitati si fragmentat de interogatii provocatoare care ii iutesc ritmul si delecteaza ascultatorii.
Paralel, tanarul Marin Preda incearca si alte subiecte din afara sferei rurale. „Plecare“ (1945) noteaza, de pilda, discutia fragmentara, confuza, dintre niste ofiteri intr-un spital in legatura cu o batalie pierduta, simple insemnari fara relevanta epica.
In alta proza ramasa si ea in manuscris, datata 22 august 1945 si intitulata „Peste intamplarile unei dimineti de razboi“, este vorba de o crima absurda din timpul razboiului relatata de un plutonier TR, medic la un batalion de graniceri din Sneatin, unui prieten intr-o scrisoare. Victima este Pasa, o femeie misterioasa, pe care si-o disputa mai multi ofiteri laudarosi si o cucereste medicul TR. Interesant este in aceasta povestire de razboi, scoasa, parca, din Rusoaica lui Gib Mihaiescu, incercarea prozatorului de a surprinde psihologia unei femei complicate, cu crize de disperare si izbucniri salbatice, incontrolabile de iubire pe un fond sufletesc de mister. Medicul simte langa ea „o ciudata desfiintare a fiintei“, femeia promite sa se omoare daca va fi parasita.
Despartiti, dupa o vreme, de razboi, Pasa reapare pe front in timpul retragerii din nordul tarii si un capitan (Capitanul O.) o impusca fara niciun motiv. Aici se opreste naratiunea. Prozatorul n-a continuat-o si nici n-a inclus-o in scrierile de mai tarziu. Stilul analizei si psihologia femeii complicate si imprevizibile in atitudini revin insa in „Delirul“ si „Cel mai iubit dintre pamanteni“.