Motto: „Lucrurile razboiului in clipeala ochiului stau“.
(N. Costin)
Mergând ca pe sârma, sau chiar pe sârma (pe sermo vulgaris!), cum ne sileste putinatatea datelor certe atunci când ne propunem sa reconstituim crâmpeie de straromâna, cu crâmpitele ei cu tot, reiau, bineinteles, pentru cine a citit articolul anterior: De unde vine „chinul“? Dar „ghimpele“? Dar „sârma ghimpata“?, ipotezele fatal nedemonstrabile in mod riguros si indubitabil, cu privire la originea unui sir de cuvinte inrudite prin provenienta lor comuna din cuvintele (si/sau expresiile) latinesti quin, quin potius, sermo si sero.
In felul acesta se adauga pe nesimtite, sau mai curând prin forta lucrurilor (a legaturii dintre lucrurile ce se insira pe un fir, formând sau facând – ago,ere – un sirag), cuvintele crâmpei si crâmpita, ambele cu etimologie necunoscuta in DEX. Crâmpeiul este, sa ne amintim, o farâma, o frântura, uneori de fraze sau de gânduri, iar crâmpita e fie o piedica, fie incurcatura firelor din urzeala. Ar putea proveni foarte bine din quin potius, care inseamna, cum am vazut data trecuta, „ba mai degraba“. La crâmpei si crâmpita se pot adauga, desigur, crâmposia si crâmpoteala despre care am vorbit data trecuta. Si pentru ca tot ne-am oprit la atmosfera de razboi in care am intâlnit expresia quin potius, in doua exemple care trimiteau la ideea de incrâncenare si crâmpotire, sa vedem acum un context pasnic, ce ne trimite la un crâmpei de vorba, de fraza sau de gând: Amnon se indragosteste de sora lui si – ne spune Biblia (a Doua Carte a Regilor, cap.13) – „s-a chinuit pâna intr-atâta ca s-a imbolnavit din pricina surorii sale Tamara, caci aceasta era fecioara si lui Amnon i se parea greu sa-i faca ceva“. Cum ne amintim, recurge la un siretlic: se preface bolnav si primeste ingaduinta tatalui sau, regele David, de a fi ingrijit de Tamara. Când tânarul chinuit de dragoste vrea s-o necinsteasca, Tamara se impotriveste cu hotarâre si-l indeamna sa-i adreseze regelui un crâmpei de vorba. Cuvântul nu apare, bineinteles, in text; el este presupus de noi intr-o versiune straromâna ipotetica, dat fiind ca in pasajul respectiv din Vulgata figureaza marcatorul expresiv quin potius, ce introduce fragmentul de discurs pe care cade accentul semantic principal. Iata pasajul (versetul 13): „Caci unde ma voi duce eu cu necinstea mea? Si tu vei fi in Israel ca unul din cei fara de minte. Vorbeste cu regele si el nu se va impotrivi sa ma dea dupa tine“. Iar in latina: Quin potius loquere ad regem, et non negabit me tibi.
Tot spre crâmpei ne conduce un alt pasaj din Intâia Carte a Regilor, cap. 24, intitulat „David cruta viata lui Saul“, versetele 11 si 12: „Iata, astazi vad ochii mei ca Domnul te-a dat acum in mâinile mele, aici, in pestera, si mie mi s-a zis sa te ucid; eu insa te-am crutat si-am zis: nu voi ridica mâna asupra domnului meu, pentru ca este unsul Domnului. Priveste, parintele meu, poala hainei tale in mâinile mele; ti-am taiat poala hainei, dar de ucis nu te-am ucis“. Pasajul care ne intereseaza in mod deosebit (versetul 12) suna in latina astfel: Quin potius, pater mi, vide et cognoscere oram clamydis tue in manum mea, quoniam, cum praescinderem summitatem clamydis tui, nolui extendere manum mea in te.
Cum vedem, marcatorul (quin potius) nu e tradus in versiunea pe care o utilizam de obicei (cea aprobata de Sfântul Sinod). In versiunea Cornilescu apare, totusi, ca un posibil ecou (echivalent) al lui quin potius, cuvântul „fiindca’“, iar la parintele Anania ne intâmpina conjunctia „si“: „Si, iata, poala hainei tale“ etc.
Plutesc aici in aer crâmpeiul si crâmpoteala (vesmântul cu poalele taiate), iar apoi, reluata, in partea a doua a versetului, crâmpotirea, in amenintarea, sau cel putin posibilitatea uciderii regelui.
Sa nu uitam imprejurarile istorice in care are loc „transmiterea“ textului, sau mai curând a mesajului biblic. In perioada atât de framântata a trecerii de la latina la româna, textul Sfintei Scripturi era greu accesibil, contactul multor credinciosi cu textul a fost probabil intermitent, ca urmare a adversitatilor din veacurile navalirii pagânilor, care crâmpoteau deopotriva oameni si carti. Si adesea din ele se pastrau doar vagi crâmpeie. Trebuie sa mai avem in vedere si faptul ca, pentru cercetatorul de astazi al straromânei, exista un risc inerent, si nu e putin lucru sa ne putem mângâia cu gândul ca recuperam ici-colo crâmpeie din crâmpotita latina dunareana (quin potius!).
Revenind, sau mai bine zis ramânând in ambianta razboaielor din vremurile vechi (de data asta ne referim la vremurile Vechiului Testament), sa trecem in sfârsit la cuvintele anuntate in titlul articolului de azi: „clipa“, „clipeala“ si „sclipirea“. In fond, e vorba despre un singur prototip latin: clipeus,i, care inseamna „scut“. Iata pasajul hotarâtor din Vulgata: Leva clipeum qui in manu tua est, contra urbem Hai, quoniam tibi tradam eam. Ne aflam (Iosua, 8, 18) intr-un moment de expansiune militara impetuoasa. Dupa luarea si darâmarea Ierihonului (cap.6), dupa pedepsirea lui Acan, poporul evreu se bucura in continuare de bunavointa Domnului, care ii spune lui Iosua (8,1): „Nu te teme, nici nu te inspaimânta! Ia cu tine toti barbatii buni de lupta si, sculându-te, du-te la Ai. Iata, Eu voi da in mâinile tale pe regele din Ai si pe poporul lui, cetatea si tinutul lui“. Mai apoi, in momentul hotarâtor al infruntarii, când regele din Ai fusese atras in afara zidurilor cetatii, Domnul ii spune lui Iosua (versetul 18): „Intinde mâna ta cu sulita asupra cetatii Ai, caci o voi da in mâinile tale“. Si – ne spune in continuare textul versetului – „si-a intins Iosua mâna cu sulita spre cetate“. Gestul aducator de victorie se prelungeste pâna la sfârsitul luptei (versetul 26): „Si Iosua nu si-a lasat in jos mâna sa, pe care o intinsese cu sulita pâna nu a dat pierzarii pe toti locuitorii din Ai“.
Daca acest cuvânt, clipeus = „scut“, ni s-a transmis prin alt sens decât cel din latina si a ajuns sa insemne in româneste „clipa“, pesemne ca a existat o cauza puternica, iar aceasta cauza este chiar sinonimul sau scutum, i. Deosebirea dintre cele doua cuvinte ne apare limpede intr-un exemplu (dupa Gutu) din Tit Liviu: Arma imperata: scutum pro clipeo, adica „Scut mare oblong in loc de scut mic rotund“. Iar in explicatia la cuvântul clipeus adauga: „scut metalic, rotund si bombat, spre deosebire de scutum, oval, de obicei din lemn si acoperit cu piele de bou“. Exista si verbul clipeo =“a inarma cu un scut“, adica exact ceea ce face Domnul cu poporul sau, caruia i-a fagaduit ca-i va da in mâna cetatea Ai.
Trebuie sa mai stim ca acest pasaj nu e izolat, si ca aparitia cuvântului clipeus (de trei ori la rând in pasajul citat) este frecventa si indeplineste o functie similara in contextele belice din cartile imediat urmatoare, Judecatorii si Regii. Bunaoara: Nova bella elegit Dominus, et portas hostium ipse subvertit; clipeus et hasta si apparuerint (Judecatorii, 5,8). Este un moment de cumpana in care Israel isi alesese dumnezei noi si „de aceea razboiul batea la porti; dar nu se vedea nici scut, nici lance in mâini, la cei patruzeci de mii din Israel“. Cum vedem, fara scut si fara lance (echivalate in textul românesc din Iosua citat mai inainte), poporul lui Israel e vulnerabil, fiindca Domnul si-a intors fata de la el.
Intr-una din aparitiile sale ulterioare
(I. Regi, 17, 7) clipeus este tradus prin „scut“ sau „pavaza“ (la Cornilescu): clipeus aereus, adica „pavaza de arama“, ceea ce ne ajuta sa explicam, prin stralucirea metalica a scutului numit clipeus, cuvintele românesti „sclipire“ si „a sclipi“.
Aceeasi valoare simbolica a scutului protector apare in Cartea a Doua a Regilor, cap.1, când David il plânge pe Saul (versetul 21): „Muntilor Ghelboa, sa nu mai cada pe voi nici roua, nici ploaie; si sa nu mai fie pe voi tarini roditoare, caci acolo a fost doborât scutul celor razboinici, scutul lui Saul, ca si cum n-ar fi fost uns cu untdelemn sfintit“ = clipeus fortium, clipeus Saul, quasi non esset unctus oleo.
In sfârsit, tot in Cartea a Doua a Regilor, in cap. 22, intitulat „Cântarea de multumire a lui David pentru izbavirea de vrajmasi“, este invocat din nou scutul protector, sub ambele denumiri, scutum si clipeus. In versetul 3: „Dumnezeu este stânca mea cea de scapare, scutul meu si puterea cea mântuitoare“ = scutum meum et cornu salutis meae, iar in versetul 36: „Doamne, Tu ma aperi cu scutul Tau izbavitor“ = dedisti mihi clipeum salutis tuae.
Despre „aventura“ semantica a cuvântului clipeus in româna, data viitoare.