„Vechi motive decorative românesti“
Albumul „Vechi motive decorative românesti“ este republicat la aproape o suta de ani de la prima aparitie, intr-o editie critica ingrijita de Ionel Oprisan; cartea contine studiul bilingv (in româna si franceza) al Margaritei Miller-Verghi si planse cu modele copiate de pe obiecte uzuale taranesti. Este un album poate inactual; pe cine mai intereseaza, s-ar putea intreba cu melancolie cineva, motivele decorative românesti, astazi, când vechiul covor a fost inlocuit de bucati mari de gresie, cu sau fara forme in relief, ori de covorul turcesc de serie!
Margarita Miller-Verghi, autoare dramatica, traducatoare si scriitoare, se apropia cu mult timp in urma de un tarâm deloc lesne de explorat. Pe urmele Reginei Maria, ale lui Dimitrie Comsa de la Sibiu, cel care colectiona si cerceta stampe tesute de taranii din Transilvania, ale Minervei Cosma, autoarea albumului despre tesaturile românesti, ale Elenei Cornescu, ale Elizei Marghiloman, ori ale domnului Luncan, toti colectionari pasionati de arta traditionala româneasca, a incercat sa gaseasca un raspuns echilibrat si realist la intrebarea: Avem o arta decorativa româneasca?
Cu multa minutie, cerceteaza colectiile Muzeului de etnografie din Bucuresti. Statistic, examineaza motivele caracteristice artei decorative din România, concluzia fiind ca definitorie ar fi pentru noi doar predominanta anumitor motive, culori sau procedee. Colectia Margaritei Miller-Verghi a premers scrierii cartii. Atentia este indreptata spre ornamentele de pe covoarele românesti, de pe manuscrise, de pe oua incondeiate sau de pe elemente de arhitectura si sculptura. Colectia cuprinde 110 modele copiate de pe obiecte taranesti.
„Caracterul etnic al unui popor este adânc intiparit pe orice lucrare decorativa iesita din mâinile sale, pe orice fragment de obiect tesut sau sapat.“ Un obiect mestesugit de mâinile taranului poate sa indice provenienta lui. Si totusi, circulatia motivelor decorative face ca diferentele sa se estompeze chiar de la o regiune la alta, de la un sat la altul, de la o perioada la alta (alterari ale formei initiale), cu atât mai mult de la o tara la alta.
„La tarancile noastre se poate admira dibacia cu care modifica sau micsoreaza un motiv de broderie, dupa cum are de impodobit latimea altitei sau ingusta fâsia din jurul gâtului.“ Materialul sau unealta pot deforma motivul.
In privinta istoriei artei decorative din România, Margarita Miller-Verghi sustine ca nu sunt indicii clare care sa ateste inceputurile. Sunt mentionate o serie de documente publicate de Nicolae Iorga in volumul „Chipuri si icoane“; din ele reiese ca in anul 1543, Petru Voda a trimis „de la Suceava porunca in privinta a 100 de bucati de postav rosu“, iar mai târziu, apar diferite „legiuiri“, datate 1700, 1812, „intocmite de principii nostri pentru ocrotirea fabricelor indigene de tesaturi (anume de marame)“. Autoarea mentioneaza dovezi ale existentei covoarelor in folclorul nostru popular, fara sa se cunoasca insa provenienta lor: „Gâdele ii apuca/ Un covor le asternea/ In genunchi ii tot punea“ (Radu Calomfirescu).
Motivele fiziomorfe, cele care denumesc fenomenele cosmice (spre exemplu, zigzagul reprezenta fulgerul), se intâlnesc frecvent in arta decorativa din România. Motivele filomorfe, desenate cel mai adesea pe ouale rosii (forma foii de artar – un fel de mâna cu trei degete, fara nici o nervura – forma bradului, o frunza rotunjita) se regasesc si ele intr-o masura mai mare decât motivele zoomorfe, reduse cel mai adesea la un fragment dintr-un animal: cornul berbecului, laba pisicii, copita calului; lupul, sub forma a doua falci cascate, gândacul, ca romb, broasca, ca reprezentare cu picioarele dinapoi, paianjenul, o cruce greaca. Ceea ce domina in mod evident este antropomorful si filomorful.
Culoarea dominanta este auriul, iar frecventa combinare a culorilor este in formula de doi: rosu cu negru; albul este folosit cu cumpatare, verdele este palid, la fel si albastrul. „Culoarea cea mai putin intrebuintata in broderiile noastre vechi este trandafiriul. Nu l-am intâlnit figurând din belsug decât in acele salbe de margele mici din Bucovina. Se serveau mult insa de verdele Nil, de albastru palid si de trandafiriul palid.“
Motivele geometrice care abunda in manuscrise, pe covoare ori pe straiele taranesti sunt crucea gammata, steaua si patratul.
Margarita Miller-Verghi a studiat tot ce i-a fost accesibil la acea vreme, la inceputul anilor 1900: colectii, „ izvoade stramosesti“, tratate de istorie si de arta. Dincolo de acestea, cititorul descopera un spirit rafinat, scormonitor, aplecat spre frumusetea profunda a creatiilor românesti, iar meritul de a o fi redescoperit complet, acum, ii revine doar editorului, marsaluitor neobosit prin manuscrise.
„De la idee la aratare.
7 lectii de a face arta“
Albumul ofera prilejul rarisim de a asista la bogatia unei intâlniri in trei. O intâlnire nestingherita a artistilor prieteni de-o viata, Sorin si Doina Dumitrescu, prin grafica si comentariu, cu sculptorul Vasile Gorduz.
Este greu sa privesti intr-o carte opera unui artist sculptor. Solutia salvatoare este un discurs indreptat spre insemnarile ramase de la Vasile Gorduz, pe „biletele“, insotite de un „comentariu vizual paralel, prin diverse suprapuneri lineare de axe“, insemnari si desene lamuritoare, marca Sorin Dumitrescu, lucrarile artistului, din diferite perioade, fiind prezentate sub forma „expozitiei de album“. Fotografiile mari, panoramice, intinzându-se pe doua pagini, sunt o alta solutie.
Cititorul are in fata „7 lectii de a face arta“ in care nu este deloc deranjat de aratatorul maestrului sau de cel al comentatorului. Liber, el descopera gândul lui Vasile Gorduz si felul in care, miraculos, pneumatologic, acest gând prinde contur. „Impostatia profesionala, pozitionarea in raport cu forma sculpturala“ a artistului este esentiala pentru ca o „buna asezare tine de intelect si de formele lui specifice“. Gândul, in aceasta ecuatie, inseamna samânta a intelectului racordata la ceea ce este ii este superior si de nepatruns. Bunaoara, in portret, forma cea mai apropiata si cea mai cautata de sculptor, gândul este insotit de o vibratie venita pe mai multe unde. De aici, provocarea: „sa surprinzi stari speciale care iti inlesnesc sa gasesti adevarata, inconfundabila expresie a unui chip“.
Gândul prinde forma in atelierul pe care, din prea multe prejudecati, il asociem unui spatiu invaluit de aburul boemei. In cazul Gorduz, atelierul, cea de a doua lectie impartasita, este un spatiu al ascezei mintii si al legaturilor nebanuite, pe care doar el le poate gasi, cel mai adesea prin apel la comuniunea cu toate lucrarile asezate aici: „Sculpturile angrenate spatial si in grupuri compacte se raporteaza intre ele de-a v-ati ascunselea: ca sa existe, se ascund fie unele de altele, fie unele pe altele, fie, in timp, unele dupa altele, pentru ca impreuna sa-si poata fiecare pastra la adapost vazduhul meritoriu“.
Sfaturile din lectiile urmatoare sunt foarte practice: portretul trebuie sa inceapa cu reproducerea de la ureche spre vârful nasului, din perspectiva urechii, iar asemanarea cu modelul nu este exclusiv bazata pe corecta reproducere a detaliilor anatomice, ci prin ceva tainic, nenumit.
Pentru Vasile Gorduz, amanuntul este un relief „care ascunde energiile de dedesubt“, care recapituleaza „un moment hotarâtor, dar perfect integrat curgerii materiei formei“.
Ultima lectie este lectia nudului si a corpului imbracat. „Ofranda lui Traian“, sculptura in bronz asezata in fata Accademia di Romania, si „Eminescu“ arata deosebirea dintre un trup dezbracat si un nud. Nudul loveste ochiul pentru ca se preda in totalitate vederii. Traian este nud, cu lupoaica pe mâini pentru ca este la „frontierele formarii neamului românesc“, in timp ce Eminescu va fi gol, iar in final invesmântat, pentru ca mantia lui este „cutia de rezonanta a vesniciei lui Apollon“, mantia pomenita de poet in „Oda in metru antic“.
Albumul se incheie cu doua „exercitii vizuale de simtire a vazduhului unui chip“ (CD-ul de la sfârsitul albumului).
Autor: LUCIA TOADERApărut în nr. 363