Iată-mă nevoit să readuc în discuţie o problemă care pare să frământe politicienii şi pe o parte dintre intelectuali de cel puţin zece ani. Deşi încă de la începutul deceniului al zecelea din secolul trecut, mai mulţi au fost cei care se gândeau să transforme Casa Poporului în muzeu, până la urmă, a fost luată, logic, decizia cazării Parlamentului şi a altor câteva instituţii fundamentale pentru stat (Curtea Constituţională şi Consiliul Legislativ, de exemplu), în colosul care a devenit Palatul Parlamentului. Este bine că, până la sfârşitul guvernării Năstase, s-a găsit, totuşi, spaţiu şi pentru instituţii culturale în acea clădire: un muzeu al Parlamentului, o secţie a Muzeului Naţional al Satului dedicată costumelor populare şi, mai ales, Muzeul Naţional de Artă Contemporană. În plus, există şi o sală de expoziţii temporare, care poartă numele lui Constantin Brâncuşi. Totuşi, trebuie avut în vedere că Palatul nu a fost proiectat pentru a găzdui muzee, iar amenajarea încăperilor pentru asemenea adaptări este scumpă şi anevoioasă. În momentul de faţă, în Palatul Parlamentului chiar nu mai există spaţii libere pentru a înfiinţa şi alte muzee. Motiv de care şi-a dat seama şi un deputat (n-am să-i fac reclamă negativă aici) care, în 2005, a propus Guvernului desfiinţarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană (ce abia fusese inaugurat cu un an înainte) şi amenajarea, în acelaşi loc, a unui muzeu „al comunismului“. Raţionamentul din spatele acestei propuneri nu denota, însă, vreun simţ al dreptăţii faţă de suferinţele îndurate de români în timpul regimului comunist. Singura justificare adevărată era dorinţa desfiinţării unui muzeu care era perceput ca fiind „al lui Năstase“. Evident, nici un om cu capul pe umeri nu putea să accepte o asemenea parascovenie care să ducă la distrugerea unei investiţii de douăsprezece milioane de lei (din câte îmi aduc aminte) şi a unei instituţii de cultură extrem de importante pentru arta tânără românească, aşa încât propunerea a fost respinsă. Constat, însă, că soiul rău nu moare.
Un an mai târziu, Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, prezidată de Vladimir Tismăneanu, îşi încheia raportul şi îl prezenta Preşedintelui spre aprobare. Acesta l-a şi citit în Parlament, în huiduielile Opoziţiei de atunci. În partea sa finală, raportul recomanda „introducerea în muzeele de istorie din ţară a unor secţiuni referitoare la ororile comunismului. Înfiinţarea, în colaborare cu Fundaţia Academia Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, CNSAS, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, Institutul de Istorie «A. D. Xenopol», Institutul de Istorie «Nicolae Iorga», Institutul de Istorie «George Bariţ», a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor societăţii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu ştiinţific numit de Preşedintele ţării. Pe lângă Muzeu ar fi necesară crearea unui centru de documentare destinat informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituală“. Ca să fiu sincer, propunerea ca în muzeele de istorie din ţară să se introducă secţiuni referitoare la „ororile comunismului? mi s-a părut una de cea mai pură esenţă comunistă. Ca unul care, alături de alte sute de muzeografi, am lucrat într-un muzeu de istorie, înainte de 1990, ştiu că un deceniu întreg, toată breasla s-a chinuit să găsească soluţii pentru introducerea, obligatorie, a unei expoziţii dedicate iepocii de aur, în expunerea permanentă. Puteai să nu mai nici o altă expoziţie de istorie şi să nu se întâmple nimic. Dacă nu aveai expoziţie cu Ceauşescu, îţi riscai cariera. Cât despre înfiinţarea propriu-zisă a muzeului, acesta, după cum se vede, urma să colaboreze cu instituţii care nu sunt specializate în muzeografie (de parcă trebuie să îi spui unui muzeu cu cine să colaboreze şi cu cine nu), iar consiliul ştiinţific al muzeului urma să fie numit chiar de Preşedintele României (o flagrantă încălcare a Legii muzeelor, în vigoare, de trei ani, în acel moment!). Titlul muzeului era foarte clar: un muzeu „al dictaturii comuniste?. S-au născut, imediat, tot felul de controverse. De cele mai multe ori, cei care se băgau în seamă cu privire la acest subiect erau politicieni, ingineri, scriitori, politologi, cineaşti, memorialişti, filozofi şi tot felul de analişti – din ăia care se plimbă pe la toate show-urile de televiziune şi se pricep la de toate, de la rachete nucleare la cultura porumbului. Nu am văzut, vreodată, invitat şi un muzeolog. Normal, în mintea realizatorilor de emisiuni televizate, muzeologii sunt nişte simpli executanţi, care aşază în vitrine ce li se spune de către politicieni, un fel de ştergători de praf cu diplomă. Pot să vă asigur că exact aşa vedeau lucrurile şi tovarăşii de la Secţia de Propagandă a C.C. al PCR. În privinţa asta, aşadar, între cei care au făcut fostul muzeu al PCR şi cei care doreau, în 2006 şi în anii următori, să facă Muzeul Dictaturii Comuniste nu exista, pe fond, nici o deosebire. Din „fericire?, până să se ia o decizie politică, a venit criza peste noi şi s-au sistat investiţiile. Dar tema a rămas, undeva, în memoria colectivă.
În noiembrie 2011, patru deputaţi iniţiază o Propunere legislativă privind înfiinţarea Muzeului Comunismului. Textul avea doar patru articole şi a fost adoptat tacit de către Senat. Punctul de vedere al Guvernului Ungureanu (ministrul Culturii era Kelemen Hunor) a fost negativ, fără să existe o abordare serioasă a temei; s-au adus obiecţii de formă şi destul de rizibile. Cum deputaţii în cauză nu erau din arcul guvernamental, proiectul de lege a fost respins definitiv de Camera Deputaţilor, fără prea multe greţuri şi explicaţii.
Timpul a trecut şi cineva, acum, în 2015, şi-a adus aminte din nou de problema acestui muzeu. Sunt absolut convins că nici unul dintre cei nouăzeci şi şase de parlamentari semnatari, între care trei foşti miniştri ai Culturii, nu era la curent cu faptul că la Botoşani este în curs de amenajare un Muzeu al Vieţii Cotidiene în Comunism (despre care am scris în paginile Culturii). Cei nouăzeci şi şase au ales drept nume al instituţiei Muzeul Ororilor Comunismului şi au pregătit o expunere de motive pe măsură: nu prea doctă (sincer, nu ştiu cine a scris-o, dar pare să-şi fi făcut documentarea de pe Wikipedia, în cel mai bun caz). Aflăm, astfel, de exemplu, că România a avut, „timp de 68 de ani, cel mai opresiv regim totalitar dintre statele foste comuniste?. Există, ce-i drept, unele păreri divergente cu privire la începutul regimului comunist din România. Cei mai radicali istorici avansează chiar data de 23 august 1944, alţii, pe cea de 6 martie 1945 şi cei mai blânzi pe cea de 30 decembrie 1947. Hai, de dragul ipotezei, să presupunem că regimul comunist ar fi fost instaurat la 23 august (ceea ce este evident, fals). Dacă avem în vedere că sfârşitul a venit la 22 decembrie 1989, un calcul matematic bun pentru elevii de clasa a II-a (asta, aşa, ca să fim blânzi) ne arată o diferenţă de patruzeci şi cinci de ani. Dacă luăm în serios cifra avansată de iniţiatori, rezultă că am ieşit de sub dictatura comunistă abia când s-a format, din spuma mării, Guvernul Ponta I – ceea ce mi se pare o uşoară exagerare. Aşa cum tot o exagerare este să ne dăm noi de ceasul morţii cum am fost tocmai noi cei mai oropsiţi. Se pare că documentariştii parlamentarilor nu au citit nimic nici despre Uniunea Sovietică şi nici despre Albania. Expunerea de motive continuă cu o altă minciună (aflăm că România era, în 1947, unul dintre cele mai dezvoltate state ale Europei!!!) şi cu mai multe banalităţi despre esenţa dictaturii comuniste (devalizarea economiei naţionale de către ocupantul sovietic, distrugerea „culturii, istoriei şi credinţei poporului român?). Nu se spune nimic despre faptul că în 1989 cuvântul aflat pe buzele tuturor a fost libertate. Asta ne-am dorit, mai presus de orice: să fim liberi!
În fine, expunerea de motive continuă la fel de agramat şi limitat precum a început. Aflăm că parlamentarii s-au gândit şi la „o locaţie“ pentru muzeu (probabil că vor să închirieze clădirea) şi uită cum se numea muzeul în titlu. Acum a devenit Muzeul Epocii Comuniste. Ei bine, cea mai potrivită „locaţie“, ca să îi citez pe autorii agramaţi ai textului ar fi chiar Palatul Parlamentului. Aflăm apoi că, în construcţia sa, „Casa Poporului“ a „distrus reale valori arhitectonice, cum ar fi Mănăstirea Văcăreşti, Arhivele Naţionale sau Spitalul Brâncovenesc“. E adevărat că efortul dement al lui Ceauşescu de resistematizare a Capitalei a avut ca victime şi Spitalul Brâncovenesc, şi Muzeul Arhivelor, şi Mănăstirea Văcăreşti. Dar i-aş invita pe onoraţii semnatari ai expunerii de motive să iasă pe poarta Palatului Parlamentului şi să meargă pe jos până pe locul unde se afla Mănăstirea Văcăreşti. Nu cred că ar rezista foarte mulţi să străbată jumătate din Bucureşti…
Iniţiatorii nu identifică un spaţiu anume în Palatul Parlamentului unde să fie amenajat muzeul. Cunoscând destul de bine clădirea în care am lucrat zece ani, pot să spun că un asemenea spaţiu nici nu există. Şi asta nu doar pentru nu există încăperi neutilizate în Palat, ci şi pentru că şi dacă ar exista asemenea încăperi, nu orice spaţiu este bun pentru organizarea unui muzeu. Dar inimoşii noştri parlamentari merg mai departe şi consideră că muzeul ar putea fi punctul central al unui proiect mai amplu „sub genericul Traseele comunismului“, în care ar mai intra Memorialul de la Sighet şi Memorialul de la Fortul 13 din Jilava (deocamdată aflat nici măcar în stadiu de proiect). Cu alte cuvinte, Parlamentul se implică şi în proiecte turistice şi culturale. Trec peste destulele observaţii de tehnică legislativă din textul propriu-zis al proiectului care dovedesc, în cel mai bun caz, neglijenţă…
N-aş vrea să creadă cineva că mă opun ideii înfiinţării unui asemenea muzeu, de istorie recentă. Dar… În principiu, înfiinţarea unei instituţii publice de cultură nu se face prin lege, ci printr-o hotărâre a Guvernului. Pentru aceasta, Ministerul Culturii se consultă cu specialişti. Dacă este vorba despre muzee, se consultă cu muzeologi. Se gândesc bine tema muzeului şi titlul, după dezbateri la care participă specialişti în domeniu, se identifică un spaţiu adecvat, se lansează un proiect tematic, realizat tot de specialişti muzeologiş şi un concurs de arhitectură pentru viitoarea amenajare muzeală. Se planifică nivelul cheltuielilor pe următorii câţiva ani, până la deschiderea propriu-zisă a muzeului pentru public. În general, instituţiile publice preferă să aibă denumiri decente, nu „comerciale“. Nici un muzeograf normal nu şi-ar numi muzeul drept unul al „ororilor“ decât dacă este vorba despre un fals muzeu, organizat la Disneyland şi menit să le dea emoţii copiilor preşcolari, sau despre un muzeu al figurilor de ceară unde putem admira femeia cu barbă (nu Conchita Würst, care e bărbat) şi şarpele cu două capete. România nu are nevoie de un muzeu al ororilor. Putem avea, desigur, un muzeu al represiunii, de exemplu (făcut într-un sediu al fostei Securităţi, moştenit, de cele mai multe ori, de actualul S.R.I.) sau într-un fost penitenciar pentru deţinuţii politici. Dar asta este altceva. Aşa cum am mai spus, România are nevoie, mai ales, de un muzeu de istorie recentă, care să ofere o imagine caleidoscopică asupra vieţii românilor de-a lungul celor aproape patruzeci şi cinci de ani de putere comunistă. Nu mă aştept să mă ia cineva în seamă. Deocamdată sunt curios ce orori am să mai aflu despre iniţiativa parlamentarilor. Noroc că se ieftineşte pâinea. Circul este, oricum, asigurat!
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCUApărut în nr. 519