De la romanul „Feţele tăcerii” la memoriile avocatului Gavril Dejeu

Aşa cum se ştie romanul Feţele tăcerii (1974) de Augustin Buzura a avut un mare succes la public şi la critica literară. Autorul vorbea, între primii în cultura noastră (excludem din această ecuaţie exilul românesc), despre unele drame ale regimului comunist, cum ar fi cooperativizarea agriculturii sau revolta anticomunistă din Munţii Apuseni. Într-un interviu din Jurnalul naţional (13 martie 2013), luat de Ana-Maria Vulpescu, scriitorul Augustin Buzura afirma: „Eu am sentimentul că, de 51 de ani, de când am debutat, scriu la aceeaşi Carte, iar în ierarhia mea afectivă, Feţele tăcerii este un foarte important capitol al ei. Documentarea, atât de riscantă, într-un moment când sângele partizanilor ucişi în Munţii Apuseni nu era încă uscat, dar şi complicatele înfruntări cu cenzura, m-au învăţat că nici o luptă nu este dinainte pierdută şi că, pentru cei ce-şi respectă meseria, nu există subiecte interzise. Acum, după 36 de ani, cercetând cu alţi ochi Feţele tăcerii, sunt mulţumit că am spus adevărul la timpul potrivit. Romanul este o mărturie că nu toţi am fost laşi sau ticăloşi, aşa cum strigă azi cei ce atunci au tăcut.“
Mi-am amintit de aceste mărturii ale scriitorului Augustin Buzura cu ocazia lecturii volumului de memorii al fostului ministru de Interne Gavril Dejeu, Pe firul evenimentelor (Editura Imago, Sibiu, 2013; ediţia a II-a, cu o prefaţă de Doru Radosav, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015). Ar fi interesant să se facă un studiu privind reflectarea aceluiaşi eveniment în cărţile de memorii şi de istorie propriu-zisă şi în literatura de ficţiune, scrisă într-o perioadă de cenzură crâncenă. Aici lansez doar ideea.
Autorul cărţii, Gavril Dejeu (n. la 11 septembrie 1932, în Poieni, judeţul Cluj, într-o familie cu şase copii) este fratele doctorului Alexandru Dejeu, unul din liderii rezistenţei anticomuniste din Munţii Apuseni, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare. După un an de studii la Conservatorul din Bucureşti renunţă la cariera muzicală şi se dedică studiilor juridice la Universitatea din Cluj, devenind un cunoscut avocat la Sibiu. După Revoluţie, în legislaturile 1992-1996 şi 1996-2000, Gavril Dejeu a fost ales deputat în Circumscripţia Electorală nr. 33 Sibiu, pe listele Convenţiei Democrate Române din partea PNŢCD, devenind ministru de Interne în perioada 1996-1999. Între 30 martie – 17 aprilie 1998 a fost prim-ministru interimar al României. Gavril Dejeu a fost ministru de Interne în Guvernul Victor Ciorbea şi în Guvernul Radu Vasile. A demisionat din funcţie în seara zilei de 19 ianuarie 1999, când minerii, angajaţi în Mineriada din ianuarie 1999, au trecut (din motive explicate în carte) de barajele constituite de forţele de „ordine“ în drumul lor spre Bucureşti. În anul 2000 s-a retras din politică şi a revenit la Sibiu. În perioada 2005-2011 a publicat aici (în ziarele Monitorul de Sibiu şi Turnul Sfatului) paginile care vor forma obiectul cărţii de faţă.
Unul dintre cele mai importante capitole ale cărţii este cel intitulat Şocul, în care este vorba şi despre lupta partizanilor anticomunişti din Munţii Apuseni. Autorul încearcă să explice resorturile acestei mişcări, decupând trei motive principale: „Primul, pentru că acei oameni erau zămisliţi dintr-un aluat deosebit. Prin structură şi formaţie, nu sufereau umilinţa, nu puteau sta cu capul plecat. Pentru ei, dar cu deosebire pentru ţară. Cu preţul acceptat al suferinţei, atât pentru ei, cât şi pentru cei din jur. Aspiraţia dumnezeiască spre libertate, adevăr şi libertate trebuia, ca de atâtea ori în istorie, să plătească tributul necuvenit forţei oarbe şi brutale a puterii nelegiuite“. Al doilea motiv al luptei lor era convingerea că regimul comunist este trecător şi că ocupaţia sovietică este vremelnică. În sfârşit, e vorba de speranţa lor în iminenta intervenţie a americanilor, care, se ştie, n-a mai avut loc, adeverindu-se vorba că, în relaţiile lor, statele nu se conduc dupa principii, ci după interese.
Memorialistul reproduce un manifest al acestor luptători anticomunişti, al cărui conţinut merită ştiut: „ROMÂNI, spuneţi miliţiei, securităţii şi tuturor comuniştilor că sunt slujile bandiţilor comunişti internaţionali! Ei sunt curelele de transmisie ale fărădelegilor ruseşti, prin ei ne duc ruşii spre robie, ne sărăcesc ţara şi ne sugrumă drepturile sfinte româneşti. Prin ei vreau ruşii să ne transforme în carne de tun contra prietenilor noştri de totdeauna: naţiunile creştine din Apus. Mai spuneţi-le că, în cele din urmă, tot ei vor fi ţapi ispăşitori în faţa neamului, pentru banditismele guvernanţilor vânduţi Moscovei. Să ia aminte acestea şi să nu mai batjocorească poporul fără apărare. ROMÂNI, ziua dezrobirii este aproape! Uniţi-vă şi vă pregătiţi ca să primiţi armatele creştine ca pe adevăraţii prieteni şi salvatori ai naţiunilor căzute în sclavia diavolului roşu! Trăiască România Mare! Trăiască Marile Naţiuni Creştine din Apus! Trăiască Jugoslavia liberă şi prietenă! Jos cu barbaria modernă a diavolului roşu! Trăiască pacea creştină! Jos cu pacea păgână a barbariei roşii!“. Manifestul este datat „10.07.52, Manifestul nr. 34, Frontul Naţional Creştin <<Iuliu Maniu>>. Gruparea <<Pentru Libertate, Patrie şi Cruce>>“.
Revenind la cartea în discuţie, trebuie să spun că tot farmecul ei provine din însăşi meseria de bază a autorului, aceea de avocat, obişnuit cu cele mai mici detalii („chichiţele“ avocăţeşti!) ale documentelor şi legislaţiei, detalii care dau istorisirii farmec stilistic şi rigoare. De pildă, terminând Facultatea de Drept din Cluj, seria de absolvenţi din care făcea parte şi autorul, voia să ofere profesorilor, la absolvire, un buchet de flori cu panglică tricoloră, dar aceasta era interzisă şi nu se găsea în comerţ.
Nu lipsesc apoi amintirile din timpul ocupării Ardealului de Nord de către Ungaria horthystă, comuna Poieni nimerind în zona cedată. Va fi interesantă pentru istorici această mărturie tulburătoare a lui Popa Iosif din Huedin: „?n timp ce mă băteau, îmi cereau să le spun ce am făcut cu fraţii lor timp de 20 de ani (1918-1940, n. I.R.), cum i-am omorât, cum i-am distrus, cum i-am prins în jug şi am arat cu ei (subl. I.R.). I-am mai auzit spunând că a murit Dumnezeul românilor şi că, pe teritoriul ce-l vor ocupa nu va mai rămâne picior de român“ (p. 16). Să mai adug că aceiaşi soldaţi i-au omorât tatăl cu baioneta, doar pentru că voise să dea o mână de ajutor unui grup de soldaţi deconcentraţi din armata română, iar pe o consăteană, Oniţa Negru, după ce au schingiuit-o trei zile, au aruncat-o într-o fântână! Sunt relatări despre o perioadă ce stârneşte multe amintiri dureroase, în care au avut loc atrocităţi incalificabile, care, din păcate, sunt repetate şi în vremurile noastre, pe diverse meridiane.
Urmează evocarea anilor de studenţie la Cluj (cu refuzul de a merge la studii în Uniunea Sovietică!), descrierea privaţiunilor din perioada comunistă, reflecţii privind actul de justiţie într-un regim totalitar etc.
Un alt episod dramatic surprins în carte este cel al procesului şi condamnării la moarte a fratelui său, doctorul Alexandru Dejeu, pentru rezistenţa impotriva regimului comunist. Ajuns ministru, fratele îi poate vedea dosarul şi îl poate analiza inclusiv din punct de vedere juridic, reliefând abuzurile anchetatorilor, ale securiştilor şi amestecul organelor partidului comunist în actul de justiţie, pe baza unui Cod Penal („LEGAL“!), cu prevederi ce puteau justifica orice abuz şi orice crimă în ultimă instanţă.
Deşi autorul nu-şi arogă nici un merit artistic al însemnărilor („Am urmărit un singur gând, un singur scop, anume să aştern pe hârtie aspectele efectiv trăite pe parcursul a peste 70 de ani, ale unor evenimente semnificative, începând cu războiul şi ocupaţia Ardealului de Nord, trecând prin regimul comunist şi încheind cu revoluţia şi zbaterile postrevoluţionare  – viaţa politică, mineriadele, viaţa parlamentară, viaţa guvernamentală.“), acesta având convingerea că asemenea cărţi „pot contribui la conturarea istorică a uneia dintre cele mai zbuciumate perioade din viaţa României şi a poporului român“, cred că această autoevaluare a intenţiilor sale este mai degrabă expresia onestităţii şi a modestiei, pentru că, de fapt, autorul cărţii reuşeşte mult mai mult.
Cartea se deschide cu un capitol intitulat semnificativ „Frânturi de bucurie“, în care este descrisă frumuseţea plaiurilor sale natale, cu oameni harnici şi viguroşi, cu dragoste de neam şi credinţă în Dumnezeu, care îşi lucrau cu pasiune pământul („Nici un petic de teren, fie el cât de abrupt, nu era neglijat“), în comparaţie cu starea actuală („Din păcate, azi, când merg <<acasă>>, găsesc hotarele pustii, dealurile aride, doar ici-colo câte-un pâlc de lucrătură.“).
Foarte densă este şi partea a doua a cărţii, cu numeroase capitole demne de tot interesul: Revoluţia din decembrie 1989, viaţa parlamentară, perioada guvernării, campania de denigrare a autorului („Afacerea călugărul. Cumplita denigrare“), contradicţiile din coaliţia guvernamentală etc. Cartea se încheie cu reproducerea câtorva documente importante pentru istoria noastră: ridicarea monumentului închinat luptătorilor în rezistenţa anticomunistă din zona Vlădeasa, o comunicare susţinută de autor la simpozionul organizat cu prilejul dezvelirii monumentului, stenograme ale Senatului cu intervenţiile autorului în calitate de deputat, precum şi un memoriu trimis lui Corneliu Coposu, în legătură cu destinul PNŢCD.
Avem în faţă o carte admirabilă, din care transpare crezul politic şi moral al autorului, care priveşte spectacolul lumii cu melancolia unui înţelept.