In Vechiul Testament poporul evreu face cu Dumnezeu un legamânt, daca poporul va asculta de poruncile lui Dumnezeu, atunci El ii va binecuvânta cu tot felul de daruri, daca nu vor asculta legile, atunci Dumnezeu ii va blestema, nu vor avea un loc al lor, nu vor avea copii, pamântul nu va da suficiente roade. Trebuie sa subliniem faptul ca legamântul nu este obligatoriu, poporul cade de acord sa il respecte si sa recunoasca puterea unui singur Dumnezeu, nu se spune ca daca refuza legamântul atunci vor fi blestemati, ci ca daca accepta legamântul si nu il respecta, numai atunci vor fi blestemati.
Legamântul Vechiului Testament
Pe lânga binecuvântarile obtinute, in cazul in care se va respecta legea, poporul evreu devine si poporul ales. Dar lucrurile nu sunt definitive, dupa acceptarea legamântului poporul il incalca si e pedepsit de Dumnezeu, apoi se pocaieste, este iertat si legamânul e reinnoit. Când evreii neaga divinitatea lui Hristos si nu il recunosc ca Mesia, legamântul se reinoieste si nu se mai face cu poporul evreu, ci cu toate neamurile. Noua lege este cea a iubirii de Dumnezeu si de aproape, in timp ce noul popor ales sunt crestinii. Apostolul Pavel, cel ce a fost numit Apostolul neamurilor, in Epistola catre Romani are un pasaj dramatic in care se simte tensiunea misiunii ca el, un evreu pur-sânge, sa propovaduiasca altcuiva decât propriilor sai conationali. E interesant ca speculatie istorica, nu teologica, ce s-ar fi intâmplat daca evreii l-ar fi acceptat pe Hristos, s-ar fi instaurat Imparatia sa si crestinismul nu ar fi fost generalizat si trâmbitat tuturor? De altfel, expresia Vechiul Testament se refera la Vechea Alianta, Vechiul Legamânt opus Noii Aliante, Noului Legamânt al lui Hristos.
Acest legamânt ce poarta, pentru noi, o semnificatie religioasa are si o latura politica foarte pronuntata. Este un legamânt facut cu Dumnezeu, dar are consecinte politice imediate. Moise, plecând din Egipt, traversa desertul cu douasprezece triburi ale lui Israel, nu era o calatorie placuta si avea nevoie de o organizare cât se poate de eficienta, de recunoasterea unei autoritati capabile sa puna ordine intre acei oameni, ce tocmai iesisera din starea sociala a sclaviei. Ii cere lui Dumezeu ajutorul ca sa ii organizeze, ca sa poata rezista acestui drum prin desert si ca sa puna bazele noului stat ce se va face in Tara Fagaduintei. Dumnezeu ii da cele 10 porunci, despre care e greu sa spui ca nu ajuta la o buna organizare a societatii. Cei care nu cred vor reduce relatarea biblica exact la acest aspect: cele 10 porunci nu au nici o importanta religioasa, nu exista nici o autoritate divina care sa doreasca respectarea lor, ci aceasta autoritate a fost supraadaugata pentru a ii speria pe cei slabi, ce trebuie sa fie controlati.
Dreptul natural
Teoriile moderne ale secularizarii trateaza lucrurile dintr-o alta perspectiva. Ele nu se grabesc sa asume nici adevarul, nici falsitatea implicarii lui Dumnezeu, dar observa tendinta sociala a oamenilor de a nu mai implica in reprezentarile lor sociale divinitatea. Societatea moderna nu mai este bazata pe un legamânt cu divinitatea, ci pe un contract social realizat intre indivizi. In principiu si in punctele esentiale acest contract nu prevede legi diferite de cele ale legamântului, dar ele apar ca rezultat al unui consens, al vointelor oamenilor liberi si egali. Perceptia sociala il exclude pe Dumnezeu din acest contract socio-politic. Pentru a ajunge insa la aceasta situatie a fost nevoie de o schimbare a conceptiei despre individ, ce are drepturi naturale, conforme unei ordini a naturii, ce sunt inviolabile. Acest drept natural, daca nu este bazat pe ordinea data de Dumnezeu, nu are o fundamentare religioasa, el nu poate avea nici o fundamentare de tip conventie, cum are dreptul pozitiv, pentru ca el sta la baza si face posibil dreptul de tip conventie.
Potrivit teoreticienilor dreptului natural, acest drept este cel ce functioneaza in starea de natura, care nu exista insa nicaieri, este o pura fictiune. Din punctul de vedere al unui logician, acest drept natural este la fel de fundamentat ca si legamântul cu Dumnezeu, premisele sale sunt indemonstrabile si asumate ca atare pentru a putea construi plecând de la ele. Contractul social intre indivizi este pe de alta parte unul inteligibil, ei cad de acord sa faca ceva impreuna, acest contract nu este diferit de contractul de prestare de servicii contra unei taxe, doar ca este un contract generalizat. Vointa indivizilor le da dreptul sa faca astfel de contracte. Dar sa asumi existenta unui drept natural, ce presupune ca omul este liber, ca indivizii sunt egali, ca au dreptul la viata si eventual si la proprietate, presupune o conceptie speciala despre individ, una umanista pe care nimeni nu se gândeste sa o puna sub semnul intrebarii. Nici eu nu vreau sa pun sub semnul intrebarii aceste conceptii, intregul nostru sistem juridic si apoi cel politic si economic se bazeaza pe ele, tot ceea ce vreau sa subliniez este ca dreptul natural nu poate fi fundamentat filosofic, ci doar asumat in baza unei conceptii despre ce este si ce poate sa fie fiinta umana.
Imperiul crestin
Pentru crestini, dreptul natural este o reminiscenta a dreptului divin si ceea ce da drepturi individului este faptul ca e o persoana, ca este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Din aceasta perspectiva nu e de mirare faptul ca, atunci când un crestin vrea sa convinga dincolo de sfera credinciosilor, face apel la astfel de notiuni desacralizate, considerate universale. Dar nu au ajuns si crestinii sa creada in universalitatea acestei teorii a dreptului natural si sa rezerve religiei doar spatiul privat? Enciclicele papilor din ultimii 50 de ani sunt intesate de apelul la dreptul natural si la consolidarea drepturilor inalienabile ale indivizilor plecând de la aceste drepturi naturale. Folosirea acestor concepte este justificata de pretentia de universalitate, dar este si o decadere de la ceea ce vrea crestinismul sa propuna. Pentru a obtine un consens cât mai mare, trebuie sa scadem din continutul mesajului.
Daca Legamântul are drept consecinta constituirea natiunii si a statului evreu in Taramul Fagaduintei, dreptul natural si contractul social sunt adesea asociate cu statul modern si cu democratia. Chiar daca Hobbes si Rousseau, teoreticienii starii de natura, propun state ne-democratice, propunerile lor asupra drepturilor absolute ale indivizilor au fost preluate si sunt mult mai coerente in cadrul proiectelor de tip democratic, ce sunt obligate sa asume o conceptie a indivizilor liberi, rationali si egali.
Noul Legamânt promite in locul Tarâmului Fagaduintei o Imparatie a lui Dumnezeu, a dreptatii si a lipsei de suferinta. Interpretarea conceptului de Imparatie a lui Dumnezeu a stârnit multe dezbateri. Sensurile cele mai usor de acceptat sunt: 1. Imparatia ce va fi instaurata de Hristos la sfârsitul veacurilor, fiind o domnie atât teologica, cât si politica; 2. Imparatia cerurilor, ce are strict un sens spiritual si este toposul in care isi vor petrece eternitatea sufletele fericitilor; 3. starea de impacare si iubire ce trebuie sa domneasca printre crestini; 4. Biserica insasi. Fara a intra in dezbateri legate de sensul real al conceptului, ales probabil intentionat ambiguu, nu putem sa nu intrebam daca nu cumva aceasta idee de Imparatie a lui Dumnezeu a dus in catolicism la transformarea ideii biblice de legamânt intr-o structura ierarhica sustinatoare a unui Imperiu universal crestin si daca protestantii nu au reinterpretat, la rândul lor, legamântul si regalitatea lui Dumnezeu in contractul legal intre indivizi (1).
Promisiunea contractului
social vs fructul
legamântului
Daca prima supozitie este usor de inteles, a doua presupune precizari suplimentare. Daca Hristos este rege, atunci regalitatea adevarata este posibila doar in cazul lui Hristos, in restul cazurilor trebuie sa ajungem la un consens al vointelor indivizilor, sa ii lasam pe acestia sa alcatuiasca un contract social, bazat pe faptul ca toti sunt fiii lui Dumnezeu si sa nu propunem un rege care sa erodeze autoritatea hristica prin autoritatea lui pamânteana.
La prima vedere, concluziile ce ar putea fi extrase presun o departare apriori a catolicismului de democratie si o apropiere fireasca a protestantilor de ea. Daca imparatia lui Dumnezeu a ramas cristalizata si fosilizata ca o imparatie de tip ecleziastic, catolicismul este ipso facto strain societatii moderne democratice? (2)
Prin urmare, trebuie sa facem o alegere intre democratie si viziunea imperiala a Imparatiei lui Dumnezeu? Dar intre tipul de societate propusa evreilor si democratie ? In cartea sa „Democray’s Hebrew Roots“, Naomi Ben Asher (3) subliniaza legaturile dintre democratie si societatea iudaica a Vechiului Testament: separarea autoritatii civile de cea religioasa, independenta Judecatorilor, care erau alesi de fiecare din cele 12 triburi si care aveau functii executive, mai tarziu alegerea regilor, egalitatea in fata legii pentru saraci si pentru bogati, evrei sau straini, standarde inalte in tratarea strainilor, interdictia de a ucide era aplicata si uciderii sclavilor.
Or, daca legamântul dur al Vechiului Testament avea aspecte democratice de organizare, nu puteam presupune, cu atât mai mult, ca noul legamânt va conduce la mai multe aspecte democratice, de-a lungul istoriei? Pentru Howard P. Kainz religia crestina este utila democratiei, cum la rândul ei democratia este utila religiei, sunt doi factori ce conduc unul catre celalalt. De fapt, concluzia intregii sale carti este aceasta: democratizarea treptata a lumii este o forma de instaurare a Imparatiei lui Dumnezeu. Concluzia sa este foarte socanta, nu sunt de accord cu urmarile sale teologico-politice, dar putem sa pastram doar tema relatiei dintre democratie, Imparatia lui Dumnezeu, contract social si legamânt, mai simplu, a unui pattern ce se repeta in teoria politica, dintre o conventie si un tip de societate ce ii urmeaza. Contractul social este varianta seculara a legamântului, in timp ce democratia este varianta laica a imparatiei lui Dumnezeu. Democratia este promisiunea contractului social, iar imparatia lui Dumnezeu e fructul legamântului.
Note:
1. Howard P. Kainz, „Democracy and the Kigdom of God“, Springer, 1993, p 184
2. Ibidem
3. Naomi Ben Asher, „Democray’s Hebrew Roots“, Hadassah Education Dept, 1953, p 41