Theodor Adorno si Max Horkheimer, Dialectica Luminilor, Editura Polirom, 2012
„Dialectica Luminilor“ este o carte scrisa la patru mâini. De fapt, este rodul unor discutii indelungate purtate de doi reprezentanti de vârf ai Scolii de la Frankfurt, Theodor Adorno si Max Horkheimer, dupa ce Institutul de Cercetari Sociale a fost inchis de regimul hitlerist si mutat la Universitatea din Colorado, New York, SUA. Reflectia celor doi se desfasoara in contextul unei presiuni imperative a istoriei: având in vedere instaurarea la putere a regimului lui Hitler in Germania, adeziunea maselor la regim si inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, câteva raspunsuri sunt necesare. Care sunt mecanismele care au adus la putere un asemenea regim? Ce anume ne poate face sa intelegem adeziunea maselor la ideologia fascista, care capata formele unei nebunii colective?
Gândirea ca ordine unitara
Cei doi eseisti cauta sa ofere raspunsuri la astfel de intrebari pornind de la proiectul rationalist al iluminismului, care schimba mai intâi fata Europei occidentale, iar, apoi, pe cea a intregii lumi. Având ca punct de plecare optimismul ratiunii Luminilor si urmând un proces dialectic inscris in nuce in acest proiect, ajungem sa intelegem câteva aspecte esentiale ale lumii contemporane: dominatia tehnicii, a economicului si a ideologiei.
In sensul luminilor, gândirea consta in productia unei ordini unitare, stiintifice. Legile logicii sunt cele care stabilesc relatiile in interiorul acestei ordini, de unde apare si ideea de sistem, iar ratiunea furnizeaza unitatea intregului sistem. Ratiunea iluminista este intim legata de tendinta omului de dominatie asupra naturii. Prin intermediul stiintei moderne, produs al ratiunii iluministe, natura este dominata si pusa la dispozitia omului. In acest proces, prin care ratiunea se instapâneste asupra naturii, dimensiunea irationala este strict controlata sau eliminata. Mitul, expresia prin excelenta a irationalului, reprezinta iluziile unei istorii pe care omenirea a depasit-o demult. Ratiunea este cea care trebuie sa demaste aceasta inselatorie si sa elimine orice posibila influenta actuala a mitului.
Conflictul dintre mit si ratiune este descifrat, in cheie simbolica, inca din „Odiseea“ lui Homer, unde proba la care este supus Ulise de catre sirene este vazuta ca o ilustrare a raportului dintre ratiune, mit si dominatia prin munca. Ulise rezista chemarii irezistibile a sirenelor legându-se de catarg. In acelasi timp, vâslasilor le sunt astupate urechile, pentru a nu auzi nimic si pentru a putea vâsli in continuare. Prin aceste gesturi, Ulise se domina pe sine, invingându-si tentatia careia in mod normal nu i-ar putea rezista si, in acelasi timp, ii domina pe vâslasii ale caror urechi astupate nu sunt nici macar supuse tentatiei. Ulise este asemenea agentului rational modern, care are succes doar pentru ca actioneaza conform unor imperative dinainte stabilite, fara a ceda unor tentatii conjuncturale, iar vâslasii sunt muncitorii care sustin sistemul, acceptând de la bun inceput rolul de dominati (salariati), care-i fereste de riscuri si tentatii. Daca civilizatia se construieste prin organizare si dominare, atunci textul Homer, aparut in zorii civilizatiei europene, este citit ca un text intemeietor.
Renegarea irationalului
Miscarea dialectica apare in momentul in care, de dragul dominatiei asupra naturii si asupra celorlalti, Sinele individual ajunge sa renege natura din om (irationala) ca fiind o parte a sa. Tocmai prin aceasta renegare a irationalului mitul ajunge sa prolifereze. Prin renegarea naturii va fi perturbat atât scopul initial, dat de dominatia asupra naturii, cât si scopul major, care este scopul propriei vieti. In momentul in care omul se desprinde de constiinta Sinelui ca natura, se anuleaza toate scopurile pentru care traieste, iar mijloacele ajung sa devina scopuri.
In epoca moderna, acest proces a fost intârziat de morala kantiana, care dorea sa ofere un scop justificat rational pentru viata fiecarui individ. Insa, in momentul in care, prin proliferarea tehnicii si a dominatiei economice prin intermediul stiintei si tehnicii, ratiunea se transforma intr-un simplu instrument al acestui dispozitiv, scopul vietii individului devine adaptarea la sistem. Succesul propriei vieti se masoara, ca o consecinta a acestei adaptari, in venituri, intr-o pozitie sociala buna si in respectul celorlalti, iar esecul, prin marginalizare si precaritate materiala. Adaptarea la sistem cu orice pret devine noul imperativ. Dimensiunea irationala a acestui imperativ iese la iveala in momentul in care se constata ca optiunile individului sunt, practic, inexistente, deoarece singura conditie pentru realizare este identificarea cu sistemul.
Prapastia dintre general si particular, pe care Kant o depaseste din punct de vedere metafizic prin postulatul unei ratiuni subiective care este potential obiectiva, este stearsa in societatea contemporana cu ajutorul culturii de masa, care pregateste integrarea individului in organizarea totala. Primii critici ai modernitatii, care se temeau ca prin pierderea influentei pe care religia o are asupra societatii exista riscul ca societatea sa-si piarda coeziunea si sa decada intr-un haos, ar fi surprinsi sa afle ca uniformizarea si omogenizarea culturala pe care a produs-o modernitatea este cu mult mai ampla decât a reusit orice traditie religioasa, inainte. Intregul sistem mass-media (publicatii, filme, radio, iar mai nou televiziunea) ajunge sa lucreze dupa aceleasi tipare, pentru simplul fapt ca activitatea sa este dictata in primul rând de imperativul sistemului economic. Bunurile artistice se transforma in marfuri, care sunt oferite pe piata unor consumatori.
In aceste conditii, legile pietei sunt cele care dicteaza. Criteriile esentiale pentru cei care evalueaza produsele artistice si culturale nu mai sunt cele stilistice, ci ele tin de interesele sistemului in care cel care evalueaza este implicat. In felul acesta se ajunge la o repetitie a identicului usor lizibila, spre exemplu, in productia cinematografica de masa. Prin intermediul culturii de masa, populatii largi sunt inregimentate din punct de vedere mental, ele putând deveni cu usurinta obiectul manipularilor de orice fel.
Victime sigure
Procesul dialectic dintre ratiune si irational, care este o consecinta a proiectului civilizator iluminist, poate oferi o explicatie si nebuniei colective pe care a reprezentat-o ideologia fascista. Dispozitivul stiintific este cel care contribuie la edificarea discursului ideologic, dar dimensiunea irationala, atâta vreme refulata, este cea care iese acum la suprafata, preluând initiativa si lasând o urma de nesters asupra spiritului timpului. Masele, educate in spiritul culturii de masa, cu o puternica tendinta mimetica imprimata de nevoia de autoconservare, sunt inregimentate cu usurinta si devin, in cele din urma, victimele intregului scenariu.
Daca ipoteza este valabila in cazul fascismului, ea este cu siguranta valabila si pentru cealalta ideologie totalitara reprezentativa pentru secolul XX: comunismul. Si aici avem intregul discurs stiintific, o regie a maselor, chiar daca, de data asta, in locul raselor, cele care se confrunta sunt clasele. Dimensiunea irationala este si aici adânc prezenta, prin scenariul eshatologic pe care societatea comunista il ofera in speranta realizarii unui paradis economic terestru. In felul acesta, totalitarismele secolului XX pot fi citite ca o expresie, la limita, a ratiunii triumfatoare, dar al carei triumf ii aduce propria prabusire.
Daca ar fi sa raportam acest text la zilele noastre, putem sa vedem in el o critica a dominatiei economicului si a ideologiei consumeriste, unde consumul de bunuri materiale, care, in mod normal, este un mijloc, devine scop in sine. Irationalul comportamentului consumatorilor poate fi observat azi in Mall-uri, care sunt adevaratele temple ale lumii noastre. Am ajuns aici dupa ce, trecând prin era ideologiilor politice, Luminile, intoarse impotriva lor insile, s-au metamorfozat. Vom vedea ce mai urmeaza dupa ce lumea care ne-a gândit pe noi a intrat in crepuscul.