E drept să credem că toate religiile reprezintă o singură credinţă.
Privim aceleaşi stele, trăim sub acelaşi cer, suntem cuprinşi în acelaşi Univers.
Nu are nici o însemnătate forma de înţelegere prin care ajungem fiecare la adevăr.
La o taină ca aceasta nu poate duce o singură cale.
Quintus Aurelius Symmachus
Am extras citatul de mai sus din studiul introductiv al academicianului Gheorghe Vlăduţescu la Despre Cetatea lui Dumnezeu, publicată acum 17 ani, de Editura Ştiinţifică, în traducerea lui Paul Găleşanu. Şi am ajuns la împrospătarea memoriei mele cu lucrarea Fericitului Augustin, gândindu-mă că doar cu câteva zile în urmă, la 28 august 2015, s-au împlinit exact 1585 de ani de când Augustin de Hipona s-a săvârşit din această lume. Ca istoric, am certe motive să apreciez opera augustiniană, fie doar şi pentru una dintre ideile sale, rezumată în propoziţia „De bună seamă, cei care sunt educaţi şi cultivaţi cu studii liberale iubesc istoria…“. Chiar dacă Sfântul Părinte Augustin nu ar fi putut fi de acord cu Symmachus, întreaga sa operă fiind pusă în slujba credinţei într-un singur Dumnezeu, cel al creştinilor (în vreme ce prefectul Romei rămăsese credincios vechilor zei romani), nicăieri, Doctorul Bisericii nu propovăduieşte demolarea templelor păgâne, chiar dacă ne arată cât de inutile sunt pentru un creştin. De altfel, De Civitate Dei (şi bănuiesc şi celelalte lucrări ale lui Augustin, pe care nu le-am citit) este, în integralitatea sa, dincolo de forţa judecăţii, dovada unei cunoaşteri fără cusur a istoriei, dar şi a miturilor, expresia unei culturi covârşitoare. Cum ar fi putut Sfântul Augustin să se lupte cu atâţia adversari ai ideilor sale fără să aibă un imens bagaj de cunoştinţe filozofice şi literare? Şi cum ar fi putut să dobândească această cunoaştere, dacă nu ar fi existat probele materiale (de la construcţii la pergamente) pe care a reuşit să le studieze?
Astăzi, ştim că strămoşul mitic al muzeului a fost chiar templul de pe dealul atenian în care îşi găseau locul cele nouă muze surori. Se pare că şi templul Acropolei împodobit cu propilee ar fi găzduit un loc de expunere publică. Dar strămoşul real al muzeului, construcţia fizică în care, pentru prima oară, au fost adăpostite cele mai de preţ obiecte şi manuscrise, care erau atât de valoroase încât trebuiau transmise, cu orice chip, urmaşilor, a fost Biblioteca din Alexandria, întemeiată cu 288 de ani înainte de Hristos şi care era menită să fie biblioteca, arhiva şi muzeul totale ale cunoaşterii umane.
Se pare că, în 391, atunci când Augustin era doar preot, Teofil, episcopul din Alexandria, punând în aplicare edictul de la Salonic al împăraţilor Teodosiu şi Graţian, prin care creştinismul devenea singura religie acceptată în Imperiul Roman, tocmai atunci, divizat, a ordonat distrugerea a ceea ce mai rămăsese din Biblioteca alexandrină după alte câteva evenimente nefericite care îi afectaseră integritatea în ultimele două secole. Este foarte probabil că atunci când armata arabă a ocupat străvechiul oraş egiptean, în 642, Biblioteca nu mai exista. Cu toate astea, o sursă târzie susţine că însuşi califul Omar ar fi spus, în acel an, că dacă volumele din Bibliotecă sunt în acord cu Coranul, atunci sunt inutile, iar dacă sunt împotriva învăţăturii mahomedane, trebuie distruse.
Obiceiul de a distruge bunuri culturale considerate ca aparţinând „inamicului“ este cu mult mai vechi decât perioada primelor secole ale mileniului întâi, fiind practicat, cu osârdie, până în zilele noastre. Ai putea crede că trecerea veacurilor ar fi trebuit să înţelepţească specia umană. Din păcate, lucrurile nu stau aşa. Statul Islamic se luptă de zor cu trecutul, distrugând, piatră cu piatră, situl roman de la Palmira, înscris în Patrimoniul Cultural Mondial. Ultima victimă (după asasinarea arheologului şi muzeografului Haled al-Assad) este templul lui Baal. Peste timp, între Teofil şi tiranicul „calif“ al Statului Islamic, Abu Bakr al-Bagdadi, pare să existe o alianţă a fanatismului, intoleranţei, ignoranţei şi inculturii. S-ar spune că, pentru aceşti lideri religioşi, bunurile culturale ale altor civilizaţii şi, prin extensie, instituţiile care le protejează, adică muzeele, nu au nici o noimă. Dar să îi bănuim pe aceşti oameni de prostie, indiferent că au murit acum 1700 de ani sau că trăiesc astăzi, ar fi o naivitate. Muzeele sunt instituţii ale cunoaşterii, iar cunoaşterea presupune judecată. Este ceea ce făcea şi Fericitul Augustin, acum 16 secole, este ceea ce îi învaţă muzeografii pe vizitatori în oricare muzeu din lume (nu mă gândesc, desigur, la instituţiile de propagandă, ci la muzeele adevărate): să judece cu mintea lor şi să înţeleagă locul pe care omul îl are în Univers. Poate că nu ajungem toţi la aceeaşi concluzie; important este să gândim cu minţile proprii iar, pentru asta, avem nevoie de martorii trecutului. Fără aceste repere, putem să rămânem pradă „adevărurilor“ unice, proclamate de episcopi şi imami, pentru care toată înţelegerea lumii se rezumă la lectura unei singure cărţi. Pentru ei, nici Doctorii Bisericii, nici doctorii în ştiinţe nu sunt de vreun folos, iar toată cunoaşterea omenirii este inutilă. Numai că în spatele afişatei credinţe a acestor fanatici stă un munte de ipocrizie. Nu din dorinţa de a respecta voinţa lui Dumnezeu, aceşti autoproclamaţi mesageri ai Lui pe Pământ vor să distrugă patrimoniul umanităţii, ci pentru a-şi prezerva ei puterea concretă, în viaţa aceasta, nu în cea de „dincolo“. Ura lor împotriva muzeelor este ura împotriva libertăţii şi a democraţiei, împotriva demnităţii umane. Pentru toţi aceşti autoproclamaţi trimişi ai Domnului, ca şi pentru cei care şi-au dorit să devină, ei înşişi, adoraţi precum Dumnezeu (şi numele care îmi vine imediat în minte este, evident, cel al lui Stalin), numele zeului este doar un instrument politic. Din păcate, nu doar supuşii acestora nu înţeleg acest lucru elementar, ci nici politicienii.
Sunt mulţi acei istorici care consideră că omenirea se află în pragul unui nou sfârşit de eră, ca în 476, când Odoacru l-a înlăturat de pe tronul imperial pe minorul Romulus Augustus şi s-a proclamat rege al Romei. Şi acum, ca şi atunci, Europa trăieşte sub ameninţarea unei migraţii tot mai mari venite – de această dată – din sudul şi estul Mediteranei. Acum un mileniu şi jumătate, însă, Europa nu avea la îndemână mijloace pentru a pacifica migratorii, mai ales că, în secolul V, aceştia nu invadau Occidentul ca să scape de război, ci ca să îl întreţină. Acum le au, dar nu le folosesc.
Am cunoscut, la numeroasele conferinţe internaţionale la care am participat, muzeografi din câteva ţări arabe: Egipt, Qatar, Algeria, Maroc, Tunisia şi altele câteva. Am văzut, la toţi aceşti colegi, o profundă disperare în faţa neputinţei de a-şi proteja şi promova patrimoniul pe care îl administrau. Am fost martorul unor atitudini neaşteptate, ca aceea a unui reputat muzeolog egiptean, care mi-a spus că, din partea lui, Frăţia Musulmană poate să fie exterminată fizic, integral: n-ar avea nici un regret! Membrii Frăţiei nu vizitează muzee, nu au nevoie de muzee, ba chiar le consideră nocive; pentru ei, Coranul este suficient. Numărul total al muzeelor din toate ţările arabe, la un loc, este mult mai mic decât numărul muzeelor din România. Chiar şi dacă am adăuga muzeele din ţări precum Afganistan, care nu sunt arabe, şi tot nu am reuşi să totalizăm un număr de muzee echivalent. Evident, nu lipsa muzeelor este explicaţia pentru care terorismul înfloreşte în Irak şi în Siria, dar este şi acesta un motiv pentru care aceste ţări au ajuns victime ale forţei unor brute cu apucături „religioase“.
O ţară ca România, aşa membră a OTAN cum este, nu are cum să contribuie la distrugerea flagelului care este Statul Islamic, dar cel puţin poate să îşi ia propriile măsuri de siguranţă câtă vreme suntem pe pace. Şi nu mă refer aici la înarmare (este şi asta importantă, fără îndoială), ci la cultură şi educaţie. Ele sunt cele mai puternice arme de care poate dispune o ţară cum este România. Dacă facem economie din banii de care au nevoie muzeele, dacă nu avem grijă de puţinii specialişti pe care îi avem şi, mai ales, dacă nu facem tot ce ne stă în puteri pentru a umple muzeele ţării cu vizitatori, atunci nu trebuie să ne mire dacă ai noştri concetăţeni nu vor înţelege diferenţa dintre Augustin din Hipona şi Teofil din Alexandria sau dintre Ibn Arabi (cel care a spus – traducerea îi aparţine profesorului George Grigore – „Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia şi credinţa mea“) şi Abu Bakr al-Bagdadi şi dacă nici nu vor găsi motive suficiente să îşi apere, la nevoie, patria şi cultura!