Ioan Groşescu, Iluzii. Antologie de versuri, Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2015
Ioan Groşescu este unul dintre cei mai prolifici scriitori ploieşteni contemporani. Şi cel mai citit. Dacă judecăm după numărul volumelor de versuri publicate, opera sa poetică nu este prea întinsă.
Jurnalismul său ofensiv l-a impus ca un reper.
După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti a fost, scurt timp, profesor, după care a lucrat în presă. Din 1972 a preluat directoratul Casei de Cultură a Sindicatelor, care tocmai fusese dată în folosinţă, fiind cel care a pus bazele conceptuale ale activităţii ei.
După 1990 revine în presă, ca director şi coproprietar al ziarului Ploieştii, primul cotidian privat al oraşului şi judeţului Prahova de după Revoluţie.
Din 2001 se afirmă ca membru fondator şi secretar al Societăţii Culturale Ploieşti – Mileniul III, al cărui membru este şi în prezent. Aici, se implică în redactarea unor pagini din Marea Carte a Ploieştilor, o monografie monumentală, asumată ca obiectiv principal al acestei societăţi.
Eliberat de corvoada conducerii unui ziar privat, Ioan Groşescu va începe să publice. Vor apărea, sub semnătura sa, mai multe studii monografice, ampla monografie Mahalalele Ploieştilor, aceasta din urmă apărând în trei ediţii, fapt unic în peisajul editorial din Prahova. Romanul Trecutul continuu îl confirmă ca pe un prozator cu o puternică vână narativă.
Acum, îi va publica criticului literar Mircea Iorgulescu, coleg de facultate şi bun prieten, volumul de publicistică Poştalionul cu boi şi, postum, Panait Istrati – nomadul statornic, ediţie definitivă. Tot acum, ca omagiu adus prietenului, publică volumul Ultima trăncăneală, în care reconstituie din scrisori ultimii doi ani de viaţă ai lui Mircea Iorgulescu, aducând în atenţie demnitatea şi bărbăţia cu care acesta şi-a înfruntat sfârşitul.
Volumul Iluzii, o antologie de autor apărută în martie 2015, la Editura Karta Graphic, îmbogăţeşte scrisul său. Maturitatea şi spiritul critic viu al poetului asigură o bună selecţie din cele trei volume apărute.
Cuvintele, ca banii este prima. Poetul consideră că materialul său de lucru – cuvântul – trebuie croit astfel încât să comunice, să transmită stări, emoţii, sentimente, idei, mesaje, raportându-se la sine şi la lumea în care trăieşte. „Mă ascund în cuvinte,/ pipă-i drum de întoarceri,/ lătrat de câini, fără vestminte,/ buzelor las de silabe contururi (…)/ Din rădăcini, umbre frunzoase, cuvintele, m-ascund de vedere/ ca şi cum mi-ar plăti, generoase,/ timpul cât le-am dat loc de şedere“ (Cuvintele, p. 82).
Pentru antologie, el alege din fiecare volum circa 60 de poeme, la care adaugă un număr similar de inedite. O face cu conştiinţa că-şi face iluzia că ar fi necesar s-o facă – „În poezie,/ de mine cum sunt/ să se mai ştie aproximativ“ –, fiindcă, mărturiseşte, „Poezia nu se mai citeşte/ nimeni nu mai înţelege/ mare lucru din ea./ E o bună ascunzătoare pentru zdrenţăroasa,/ lălâia, uscata proză/ pe umărul căreia/ poţi plânge până nu mai poţi“. (Ascuns, p. 199).
Nu o dată, Ploieştiul este, fie şi aluziv, prezent: Castanii merg către gară/ doi câte doi, din castan în castan./ Duh ploieştean, tolănit pe alei,/ păienjeniş – rădăcini între ei./ Nu se duc paşii, trec, se petrec/ anii târâş – zburători, vieţile-n cerc/ doi câte doi, din undă-n secundă,/ din Capricorn până la vară./ Doi câte doi, trecătorii la porţi/ deschise la drum, deschise spre morţi,/ os ploieştean, cu trup din castani,/ înrădăcinaţi zburători (Duh ploieştean, p. 139).
Sunt aici şi nume de oameni care-l definesc. Nichita este unul dintre ei. De ziua naşterii sale, la câteva luni de la moarte, prin asocierea câtorva dintre titlurile operei poetului ploieştean, sugerând impresia de joc peste timp între cei doi: „Hai să ne jucăm de-a poetul./ De dor./ Eu eram marele somn/ zburat din timpul său afară,/ tu, pururea fecioară,/ te despleteai în trupul tău de om (…) În Râsu’-plânsu’ hai să ne jucăm./ De-a viaţa şi Poetul“ (De-a poetul, martie 1984, la trei luni de la moartea lui Nichita Stănescu).
Antologia este echilibrată în conţinut, diversă ca abordare şi stil. Poemele selectate vorbesc despre lume, lăsând impresia unei cronici vii, multicolore şi nealterate, pe care jurnalistul-poet o consemnează febril. Uneori, versurile sale sunt simple respirări spuse pe nerăsuflate, alteori stau sub semnul întrebării sau al dialogului lăsat în suspensie. Antinomiile, oximoroanele, dialogurile închipuite, madrigalele răsturnate sunt moduri de reprezentare formală, care reflectă natura sa de rebel statornic. Poezia lui este, pare a fi, una a atitudinii deschise faţă de mediul în care trăieşte, un amestec de viaţă efectivă şi iluzie. Tonurile folosite sunt şi ele diverse – vesele, ironice, elegiace, contestatare, meditativ-romantice, cu iz folcloric, rugător-creştine etc., etc. Multe poartă amprenta jurnalistului aflat la faţa locului. De aceea cadrele sunt perfect conturate, unele oferind sugestii plastice, pastelate, asociind comic, până la confuzie, tărâmurile, precum în acest frumos poem: „Pe uliţele cerului azi e tăcere./ Sfinţii toţi sunt la cules de mere./ Înecaţi în verdele crud al livezii/ uită că-s sfinţi şi zburdă ca iezii./ Din panere grele, trupul pământului, ars de soare, ia minţile sfântului/ ameţit de parfumuri, de soare,/ poruncile calcă-n picioare./ Dinspre apus, asfinţitul muşcă lumina./ Uită sfinţii drumul spre casă şi cina/ legănaţi în blestem, prin iarba despletită,/ în trup de măr îşi caută iubită“ (La cules de mere, p. 14).
Micile crochiuri urbane sunt frecvente, conjugând fericit starea cu sentimentul, într-o uimitoare economie de cuvinte. Ca în poezia Tu, nu, care poate sugera o întâlnire ratată sau o despărţire iremediabilă: „Acelaşi este parcul/ aceeaşi lumea./ Mare./ Tu lipseşti. Pământul/ şi-a luat o-nfăţişare/ necunoscută mie (…)/ Lipseşti. Aceiaşi arbori/ ziua în noapte-mbracă/ fereastra sub ninsori, năluci colindă parcă./ Felinarul aprins./ Destine sub furtună./ Vis troienit. Şi-atât“ (p. 26).
Uneori, asemenea stări sunt trăite în tonuri de romanţă sau de elegie. Nu lipsesc din antologie nici subiecte de anvergură social-politică, precum revoluţia română din decembrie 1989. Ele sunt tratate în tuşe reci şi groase, mocnind de amărăciuni ironico-dezamăgitoare. „Li-ber-ta-te! scandau puradeii şi moşii/ găurind tricolorul, arzând steaguri roşii./ Subţirii, de o parte, aşteptau ca golanii/ să-şi ia glonţul în carne, să dibuie banii./ Se lipise uimirea de om ca râia de piele./ Dinspre castani, salopete rebele/ carbonizau tribune, fanfare,/ călcau defilări în picioare./ La portavoce respira glonţul pe ţeavă./ Şmenarii şuteau odiosul trecut. Cu pleavă,/ malaxorul omogeniza omul nou./ Azi se fura, vindicativ, primul ou/ de sub cloşti despănate./ Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!“ (Se fura odiosul trecut, p. 118).
În ultima parte a antologiei Ioan Groşescu aşază un număr de 54 de poeme inedite, al căror conţinut îl întoarce spre propriul univers. Sunt consemnate în exprimări directe multe referiri la amintirile copilăriei („Mă-nsoţesc/ până la gară/ copilăriile prietenilor mei“) la spectrul morţii („încep să mor /sau să-nţeleg /c-am început să trăiesc prea mult sau la mila creştină“), la bătrâneţe şi ceremoniile pascale sau cele ancestrale, ori, distinct, la tată: „Tată, răspunde, norule, adiere, îţi zic,/ de ce pleci noaptea pe ceaţă de-acasă?/ Sângelui nostru nu-i stă-n cale nimic,/ nici securea-ndoielii, nici vreme vântoasă,/ caii frunzoşi până-n zări să-i deşele/ s-ajungă acasă“, sau la mamă, cu imaginea căreia închide cartea: „Eşti cu mine nefiind,/ cu chip în frunza ce-o îndepărtează vântul./ Ori eu nu sunt cine mă cred/ şi-mi arde sufletul şi buza/ să fiu aievea,/ chiar frunză-n vânt de-am fi, pândiţi de soartă,/ dar pe pământ“ (Mama, p. 243).
„Iluziile“ sunt în cuprinsul acestei antologii, care vine să recalibreze personalitatea jurnalistului pamfletar. Această încântătoare relevare la zi a zestrei poetului impune, credem, şi o reconsiderare a contribuţiilor omului de cultură, a cărui fiinţă s-a contopit cu fiinţa acestui oraş, căruia s-a obstinat să creadă că-i poate fi de folos şi pe această cale.