Magna Mater, Democratia si Mitul Eternei Reintoarceri:
Critica arhetipala se deosebeste de alte forme de critica mai cu seama prin aceea ca, in mod programatic, isi restrânge optiunile. Fata de critica de gust sau de cea stilistica, ori de aceea tematica, ea ni se arata a fi mai putin frivola, locvace si, de fapt, mai mult axata pe esentialitate1. Texte, imagerie, muzica, forme sunt interpretate prin prisma recurentei unor mituri si toposuri, arhetipuri (din grecescul arche, insemnind „inceput“ si typos adica „forma“).
Exact despre o forma a inceputurilor si devenirea ei se ocupa Coriolan Babeti, recidivist in critica arhetipala si filosofia culturii, in cele trei volume intitulate „Democratia – O religie a Marii Mame“, cu provocatorul subtitlu „sau despre Triumful Ereziei Europene“ (Bucuresti, Curtea Veche, 2009). Invatatul autor al acestei carti-eveniment aruncase un buzdugan cu totul respectabil in poarta sensibila a intelegerii noastre: in 2007, la aceeasi editura aparea un volum extrem de compact – dar nu mai putin esential! – intitulat „Istoria ca arena a disputeai arhetipale“. Atunci, recursul la paternalism si maternalism, in eseuri concentrate dar pline de seva, se aplica istoriei nu ca simpla polarizare (superficial tratata de catre autori cu pedigree mult mai cu panas decât autorul nostru de sorginte banateana!) ci ca o particulara „forma mentis“ a devenirii. Devenire ce ne apare de aceasta data inca si mai limpede, pentru ca nu urmareste necesarmente desfasurarea istorica liniara, cronologia, ci mai degraba cronotopia: hiaturile, salturile, plecarile si revenirile asa incât, la un moment dat, prin magia cronotopului (de pilda aici-acum, atunci-neunde) – experimentam acea „eterna reintoarcere“ pe care Mircea Eliade, deopotriva iubit si intelectualmente stimat de Coriolan Babeti, il citeaza adesea: „le mythe de l’ éternel retour“.2
Asadar, prin valorizarea motivelor arhetipale si proiectarea lor in socio-istoric si politic (de aici senzatia de sincronie in diacronie) el ne propune o incercare de intelegere a mecanismului lumii moderne si contemporane, cu insemnate insertii retrospective, dar si stabile, solide puncte in prezent, ca si cu originale consideratii prospective. Iata inca un punct care, mutatis mutandis, il apropie pe Coriolan Babeti de Mircea Eliade. Acesta din urma isi expusese formula in nuce a unui demers ce acoperea aproape o jumatate de veac de opera in „La nostalgie des origines“3. „Méthodologie et Histoire des Religions“ isi subintitula Eliade volumul. Pentru Babeti, la rândul sau, „Istoria ca arena a disputei arhetipale“ nu e altceva decât plasarea pe harta intelectuala a demersului sau in istoria culturii, cu toate precizarile necesare, astfel incât sa intelegem ca la metoda excursului se refera si se va referi in lucrari ce au sa vina, la privirea istoriei drept o pasionanta si semnificativa succesiune de paternalism (monarhie, imperiu, dictatura, intransigenta si extremism religios) si maternalism (revolutie, liberalism, democratie).
Dar sa vedem cum se prezinta toate acestea in cele peste 1.500 de pagini ale celor trei volume de fata. „Eseuri Introductive sau despre Eternul Reînceput al Democratiei“ (volumul I al trilogiei, 494 pagini) il identifica in primul rind pe autor drept un critic de arta ce aspira la o imagine holistica, inglobând deopotriva istoria, hermeneutica religioasa, antropologia culturala, filosofia. Tot aici gasim o foarte lamuritoare pagina despre paradigma democratiei care, nefiind un curent inchis sau un concept cu colocatie istorica unica, bântuie, de fapt, istoria umanitatii, ca o eterna reintoarcere
Aceasta originala perspectiva deschide larg intelegerea sincroniei in diacronie, a ciclicitatii timpului, care e o caracteristica de conceptie a lui „homo religiosus“ traitor in acel „illo tempore“4 . Urmeaza eseuri de precizare a alternantei Pater-Mater in istorie, iscusitul carturar arpegiind game vaste si stapânind, cu firescul celui familiarizat cu sinuozitatile subiectului, ce aduce in lumina epoci slavind pe Osiris ori pe Cybele si Venus (ambele intruchipari ale Magnei Mater). Alterneaza, de asemeni, in viziunea lui reperele fundamentale ale latinitudinii si grecitudinii noastre cu instantele Revolutiei Franceze si, mai aproape de noi, ale sfârsitului Razboiului Rece sau democratiei americane. Iata ca ajungem acum la un punct esential, climactic al conceptiei lui Coriolan Babeti. Nu Istoria isi schimba sexul, asa cum unii ar citi in mod superficial si specios. Istoria este masa miscatoare a acestei „succesiuni“ si „retrocesiuni“ intre religiile Mamei si religiile Tatalui. El se bizuie aici, si pe buna dreptate, pe observatiile lui Mircea Eliade in legatura cu dialectica sacrului: acesta repeta infinit o serie de arhetipuri; arhetipurile fiind finite ca numar, se creeaza acea ciclicitate specifica timpului sacralizat, care nu e unidirectional si univoc. Observa, Babeti, comentindu-l pe Eliade ca „el reia, in ecou, teoria anantidromiei5 lui Heraclit, reactivata, in epoca moderna de Carl Gustav Jung, dar care descrie traseul fundamental al traditiilor gnostice, hermetice si esoterice. (…) Numai la acest ultim nivel arhetipal de inteligibilitate, sexualitatea paradigmelor religiilor devine aparenta si livreaza si explicatiile diferentelor“. De aici ii rezulta lui Babeti sensul rejectiei, in religiile monoteiste, a asa-zisei „impuritati“ a principiului secund, al femininului stigmatizat ca lipsa de obedienta fata de Pater si, in consecinta, catalogat ca erezie.
Obiectul esential al celui de-al doilea volum (603 pagini) – „Liniile de sens ale
Arhetipului Feminin si faliile arhetipale ale istoriei“ – porneste tocmai de la tot ceea ce in cronotopie a insemnat afirmarea arhetipului Magna Mater in contrast cu vocatia dominatoare, absolutista a Arhetipului Masculin, Paternalist. Foarte interesant, incitant si oarecum polemic mi s-a parut capitolul „Atena si Ierusalim: geneza, maturitatea si eroziunea Canonului Patriarhal al Occidentului“. Din punct de vedere arhetipal, e limpede ca Istoria, fie ca o scriem cu litere capitale sau nu, ar fi mai degraba o discontinuitate, o poveste a repetitiilor acelor falii care ne fac sa realizam ca traim, de fapt, intr-o cronologie ciclica – decât ceea ce ni se propune, de obicei, drept linie dreapta cu inerente intreruperi. Continuitatea in ruptura e mult mai insemnata pentru cel ce se apleaca asupra succesiunii faliilor. In cazul polisului grec, de pilda, Babeti observa ca Tucidide face elogiul libertatilor democrate, opuse tiranilor reprezentând puterea paternalista, ba chiar democratiei „de fatada“ cum o numeste istoricul, din timpul epocii lui Pericle, si care nu era altceva decât tot „imperiul primului om“. Comentatori contemporani ai lui Tucidide corecteaza insa misconceptia populara asupra tiranicizilor, cum ca ei ar fi actionat dintr-un impuls revolutionar, politic, punând emfaza tocmai pe pe substratul erotic, feminin al actelor lor. Ca e vorba aici de o frustrare a Paternalismului elitist, bazat pe ratiune si opus sentimentalismului, pornirilor umorale ce erau mai degraba asimilate cu feminitatea si demosul nu e mai putin adevarat6. Pentru Tucidide tiranicizii devin intruparea acelui inacceptabil „barbat democrat“, o specie „vulgara si efeminata“, stapânita de eros, in contrast cu traditionalul standard al comportamentului masculin si pederast. Aristogeiton, spune el, e completamente lipsit de sophrosune 7. In mod corespunzator si subsecvent, in critica lui asupra democratiei, Tucidide atribuie tiranicizilor caracteristici clar „feminine“ cum ar fi excesul de pasiune. Nu e intâmplator ca in Euripide portretul Medeei imparte aceleasi trasaturi cu ale tiranicizilor, o limpede incercare din partea paternalismului de a feminiza in mod culpabil democratia ateniana8 . Un ecou similar gasim in „Republica“ lui Platon unde filosoful compara diversitatea democratica cu o haina in zeci de culori, element vestimentar tipic feminin. Versiunea „barbatului democrat“ la Platon e mai departe definita prin adictia feminina pentru placerile asociate de bucate alese, vinuri si sex9. O erezie in templul temperantei rationale a „legii barbatului“!
Am adaugat aceste pasagere comentarii tocmai pentru a ilustra sagacitatea si spiritul fin al lui Coriolan Babeti, când conclude lapidar, analizând pe Antifon Sofistul (care spune ca ceea ce este lege ar fi accident, câta vreme ceea ce este natura ar fi necesar): „Prin aceasta reflectie, avem marcajul istoric al unui dualism: legea dupa Natura si legea dupa stat, de care istoria contemporana nu se va putea elibera niciodata. In numele acestei falii arhetipale – legea dupa Natura, a Mamei, si legea dupa Ceruri, a Tatalui – se va scrie intreaga istorie a evenimentelor, ideilor si imaginilor in spatiul european“. Eclipsa vechiului canon, paternalist, aduce in lumina tare a modernitatii noul canon Occidental, fondat pe revolutiile ce au la baza un proiect pacific global al arhetipului feminin, resuscitarea Magnei Mater. Aceata dichotomie, care ia adesea forme violente, acerbe, spune Babeti, ne urmareste pâna in ziua de azi: e, de pilda, evidenta in acea „falie de dimensiune planetara a conflictului Democratie-Islam, feminin-masculin“.
Volumul al treilea al lucrarii lui Coriolan Babeti – „Civilizatia venetiana, preparatio moderna. O recapitulare in integrum a Arhetipului Marii Mame“, 687 pag. – indestructibil legata de cele ce ii preceda are totusi un ton si o traire aparte. Carturarul nostru, cu oricâta acribie cerceteaza sursele, cu oricâta impartialitate isi cumpaneste verdictele, este in cele din urma un om, cu slabiciuni inerente speciei! Iar Coriolan Babeti are o slabiciune superioara, nobila si pura in fidelitatea ei de citeva decenii: Venetia! In plus, criticului de arta care este Babeti ii pica, cum se spune, ca manusa pasiunea pentru orasul lagunar, unic in lume, misterios, crepuscular si… expresie cum nu se poate mai buna a unei exceptii: o paradigma „ortodoxa si nu eretica“ in realizarea Arhetipului Feminin.
Povestea e veche si tine de o rara intelegere a modernitatii avant la lettre in acest spatiu izolat si inchis in autarhia lui, exceptional fie si pentru aceea ca reprezinta la urma urmelor expresia genuina a unei „torsiuni matrifocale, matriliniare, nu uzurparea Marelui Tata de catre figura in ascensiune a Marii Mame, ci chipul sofianic al intregului Divin, mâna stânga a Tatalui, cu chipul impaciuitor al Marii Mame.“
Excursul lui Coriolan Babeti alterneaza cu pasiune intre mitologie si istorie, intre realitatea orasului lagunar si proiectia lui in absolut. Caci Venetia, pe buna dreptate se poate spune, „transporta si epuizeaza stadiile importante ale arhetipului feminin si principalele sale ipostaze intr-o istorie cuprinsa, integrata legilor naturii“. Plasata aux carrefours des mondes, Venetia reprezinta rezultatul felului in care feminitatea ancestrala a Orientului patrunde in virilitatea postromana si paternalista a Occidentului medieval spre a produce, si aici trebuie sa reproduc semnificativa propozitie a autorului, „un vast idiom social, cultural, artistic, politic, dispus sub mantia arhetipului Marii Mame, a Marii Zeite, idiom la a carui ecloziune10 asistam azi, omniprezent in pliurile psychei individuale si colective, in regimul democratiilor, in proiectul si in discursul politic, disimulat in arte si in sfera institutiilor si drepturilor omului“.
In orice intreprindere intelectuala serioasa exegeza trebuie in mod necesar sa preceada comentariul. Altfel, in loc de sinteza ni s-ar propune doar o searbada si neconvingatoare inductie la capatul careia un veritabil sens nu poate fi gasit decât printr-o aproape, ca tot am vorbit atâta despre hazard, improbabila intâmplare.
Acestei intimplari pare sa se lase prada Coriolan Babeti atunci când, cu sfiala atât de orgolioasa afirma precum ca, din lipsa de timp si de mijloace, a urmarit doar o idee, de-a lungul ilustrarii sale istorice, sociale, artistice – fara insa a demonstra nimic! Aceste convolute, savante genuflectii, de un barochism apreciabil, in preajma ideii nu vor pacali insa cititorul atent care va remarca pe data ca tot ceea ce e comentariu sau ar putea sa fie considerat inductie subiectiva, hazardata, se bazeaza pe epuizarea exegezei imense pe care acest impatimit carturar a arat-o in lung si in lat, in ani, poate decenii de delectare si observatie riguroasa, doua contrarii complementare ce numesc situatia cea mai fericita a unei demonstratii: Sinteza11.
Note:
(1).H.M Abrams. „Archetypal Criticism“. Fort Worth: HJB Publishing, 1993. pp.223-225
(2).„Le Mythe de l’éternel retour. Archétypes et répétition“, traduit du roumain par Jean Gouillard et Jacques Soucasse, Paris : Gallimard, 1949.
(3).„ La nostalgie des origines“. Paris: Gallimard, 1971 (versiunea engleza, sub titlul The Quest, o precede fiind tiparita la Chicago University Press in 1969).
(4).Mircea Eliade. Le sacré et le profane. Paris: Gallimard, 1957
(5).Antidromic, sau anantidromic se refera la un fel de miscare ce nu urmeaza directia obisnuita, comuna, ci pe cea opusa. Din Greaca veche (ananti sau anti + dromos, n.n.)
(6).Robert Garland. „Introducing New Gods: The Politics of Athenian Religion“. Ithaca: Cornell University Press, 1992
(7v.Sophrosyne semnifica in greaca veche sanatatea mintii si a trupului, masura, moderatia temperanta – esenta sistemului etic al clasicismului grec (n.n).
(8v.Halperin, David. „The Democratic Body: Prostitution and Citizenship in Classical Athens.“ One Hundred Years of Homosexuality and Other Essays on Greek Love. Ed. David Halperin. New York: Routledge 1990. Dar si „How to Do the History of Homosexuality“. Chicago: University of Chicago Press, 2002.
(9v.Gregory Jones. „Recasting the Tyrannicides: The Feminization of Democracy in Elite Discourse.“ In „The Ruling Passion: The Erotics of Politics in the Ancient World“, edited by Mark Munn and Andrew Scholtz. Indianapolis: Indiana University Press, 2010.
(10).Aici in sensul de inflorire, proliferare; din francezul éclosion (n.n.)
(11).Conditie pusa, intre altii, de Douglas J. Stewart in studiul sau sugestiv intitulat „The Silence of Magna Mater“. 74 Harvard Studies in Classical Philology (1970) pp. 74-88