Când am intrat pentru prima dată în muzeul de la Checkpoint Charlie eram proaspăt emigrată. Am trecut pragul străbătută de un tremur nervos. Mi-am strâns fetiţa de mână şi am izbucnit amândouă în plâns când am văzut expusă într-un raft o pereche de pantofiori de copil.
În agenda care însoţea „exponatul“ scria că într-o noapte o mamă din Germania de Est şi-a aruncat pur şi simplu copilul peste Zid. Din el n-au mai rămas decât pantofiorii. Acei pantofiori spun totul în amintirea mea, până în ziua de astăzi, despre jalea generaţiei mele. Despre riscurile pe care le-am înfruntat. Despre curaj. Despre iluzii.
Până la hotărârea de a ridica Zidul se spune că peste trei milioane de germani din Est au încercat să treacă spre Vest. În general oameni tineri. În general bine educaţi, profesionişti. Zidul a funcţionat douăzeci şi opt de ani. Apoi a fost dărâmat. Se putea deci şi fără el. S-ar fi putut şi fără atâta moarte. Se făptuise o fugă de la un popor spre acelaşi popor. Poporul scăpat din cea mai mare tragedie pe care i-a putut-o provoca propria megalomanie, încerca să devină din nou unul. Era dreptul lui. Îşi ispăşise pedeapsa. Se încerca o fugă dintr-o ţară spre aceeaşi ţară.
Până când, într-o zi, s-a hotărât că nu mai trebuie înfruntată moartea pentru acest pas. S-a hotărât că „se poate“. Că adică de-acum încolo nu mai urma să fie nimeni împuşcat dacă voia să treacă dintr-o parte în alta în propria lui ţară. Stăteam încremeniţi, pe toate meridianele lumii şi vedeam cum se dărâmă zidul. Nu ştiai ce să faci, să râzi sau să plângi. Desigur, era cazul să râzi de bucurie. Şi să plângi pentru toţi cei care nu mai erau pe faţa pământului. Niciodată cred că nu o să înţelegem exact de ce ieri nu se putea deloc un anume act politic şi de ce astăzi se poate.
Citesc astăzi în presă că şi Cancelarul Kohl trage să moară. Cel care a fost sărbătorit pentru că a hotărât că „se poate“ ia calea celor dispăruţi pentru că „nu se putea“. Şi mai citesc în ziare că una dintre cele mai insolvabile probleme ale zilei este, în toată Europa, problema refugiaţilor.
Ei nu mai vin din aceeaşi ţară, ci vin de peste tot, de pe acelaşi continent, în flăcări sau în mizerie. Ei nu se mai unesc în cadrul aceluiaşi popor, ci încearcă să pătrundă cu miile, dacă nu cu zecile de mii printre alte popoare.
Ziduri, slavă domnului, nu mai există (cel puţin pe continentul european). Aşa că ei vin. Cu miile, cu zecile de mii. Forţează graniţele ţărilor din sud, şi aşa şubrezite de criză. Vin în Grecia. Vin în Italia. Cine îi finanţează nu ştim. Dacă se pun cap la cap sumele pe care spun ei că le-au plătit pentru a se îmbarca pe acele vase ale morţii se adună averi. Dacă îi cauţi pe cei cărora le-au plătit, nu găseşti unul. Dacă încerci să înţelegi cum oameni cu venitul de sub un dolar pe zi au adunat acei bani, iarăşi încalci orice logică.
Şi ei vin. Care vin. Unii o pornesc, dar nu mai ajung. Ţărmurile Greciei şi ale Italiei miros a moarte. Şi sufletul oamenilor miroase a moarte. Oare asta se urmăreşte?
Grecul e filotim. Italianul are bunăvoinţă. Doar că şi ei sunt la sapă de lemn. Povestea Greciei face subiectul jurnalelor de ştiri de aproape cinci ani. Spania şi Italia par să vină în viteza a doua. Cum să aduci atâta sărăcie peste sărăcie fără să învrăjbeşti sufletul omului, fie el chiar şi filotim sau recunoscut pentru bunăvoinţă? Oare asta se urmăreşte? Să ne dezechilibrăm total, să ne sărim unii altora la beregată? Se organizează conferinţe peste conferinţe. Se iau măsuri de salvare de la moartea în apele Mediteranei. De adăpostire. De vaccinare. De hrănire. Dar sunt prea mulţi. Ţările, se hotârăşte, vor trebui să şi-i împartă. Aia nu vrea. Aia nu poate.
Ei, refugiaţii, nu mai sar, ajunşi pe continent, ziduri. Îi văd în campusuri, sub corturi, în clădiri părăsite, în şcoli. Dar vine o vreme când nu mai încap în campusuri. Sau campusurile se defiinţează, nu se ştie de ce. Ajung prin marile oraşe, prin cartierele rău famate. Ieri, câteva mii au fost evacuaţi dintr-un asemenea cartier din Paris. Reprezentau, se spune, un pericol sanitar. Erau prea mulţi, condiţiile erau sub-umane.
Nu au acte. Nu au bani. Ce-o fi în sufletul lor nu ştie nimeni. Cine a trecut cât de cât printr-o asemenea situaţie poate să se transpună. Dar ei, cei care au trecut vreodată printr-o asemenea situaţie, nu stau la masa legiuitorilor. Salturi de destin nu se fac.
La ultimele telejurnale văd maşini, autobuze, ducându-i de colo colo. Dintr-un campus în altul. Dintr-un oraş în altul. Dintr-o ţară în alta. Umblă aşa, peste graniţe, pe un continent care nu-i al lor. Nu mai au ţară. Nu mai au familii. Nu mai au acte. Nu mai au bani. Poate că îşi regretă hotârârea de-a emigra. Poate că le e dor. Fie şi numai de mediul lor. Africa are o natură dumnezeiască. Europenii care au trăit o vreme pe continentul negru îl mai visează, cu nostalgii care ţin toată viaţa. Poate că le este şi lor dor de ei înşişi.
Mă uit la feţele lor. Încerc să descopăr ce au în suflet. Nu e greu de descoperit. O alienare totală. Cine crede că o asemenea stare nu lasă urme se-nşală. Că se vor „adapta“, aşa cum ne place să credem, e practic imposibil de închipuit. N-au sărit ziduri, n-au murit în Mediterană, poate că, la un moment dat, îi va primi o ţară sau alta (forţate să accepte „cota“ de oameni!), dar persoane sănătoase psihic nu le putem pretinde să fie. Cel puţin pentru câteva generaţii. Trebuie ajutaţi. Şi nimeni un ştie cum. Nimeni nu are nici o soluţie.