DE CITIT in noua „Românie literara“: eseul Ioanei Pârvulescu despre parabola celor trei ladite, una de aur, una de argint si una de plumb, cu finalul, morala fabulei dupa recentele „polemici“ ale revistei: „Cum procedeaza cei care au gresit? Neasteptat de elegant. Se retrag din scena fara resentimente, isi tin promisiunea de a pleca, oricât de greu le-ar fi. Nu dau vina pe nimeni, nu inventeaza cabale puse la cale impotriva lor“.
Cine are urechi de auzit si ochi de citit sa auda si sa citeasca; „precizarea“ lui N. Breban din care aflam (mai aflasem din „Memorii“) ca n-a „jucat tenis cu generalul de securitate Plesita“, cum gresit sustine Gh. Grigurcu, adevarul fiind ca „l-am cunoscut pe susnumitul personaj intr-o ancheta de Securitate, unde eu apaream ca inculpat“ si, a doua oara, „l-am cunoscut pe acelasi general tot intr-o ancheta, inconjurat din nou de câtiva colonei incruntati si amenintatori“; recenzia lui Codrin Liviu Cutitaru la volumul „Str. Revolutiei nr. 89“ coordonat si prefatat de Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, recenzie din care aflam ca asteptarile recenzentului au fost „confirmate doar partial“, intrucât multi „contributori“ la volum ca, de exemplu, Norman Manea, Maia Morgenstern si Cristina Topescu „dau impresia ca nu au ce sa scrie despre revolutie, textele lor repetând lucruri arhicunoscute si pedalând pe banalitati de manual, in vreme ce Dan Perjovschi, Matei Bejenaru ori Magda Cârneci „iau fie prea literal tema discutiei (Perjovschi si Bejenaru), fie prea abstract (Cârneci), producând descrieri plate ale unei realitati istorice absolut exceptionale sau complicând neinteligibil niste lucruri pâna la urma simple.“. In volumul respectiv s-ar remarca autorii care „se raporteaza inteligent la revolutie, nu ca personaje si nici ca filozofi, ci ca persoane obisnuite“; pagina de poezie, excelenta, a lui Teodor Duna (o capodopera lirica: „Sfoara“); micul, dar profundul eseu al lui Gabriel Dimisianu despre Nicolae Balota, amplu prezentat in revista cu un interviu si un fragment din „Abisul luminat“ unde-l portretizeaza memorabil pe „colaborationistul „si „tradatorul“ Henri Jacquier, „lectorul de franceza Jacquier, Henri al nostru, binecunoscut si drag noua, cerchistilor“. In articolul sau, G. Dimisianu scrie despre harta, ce spun?, planiglobul calatoriilor livresti ale lui N. Balota, despre uimitoarea lui lacomie carturareasca, ce-l impinge sa strabata „tinuturi de o ametitoare diversitate, preocupat de autorii antici si de cei din Renastere, de clasicism, de epoca luminilor, de romantici, de realisti, de protagonistii avangardelor sau de exponentii esteticii absurdului, de Jakob Burckhardt, de Goethe, de Rilke, de formele romanului românesc din secolul XX si de artele poetice din acelasi interval, de Urmuz, de Arghezi, de Philippide, de Calinescu, de toti scriitorii români importanti, vechi si noi, peste tot Balota simtindu-se ca acasa, in toate epocile si in toate spatiile de cultura.“ Universalismul acestui mare carturar, arata G. Dimisianu, este pe de o parte expresia „unei conformatii sufletesti“ si, pe de alta parte, „expresia unui ideal asumat, a unui program urmarit cu abnegatie de Balota inca din perioada primei tinereti.“ Prizonieri ai cartii, cerchistii „idolatrizau cultura si – spune G. Dimisianu – nazuiau sa pluteasca in tariile frumosului pur si, in absolut, s-ar fi vrut debransati de real, de terestritate, eliberati de greul pamântului“. Euphorionici, toti cerchistii au trecut prin puscariile larg deschise mai ales in primul deceniu al regimului comunist, de unde au iesit cu „acel surâs afabil, dezarmat, stânjenit, despre care aveam sa stiu mai târziu – scrie N. Balota in fabulosul „Caiet albastru“ – ca e obisnuitul surâs chinuit al celor ce au iesit de curând din puscarie, al celor ce-si cer parca scuze ca exista, de indata ce am zarit acel surâs pe care nu stiam ca, peste ani, aveam sa-l port si eu un timp.“ Sa mai notam si mica si indirecta polemica din jurul speciei literare practicate in ultimii ani de venerabilul nostru carturar: N. Manolescu scrie despre „memorialistul“ N. Balota, considerându-i „Abisul luminat“ o „carte de memorii“, pe când, in interviul acordat lui Cosmin Ciotlos, autorul „Caietului albastru“ respinge incadrarea si-si declina calitatea de „memorialist“ explicând ca „Desi Proust este unul din cei câtiva mari maestri initiatori ai mei, n-am pornit nicidecum in cautarea timpului pierdut. Nu jinduiesc sa regasesc ceva pierdut in timp. Nu sunt o fire nostalgica. De aceea nu ma vad decât prea putin «acaparat de memorialistica». Nu deapan amintiri, nu-mi scriu memoriile.“ Surpriza este ca intr-adevar multi din cei ce scriu memorii descopera la capatul calatoriei catre ei insisi ca sunt (au fost) altii decât cei ce-si scriu amintirile; e de citit eseul, nemilos ca o ghilotina, al lui Pavel Susara despre „negotul cu eternitatea“, o tema care vine de departe, dintr-un trecut ce nu se identifica doar cu „epoca de aur“ dar cu multe alte epoci si cu nostalgiile oamenilor care au fost. „In cei douazeci de ani care s-au scurs de la prabusirea structurilor si a institutiilor comuniste din România – scrie Pavel Susara – nimic nu a cunoscut o manifestare mai dezlantuita (nici macar lacomia si raptul economic) decât nazuinta reprezentarii simbolice si iluzia proiectiei in eternitate. De la victimele celor 50 de ani de teroare comunista la supravietuitori si de la victimele recente, din decembrie ‘89, la raniti si la urmasi, ca sa nu mai punem la socoteala si scadentele timpurilor istorice, s-au intrecut cu totii, direct sau prin legatari mai mult sau mai putin indreptatiti, sa-si fixeze efigia intr-un monument public. Mai puternic decât grija pentru ziua de mâine sau decât ingrijorarea pentru cea de azi s-a manifestat, prin nu se stie ce complicata alchimie sufleteasca, morala ori, poate, numai propagandistica si narcisiaca preocuparea fierbinte pentru buna administrare a vesniciei (…) Victimele directe ale acestei adevarate hemoragii simbolice au fost, in primul rând, spatiul public si bunul simt, iar, in al doilea rând, istoria nationala, cu precadere cea romantata si impinsa in mitologie, cu voievozii ei si cu tot soiul de alte figuri civilizatoare“. Imi permit totusi sa nu prea cred ca problema consta in invazia de figuri si voievozi incremeniti in diverse locuri publice, dar in raspunsul la intrebarea daca acesti voievozi ai nostri sunt inmarmuriti si pietrificati cu talent sau bulgariti ca o casa din chirpici spulberata de primele ploi de primavara care au si inceput…; in fine, e de citit in noua „Românie literara“ o nota de la rubrica „Meridiane“ din care aflam ca o seama de personalitati din Franta se sustrag Fiscului francez depunându-si banii in paradisuri fiscale: „In Elvetia traieste Charles Aznavour, care nu vine la Paris nici când il cheama obligatiile lui de ambasador la UNESCO al tarii care l-a adoptat (sau, mai bine zis, a adoptat-o). Trag clapa Fiscului francez si romancierul Michel Houellebecq, actorul Alain Delon…“. Celebrul sansonetist ar putea fi un bun exemplu si pentru alti ambasadori…
DE NECITIT in noua „Românie literara“ sunt chiar multe din textele „României literare“. Si nu din cauza continutului lor, ci din pricina tratamentului umilitor aplicat corpului de litera redus la proportii liliputane. Inteleg prea bine ca odata cu „criza“ si corpul de litera e condamnat sa scada si sa se inghesuie, dar ma intreb: pâna unde? N-avem, chiar toti ochi de vultur si, plini de cataracte, miopi ori prezbiti descifram cu mari dureri de cap literele frumoaselor texte din „România literara“; aproape de necitit in noua „Românie literara“, dar nu din cauza literei, destul de dolofana, este „jucareaua“ lui Serban Foarta, poemul saptamânii intitulat „Amadei lusus“, poem ludic, „mozartian“ si banal ca o proza cu poanta. Filozofia poemului, de o noutate frapanta, e ca lucrurile grave se spun sarind coarda; de necitit, cel putin pentru mine, e cronica harnicului Cosmin Ciotlos la volumul „Despre doliu“ de Mircea Mihaies (Polirom 2009). Cu o litera lesne descifrabila, textul cronicii e banal dar pretentios, incâlcit si nedescifrabil in cea mai mare parte a lui. Iata, bunaoara, sunetul gol, forma fara fond, dintr-un elogiu altminteri cu siguranta meritat de autorul cartii: „Facând insa abstractie de aceste secvente, «Despre doliu» e o carte a ierarhiilor. Nu a reductiei la esente, ceea ce ar fi strategic gresit, ci a ierarhiilor. Instinctul critic se citeste nu numai printre rânduri, dar si printre litere“. A citi instinctul critic „printre litere“ e o performanta greu de atins si de inteles, trebuie s-o recunoastem. „De ce insist asupra structurii ierarhice a analizei din «Despre doliu»?“ – se intreaba cu o impecabila retorica pedagogica Cosmin Ciotlos. Si raspunde printr-un paradox memorabil: „Pentru ca, in latura ei neliterara, cartea mi se pare mai presus de comentariul gazetaresc“! In alta parte: „Atâta vreme cât are in spate garantia livrescului, chiar si deruta devine o atractie. Mihaies nu se da in laturi aici de la a colectiona pour la bonne bouche exemple de logica paradoxala (…) O face insa perfect aseptic, fara a se folosi de ea. Rationamentele lui sunt ireprosabile, chiar daca nu intotdeauna usor de urmarit.“ Recunosc: e scris atât de adânc, cu rationamente nu intotdeauna usor de urmarit, incât nu inteleg nimic. Sau o fi vorba doar despre o banala „betie de cuvinte“?