De ce sa nu distrugem ce merge, doar de dragul reformei?

Sunt dintre cei convinsi, si nu de ieri, de azi, ca institutiile de stat trebuie reformate. Trebuie sa fii orb sa nu vezi ca mostenim institutii bugetate cu excedent de personal, cu organigrame în multe cazuri nejustificate si cu activitate deseori ineficienta. Totusi, „mostenirea“ nu e întotdeauna aceeasi. Daca, însa, modelul dupa care este facuta aceasta reorganizare, restructurare este cel care se încearca acum la Arad, atunci mai bine nu.

Îmi voi exprima parerea în privinta institutiilor teatrale din Romania, care au fost luate drept model, în anumite perioade, pentru sistemul teatral european – mult laudat azi. Personalitati marcante, ca David Esrig, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Radu Beligan, Lucian Giurchescu, au gandit forma, activitatea acestor institutii teatrale romanesti si i-au convins pana si pe vechii comunisti ca ceea ce au gandit ei a fost bine. Asta a facut ca în anii ‘60 – ‘70 sa se spuna ca teatrul romanesc reprezinta capitala teatrului european. Am avut aceasta confirmare în 1992, cand un spectacol în premiera mondiala, pe un text al lui Árpád Göncz, presedintele de atunci al Ungariei, a fost premiat la Festivalul International de Teatru de la Kissvarda (Ungaria) si cand Árpád Göncz, la conferinta de presa ce a urmat reprezentatiei, înconjurat de oameni de teatru din Ungaria si de membri ai guvernului maghiar, le-a recomandat primilor sa-si ia ca sursa de inspiratie, ca model, teatrele din Romania. Asta s-a întamplat imediat dupa Marea Revolutie din 1989.
Ce facem acum noi? Ne grabim, fara sa ne gandim serios si în absenta unei consultari, unui dialog cu profesionistii, „sa restructuram“ teatrele. As spune ca facem acest lucru fara cap, daca nu ar fi vizibila intentia de a subordona teatrele politicului.
Teatrul din Arad, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“, este o institutie care în ultimii patru ani, prin activitatea sa, s-a bucurat de aprecierea UNITER (obtinand patru nominalizari si un premiu UNITER), de aprecierile participarilor noastre la Pécs (în fiecare an teatrul nostru a fost invitat cu reprezentatiile sale cele mai importante pe scena Nationalului din Pécs), de aprecierea ambasadorilor nostri din tarile unde ne-am manifestat (Suedia, Danemarca), de aprecierea publicului elvetian si, nu în ultimul rand, de aprecierea Ambasadei Romaniei la Budapesta si a Institutului Cultural Roman de la Budapesta din moment ce în 2009 am fost singurul teatru romanesc invitat sa reprezinte Romania de Ziua Nationala în capitala Ungariei.
Acest teatru este initiatorul si gazda unui festival devenit deja international – Festivalul de Teatru Clasic, care se bucura de o foarte mare importanta. Toate aceste lucruri, la care se mai adauga si numeroase participari la festivaluri din tara si din strainatate, au fost posibile cu un buget pe care daca ar fi sa îl comparam cu cel al Teatrului Maghiar din Timisoara sau cu cel al trupei maghiare a Teatrului de Stat Oradea ne-am da seama ca este mult mai mic.
În aceasta situatie nu înteleg, oricate eforturi as face, de ce e nevoie de o restructurare facuta în pripa, acum, a acestui teatru. De ce este nevoie ca la Arad, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ sa fie pus în aceeasi „cooperativa“ cu Casa de Cultura a Municipiului, cu Teatrul de Marionete si, poate în viitorul apropiat, cu Filarmonica de Stat Arad? Daca n-ar fi existat modelul nefericit de la Constanta sau cel de la Targoviste, unde s-a încercat aceeasi operatiune, as spune ca suntem în fata unui experiment ale carui efecte nu le sunt unora cunoscute. Mai mult decat atat, nu înteleg de ce, daca tot se realizeaza acest lucru, nu sunt consultati în primul rand oamenii de teatru abilitati sa gandeasca aceasta „reforma“. E ca si cum as fi numit eu, om de teatru si regizor, într-o comisie care s-ar ocupa de restructurarea spitalului municipal sau al cailor ferate!
Cred ca dincolo de ratiune, ar trebui facut un apel si la bunul simt, daca el exista. Ce ma intriga, în acelasi timp, este faptul ca viitorul complex, viitoarea cooperativa culturala aradeana se discuta „pe sub masa“, razbatand de la aceste discutii semnale îngrijoratoare pentru angajatii teatrului, legate de viitorul lor aici, pentru ca restructurarea, nu-i asa?, dupa mintea unora înseamna persoane, numere scoase din schema si trimise în strada. E usor, e simplu sa conduci sub amenintarea oamenilor înfricosati de pierderea locului de munca. Cred ca singurii oameni liberi acum sunt pensionarii. Dar cum în teatru aceasta categorie n-ar trebui sa existe, pentru ca Regele Lear nu va putea avea niciodata 25 de ani, restructurarea, reorganizarea mult trambitata ar fi bine sa ne ocoleasca, cel putin deocamdata, pentru ca sunt constient ca sunt lucruri mult mai importante de facut acum.
Apelul meu stiu ca e deja tardiv, pentru ca raul e deja comis, dar poate în al doisprezecelea ceas, asa, macar formal, cei care se ocupa de asta vor cere si punctul de vedere al UNITER sau si pe cel al Ministerului Culturii, chiar daca mult clamata autonomie locala functioneaza.

Laurian Leontin Oniga, regizor
Directorul Teatrului Clasic
„Ioan Slavici“ Arad