Criza din ultimii ani, pe lânga bulversarile sociale inerente, a tulburat destul de mult si apele stiintei economice. Dincolo de explicatiile mai pertinente sau mai confuze pe care le-au oferit economistii, ramâne senzatia neplacuta a faptului ca marea majoritate a specialistilor din domeniul economic nu a reusit sa prevada acest eveniment de importanta majora.
O „lebada neagra“ sau
un dezastru previzibil?
Multi s-au grabit sa eticheteze actuala criza ca fiind o „lebada neagra“, un eveniment cu totul exceptional si imposibil de anticipat, cu toate ca, de mai bine de 150 de ani, înca de la Marx, primul care leaga indisolubil capitalismul de criza, avem o serie întreaga de economisti care au teoretizat si demonstrat evolutia în cicluri crestere-prabusire a economiei capitaliste. Daca ar fi sa luam în considerare doar un singur exemplu – pe cel al ciclurilor teoretizate de economistul rus Nikolai Kondratiev, care au o durata de circa 40-60 de ani, ultimul începand în 1945 –, criza actuala nu este tocmai o surpriza.
Desigur, pentru milioanele de oameni ramasi fara loc de munca sau locuinta nu este nici o consolare faptul ca se stia de multa vreme ca economia capitalista face la intervale regulate câte un infarct; mai importante ar fi cunoasterea motivelor pentru care se întâmpla acest lucru si, desigur, eventualele masuri de preventie.
Probabil cel mai important analist al acestei probleme ramâne Marx, dar bazele teoretice pot fi gasite înca de la Aristotel. În aceasta viziune, sistemul nostru economic ar fi alcatuit din doua circuite importante. Primul este reprezentat de cei care îsi „vând“ puterea de munca (asemenea unei marfi) în schimbul unei sume de bani, pe care o folosesc apoi pentru a-si procura bunurile necesare vietii; vom numi, simplificat, acest circuit ciclul marfa-bani-marfa sau M-B-M. Un al doilea circuit este reprezentat de posesorii de capital care îsi folosesc banii pentru a cumpara sau a produce marfuri cu scopul obtinerii unui profit; vom numi acest circuit bani-marfa-bani sau B-M-B, acesta fiind un circuit specific capitalismului.
Dezechilibrele care apar în economie pleaca de la modul specific în care cele doua sisteme se raporteaza la bani si la marfuri. Dar mai întâi sa lamurim câteva notiuni teoretice legate de cele doua elemente. Astfel, referitor la marfuri, vorbim despre doua tipuri de valoare economica: valoarea de întrebuintare si valoarea de schimb. Prima se refera la nevoia concreta pe care o anumita marfa o satisface, iar cea de-a doua la cantitatea din alte tipuri de marfa pe care o putem primi în schimbul marfii pe care o detinem, cu alte cuvinte ceea ce putem numi valoare de piata.
Cauzele problemei
Aici intervin banii, care reprezinta o unitate de masura a valorii de schimb; prin intermediul unei sume date de bani se pot obtine x, y sau z cantitati din diferite marfuri. În acelasi timp, banii sunt si un instrument de intermediere economica, noi acceptând în schimbul marfurilor pe care le detinem o anumita suma de bani, pe care o folosim pentru a cumpara alte marfuri. Sistemul monetar este un mod de eficientizare al schimburilor economice, reprezentând o importanta evolutie fata de economia de troc. Pe de alta parte, însa, banii, chiar si atunci când sunt legati de o marfa concreta, precum aurul sau argintul, ramân un instrument economic abstract. Ei sunt o reprezentare abstracta si simplificata a valorii bunurilor si serviciilor pe care le produce economia, la fel cum, de exemplu, planul de arhitectura reprezinta o imagine abstracta si esentializata a viitoarei case. Problema acestor instrumente abstracte consta tocmai în natura lor ideala si, astfel, neconditionata de nicio limita fizica. Dupa cum un arhitect poate desena pe hârtie cladiri cu mii de etaje, desi sunt imposibil de realizat (deocamdata) în mod concret, la fel si banii pot avea o expansiune care sa nu aiba legatura cu valoarea consumului si cu valoarea bunurilor produse într-o economie.
Revenind la cele doua sisteme economice, observam ca doar primul, M-B-M, foloseste în mod adecvat atât marfurile, cât si banii. Premisa acestui sistem este productia de marfuri, iar finalitatea este consumul, banii fiind instrumentul de intermediere care faciliteaza acest circuit. Cel de-al doilea sistem, B-M-B, foloseste în mod anormal atât banii, cât si marfa. Banii din intermendiari devin premisa si scop al ciclului economic, iar marfa devine intermediar. Lucru nefiresc, pentru ca marfa este cea care detine valoare finala, adica valoare de întrebuintare, iar banul este cel care nu detine valoare finala (nu „mâncam“ bani), ci doar valoare de schimb (banii nu au valoare în sine, ci doar în perspectiva a ceea ce poti sa cumperi prin intermediul lor). De aici rezulta un ciclu economic fara sfârsit, pentru ca banii trebuie investiti, iar si iar, pentru a nu-si pierde valoarea. Însa scopul reinvestirii nu este atât conservarea, cât sporirea valorii banilor, fapt care se suprapune peste capacitatea naturala a acestora de expansiune nelimitata, generând premise solide pentru producerea regulata a unor dezechilibre economice.
Câteva solutii
În mod evident, simbioza fericita dintre un ciclu economic cu limite clare (care începe prin producerea unei marfi si se încheie prin consumul altei marfi, stabilindu-se un echilibru între ceea ce intra si ceea ce iese din sistem) si unul care nu are limite si presupune o continua expansiune a valorii economice nu poate dura mult timp. Initial, ciclul capitalist imprima economiei un impuls pozitiv, fortând-o, pentru a putea aduce profit, sa creasca si sa eficientizeze productia. Numai ca, în timp, productia si consumul necesar pentru o expansiune nelimitata a banilor devin nerealiste, iar economia începe sa livreze rate de profit din ce în ce mai mici.
De obicei, în aceasta faza, investitorii se grabesc sa aglomereze banii în acele domenii care sunt mai profitabile, producând bule speculative. În momentul în care un astfel de balon speculativ se sparge, panica generalizata face ca investitorii sa-si retraga masiv banii din sistem, producând blocarea economiei. Din cauza lipsei de lichiditati, firmele dau faliment, concediaza oameni, care, la rândul lor, îsi reduc consumul, ceea ce va duce la falimentul altor firme, si asa mai departe, într-un adevarat ciclu autovalidant al crizei si, mai apoi, al depresiunii economice.
Solutiile oferite sunt variate. Cea mai radicala este solutia lui Marx si consta în nationalizarea mijloacelor de productie si planificarea centralizata si rationala a productiei – ceea ce s-a încercat, cu rezultate mai bune sau mai rele, în sistemul comunist. O solutie mai moderata este cea a lui Keynes, care propune ca statul sa preia rolul de consumator si sa cheltuiasca sume consistente construind drumuri, poduri, scoli, spitale etc. În felul acesta se da de lucru unui procent important din populatie, care, la randul lui, începe sa consume mai mult, dezmortind productia din restul sistemului economic, care va angaja apoi noi muncitori s.a.m.d., într-o adevarata inversare a ciclului autovalidant al crizei. Este ceea ce s-a aplicat pe scara larga dupa al Doilea Razboi Mondial în întreg spatiul occidental, cu rezultate spectaculoase, rezultând aproape 30 de ani de crestere economica si de prosperitate fara precedent.
Cu toate acestea, politicile keynesiene nu fac decât sa amâne deznodamântul inevitabil, si anume plafoanarea consumului in jurul unui nivel relativ stabil. Or, fara un consum în continua crestere, si ratele profitului încep sa scada dramatic, ceea ce s-a vazut în stagnarea economica începuta la mijlocul anilor ’70. Solutia a fost încurajarea unui consum irational, pe credit (de tipul masinilor de teren cumparate masiv de cei din mediul urban) si dereglementarea sistemului bancar, care a inventat sofisticate instrumente financiare de plimbare a banilor în circuite artificiale unde cresteau, pe termen scurt, asemeni lui Fat-Fumos, cât altii în zece ani. Aceste inovatii, alaturi de caderea blocului comunist, au oferit sistemului un ragaz de înca 30 de ani, pâna la producerea inevitabilui – o criza economica majora.
Ca întotdeauna, solutia cea mai buna pentru evitarea dezastrului se afla undeva la mijloc, între Marx si Keynes. Fara îndoiala e o greseala ca statul sa elimine initiativa privata, asumându-si monopolul activitatilor economice; pe de alta parte, în mod evident, daca obtinerea profitului ramâne singura motivatie a întreprinzatorului privat, vom ramâne în aceeasi logica a ciclurilor avânt-prabusire.