Probabil ca, dintre toate genurile proza a avut, dupa Revolutie, evolutia cea mai spectaculoasa. Mai apropiata, din multe puncte de vedere de public – deci mai dependenta de contextul social si chiar economic –, ea a reflectat mai fidel decât poezia sau critica seismele prin care a trecut institutia literaturii in sine. Atât poezia, cât si critica au ramas, orice s-ar spune, ca inainte de ’90, niste genuri specializate, destinate unui public limitat, deci mai putin dependente de fluctuatiile pietei sau de schimbarile de mentalitate.
In schimb, se stie, in prima decada de dupa Revolutie locul prozei l-a luat, din cauza unui proces de defulare aproape neverosimil ca proportii, memorialistica. Si e ciudat ca aceeasi populatie care a vazut in romanele de dinainte de ’90 ale lui Marin Preda sau Augustin Buzura singura forma de articulare, chiar si partiala, a adevarului, a fost gata sa intoarca cu totul spatele Romanului. Intr-un mod pervers, insa cât se poate de explicabil rational (perversiunea apartine rasturnarilor istorice), publicul cititor avid de identificarea feliilor de adevar din naratiunea pre-decembrista denunta romanul drept o specie predispusa la mistificari. Ce-i drept, lipsa apetentei pentru fictiune deriva nu doar din reticenta fata de natura ei pasibila de ideologizare, ci si dintr-un motiv mai simplu: fata de memorialistica sau de publicistica, romanul necesita o gestatie si o elaborare mai indelungata, de care scriitorii postrevolutionari – oameni ai urgentei exprimarii – nu sunt inca pregatiti. Un studiu atent asupra manifestelor nouazeciste ar fi in masura sa demonstreze, de altfel, ca, odata cu dinamitarea continuturilor literaturii dinainte, „noii scriitori“ incearca sa arunce in aer – destul de iluzoriu – chiar dinamica traditionala a genurilor.
Desi romanele de calitate din anii ’90 nu lipsesc cu desavârsire – de amintit aici „Coaja lucrurilor sau dansând cu jupuita“ a lui Adrian Otoiu, „Exuviile“ Simonei Popescu sau „Amantul Colivaresei“ de Radu Aldulescu –, abia odata cu colectia „Ego. Proza“ a Poliromului din 2004 se poate vorbi despre o reintoarcere a romanului. O reintoarcere doar pe jumatate insa, pentru ca, dincolo de inconsistenta valorica, formula unor scriitori precum Adrian Schiop, Ioana Baetica, Ionut Chiva sau Dragos Bucurenci pariaza total pe tehnicile autenticismului – preluând, asadar, ideologia scepticismului fata de literatura (sau, mai precis spus, fata de literatura inteleasa ca „fictiune“, „constructie“, „elaborare“). In paralel cu autenticistii sau mizerabilistii se mai lanseaza acum – sustinuti tot de colectiile „Polirom Fiction Ltd“ si „Ego. Proza“ sau de satelitul „Cartea Româneasca“ – o serie de prozatori ceva mai „copti“ ca Dan Lungu, Florina Ilis, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Stoica, Radu Pavel Gheo, Bogdan Popescu, Bogdan Suceava, Razvan Radulescu sau Florin Lazarescu. Unii dintre ei, cu câte o carte sau doua la activ, publicate insa la edituri obscure, deci cu sanse limitate de a ajunge la public. Poliromul a reusit astfel sa strânga pe raftul a doua sau trei colectii, in doar câtiva ani, majoritatea talentelor foarte tinere sau aflate in gestatie, grabind, astfel, discutiile despre o noua generatie de scriitori. Si critica a parcurs toate etapele in evaluarea noii proze, de la entuziasm pâna la scepticism sau chiar dezaprobare. Cam toata lumea a fost de acord, insa, ca prin vocile tinere – dar nu numai –, romanul s-a intors la „poveste“, la „constructie“, la „fictiune“. Odata ce nevoia de adevar sau de confesiune memorialistica/ jurnalistica a ajuns la saturatie, literatura de fictiune se poate reintoarce linistita. Prin alte mijloace, e drept, si cu o alta detenta. Pentru ca, fata de anii de dinainte de Revolutie, insusi statutul literaturii s-a schimbat enorm, de vreme ce renasterea ei e legata mai ales de investitia unui editor consecvent si tenace. Fapt care schimba modalitatea de raportare a prozatorului la propriul scris. Temele si ritmul publicarii sunt altele, autorii iau in considerare tot mai mult modalitati complexe de autopromovare si incearca sa scrie direct pentru export. Li s-a reprosat, de aceea, de catre Paul Cernat, critic care ii sustinuse pâna atunci, lipsa temelor mari, absenta unei metafizici a scrisului sau slaba ucenicie la clasici. Chiar de-ar fi asa, insa, diversitatea stilistica si de imaginar a noii proze e evidenta. Cu putine exceptii, prozatorii de azi s-au debarasat atât de ambitiile totalizatoare ale saizecistilor (care faceau din roman un surogat de existenta), cât si de jocurile de-a literatura ale optzecistilor.
Devine tot mai evident, insa, ca optzecistii, ale caror resurse pareau epuizate deja la finalul anilor ’90 si pe care eu insumi ii taxasem drept o generatie incaruntita prematur, ocupa un loc central in efervescenta prozei de azi. De remarcat in interiorul generatiei o deplasare canonica dintre cele mai interesante, cum putine am avut in istoria literaturii române. Petru Cimpoesu, Horia Ursu, Alexandru Vlad sau Cristian Teodorescu, autori daca nu marginali, oricum mai putin titrati decât un Cartarescu-Nedelciu-Grosan in anii ’80, reusesc sa se rebranduiasca intr-o asemenea masura, incât modifica decisiv portretul generatiei si – mai important – panorama prozei românesti actuale. Prea ludice sau prea flamboaiante stilistic, cartile de dupa 2000 ale lui Mircea Cartarescu („Orbitor 3“) sau Ioan Grosan („Un om din Est“) nu mai conving. In schimb, scriitori instruiti la scoala prozei scurte – si pe care-i credeam cantonati acolo – dau constructii solide, de anvergura. A fost nevoie de o calmare a spiritului social si politic pentru ca Petru Cimpoesu sau Alexandru Vlad sa-si redobândeasca linistea la masa de scris. Fenomenul e mai general: intoarcerea la fictiune nu e conditionata (doar) de libertatea expresiei, cum crede Llosa in „Scrisori catre un tânar romancier“, ci si/ mai ales de un climat stabil din punct de vedere politic si chiar economic. Fara reglarea cât de cât a mecanismelor pietei de carte si fara renasterea acelui strat mijlociu de cititori, indeajuns de instarit incât sa cumpere o carte nerecomandata de programa scolara si cu indeajuns de mult timp liber pentru a o citi „dezinteresat“, de placere – deci capabil, intr-un cuvânt, sa redimensioneze „ideologia gratuitatii literaturii“ –, intoarcerea la fictiune n-ar fi fost posibila. Sigur, ca in multe alte compartimente ale vietii social-politice, suntem si aici la inceput. Instruirea la gratuitatea fictiunii se face, inca, preponderent prin autori straini.
Oricum, proza româneasca traieste un moment fast, de vreme ce atât conditiile externe (contextul politic-economic), cât si cele interne (varietatea de stiluri) au fost indeplinite. Numelor mentionate mai sus, mai usor de grupat generationist, li se alatura prozatori profesionisti de toate vârstele, care au tinut, cum se spune, primele pozitii in topurile literare ale ultimilor ani, de la Gabriela Adamesteanu sau Radu Mares, decanii de vârsta, pâna la Dora Pavel, Radu Aldulescu, O. Nimigean sau Octavian Soviany. Multe dintre bilanturile din 2005 incoace atesta, de altfel, suprematia valorica a romanului in literatura româna si destui critici la acest aspect s-au gândit când au inceput sa compare efervescenta creatoare postdecembrista cu cea interbelica. Din moment ce toate generatiile de scriitori conlucreaza atent si fin la propasirea speciei, nu asteptam, acum, decât ca in perioada imediat urmatoare sa sara capodoperele ca niste floricele de popcorn…
Ce lipseste, insa, din acest tablou de basm al prozei românesti si in ce consta ingredientul care, odata descoperit, ar putea naste fenomenul capodoperei pe banda rulanta? Sa fie redescoperirea temelor si a mizelor mari, metafizice (dar nu metafizicoide), cum credea acum câtiva ani Paul Cernat? Nu-i deloc de la sine inteles ca Florina Ilis, Bogdan Suceava sau Bogdan Popescu, pentru a numi câtiva dintre cei mai fini observatori ai lumii românesti de azi, capabili s-o transpuna epopeic in constructii de anvergura, ocolesc tematica majora. Apoi, chiar cei urecheati de Paul Cernat acum câtiva ani revin cu romane ambitioase atât stilistic, cât si (mai ales) tematic. In „Noapte buna, copii!“, Radu Pavel Gheo incearca sa faca monografia unei generatii pierdute in orizontul emigratiei, in timp ce in „Matei Brunul“ Lucian Dan Teodorovici se inhama la ceea ce n-au facut – sau au facut-o prea putin – prozatori din generatiile mai vârstnice: fictiunea universului concentrationar totalitarist.
Astfel incât as spune ca nu temele sau mizele majore lipsesc prozei românesti de azi, cât o mai acuta si mai curajoasa priza asupra actualitatii. Ceea ce nu echivaleaza cu a spune ca literatura româna recenta a ramas rece la teme contemporane. S-a tot vorbit despre faptul ca n-avem, inca, nici un roman al Revolutiei sau al tranzitiei, insa la o privire mai atenta (asumata de Sanda Cordos recent in „Lumi din cuvinte“) se poate observa ca macar o serie din problemele identitatii românesti de azi au fost puse. „Simion liftnicul“ sau „Christina domestica“ ale lui Petru Cimpoesu, „Venea din timpul diez“ al lui Bogdan Suceava, romanele lui Dan Lungu sunt, toate, modalitati ingenioase de a vorbi despre stereotipiile tranzitiei românesti. Daca stam sa ne gândim bine, apoi, romanul Revolutiei a fost dat si el de Mircea Cartarescu, in „Aripa dreapta“, de nu si de Florina Ilis in „Cruciada copiilor“ sau, foarte recent, de „Deplasarea spre rosu“ a lui Radu Mares. Nici fictiunile despre totalitarism nu lipsesc, daca ne gândim, in afara de „Matei Brunul“, la „Provizoratul“ Gabrielei Adamesteanu sau, mai mascat, la „Ploile amare“ ale lui Alexandru Vlad.
De notat insa ca in majoritatea romanelor care nu sunt propriu-zis fantastice sau livresti (e ca in cazul fratilor Florian), temele „mari“ ale actualitatii românesti sunt tratate sau sub specia simbolului (adica a parabolei sau a survolului fantezist), sau sub aceea a ludicului caricatural. Sigur, nu exista retete pentru transpunerea fictionala a unor tematici, insa nu e greu de observat ca prozatorul român – din multe puncte de vedere, la fel de evazionist azi ca acum câteva decenii – simte nevoia sa edulcoreze subtil, prin diferite tehnici care ar merita o analiza mai serioasa, problematicile dure ale societatii de azi. Multe dintre aceste romane au in centru, nu intâmplator, niste eroi visatori, suciti sau inadaptabili, ba chiar copii – personaje, asadar, care se confrunta doar mediat si partial cu realitatea.
N-as vrea, totusi, ca reprosul meu sa imbrace coloratura realist-socialista a unei diatribe impotriva evazionismului. Cred doar, pe urmele lui Lukacs, ca, tocmai din cauza sensibilitatii sale la devenirile istorice si la structurile sociale, romanul nu se poate feri de dezbaterile actualitatii. O proza fantastica, nostalgica sau amuzat impaciuitoare n-are cum sa dobândeasca relevanta etica menita sa-i asigure anduranta dincolo de talentul estetic. Pentru a formula un exemplu din stricta contemporaneitate – si nu din vremurile când literatura insemna prin ea insasi o institutie puternica, a carei voce se auzea in societate –, proza lui Michel Houellebecq e relevanta dincolo de granitele Frantei tocmai din cauza descoperirii unei problematici acute in societatea de azi: angoasa derivata din comodificarea sexualitatii, devenita o marfa printre altele. Romanele lui sarace din punct de vedere stilistic, indoielnice adesea la nivelul scenariului din cauza schematismului, insa dure si neconcesive din unghiul problematicii – sunt menite sa se impuna ca una dintre cele mai serioase meditatii despre destinul vechilor valori umaniste in era postumanitatii. Nu zic, desigur, sa-i luam exemplul (nici n-ar fi posibil), ci sa ne gândim pentru o clipa ca atâta timp cât suntem nostalgici, livresti si edulcoranti, ma tem ca marea literatura ne va ocoli in continuare.
Autor: ALEX GOLDISApărut în nr. 398